Stu nu răspunse nimic.

- Vrei să mă loveşti?

- Nu cred c-ar servi la ceva.

Deitz oftă şi-şi frecă rădăcina nasului de parcă l-ar fi deranjat filtrele introduse în fosele nazale.

- Ascultă-mă, zise el, când treburile iau o întorsătură serioasă, eu fac bancuri. Unii oameni fumează sau mestecă gumă. Eu folosesc însă această metodă ca să-mi ţin firea, nimic altceva. Nu mă îndoiesc că există şi sisteme mult mai bune decât al meu. Cât despre boala pe care o ai, ei bine, din câte au reuşit să stabilească Denninger şi colegii lui, tu nu eşti deloc bolnav.

Stu clătină din cap, aparent impasibil. Cu toate acestea, simţea că gnomul ăsta mic citise dincolo de figura de pocherist brusca şi profunda lui uşurare.

- Ceilalţi ce au?

- Regret, dar e secret.

- Cum s-a îmbolnăvit individul acela, Campion?

- Şi asta e secret.

- Din câte-mi închipui eu, a lucrat în armată. Şi s-a întâmplat un accident pe undeva. Cum a fost incidentul cu oile din Utah, acum treizeci de ani, numai că mult mai rău.

- Domnule Redman, risc să ajung în închisoare, chiar dacă-ţi spun doar "rece" sau "fierbinte".

Gânditor, Stu îşi trecu degetele prin barba tot mai mare.

- Ar trebui să fii mulţumit că nu-ţi spunem mai mult de atât, continuă Deitz. Eşti conştient de asta, nu?

- Ca să-mi pot servi patria mai bine, îi răspunse Stu acru.

- Nu, astea sunt lozincile lui Denninger, îl lămuri Deitz. În ierarhia lucrurilor, atât Denninger cât şi eu suntem nişte persoane neînsemnate, cu deosebirea că Denninger este chiar mai neînsemnat decât mine. El e un soi de servomotor, nimic mai mult. Există şi un motiv mai pragmatic pentru care ar trebui să fii bucuros. Şi tu ai fost trecut în categoria secret, ştii! Ai dispărut de pe faţa pământului. Dacă ai şti prea multe, barosanii ar putea să ajungă la concluzia că este mai sigur să te facă să dispari pentru totdeauna.

Stu tăcu mâlc. Era năucit de noua perspectivă.

- Dar eu n-am venit aici ca să te ameninţ. Dorim foarte mult să colaborăm cu tine, domnule Redman. Avem nevoie de tine.

- Unde sunt ceilalţi oameni cu care am călătorit până aici?

Deitz scoase o bucată de hârtie dintr-un buzunar interior.

- Victor Palfrey, decedat. Norman Bruett, Robert Bruett, decedaţi. Thomas Wannamaker, decedat. Ralph Hodges, Bert Hodges, Cheryl Hodges, decedaţi. Christian Ortega, decedat. Anthony Leominster, decedat.

Numele începură să se învălmăşească în capul lui Stu. Chris, barmanul. Ţinea întotdeauna la îndemână, sub tejghea, un baston de baseball Louisville Slugger tăiat scurt şi îngreunat cu plumb, iar camionagiul care avea naivitatea să-şi închipuie că barmanul glumea atunci când ameninţa să se folosească de el risca să aibă o mare surpriză. Tony Leominster, şoferul de pe TIR-ul ăla mare. Câteodată îşi pierdea vremea pe la benzinăria lui Hap, dar în scara în care Campion lovise pompele nu trecuse pe acolo. Vic Palfrey... Dumnezeule, îl cunoştea pe Vic de-o viaţă. Cum era posibil ca Vic să fi murit? Dar cel mai mult îl impresionă vestea despre familia Hodges.

- Toţi au pierit? se auzi el întrebând. Întreaga familie a lui Ralph?

Deitz se uită pe partea cealaltă a hârtiei.

- Nu, mai este o fetiţă. Eva. În vârstă de patru ani. Ea trăieşte.

- Şi cum se simte?

- Îmi pare rău, este secret.

Furia îl cuprinse cu bruscheţea cu care vin uneori surprizele plăcute. Sări în picioare, îl prinse de revere pe Deitz şi apoi îl scutură cu toată puterea. Din colţul privirii surprinse mişcări precipitate în spatele geamului dublu. Auzi şi sunetul slab al unei sirene, estompat de distanţă şi de pereţii izolaţi acustic.

- Ce-aţi făcut, oameni buni? strigă el. Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut, pentru numele lui Dumnezeu?

- Domnule Redman...

- Cum? Ce mama dracului aţi făcut?

Uşa se deschise cu şuieratul obişnuit. Trei bărbaţi solizi, în uniforme cafeniu-oliv, intrară în rezervă. Purtau toţi filtre nazale. Deitz se întoarse spre ei şi le strigă:

- Ieşiţi naibii de aici!

Cei trei tipi aveau un aer descumpănit.

- Am primit ordin să...

- Ieşiţi afară de aici, ăsta-i singurul ordin pe care trebuie să-l executaţi!

Soldaţii se retraseră. Deitz se aşeză calm pe pat. Reverele îi fuseseră mototolite, iar părul îi căzuse în ochi. Doar atât. Îl măsura pe Stu imperturbabil, ba chiar compătimitor. Stu văzu roşu înaintea ochilor şi pentru o clipă cochetă cu ideea să-i smulgă filtrul nazal, apoi îşi aminti de Geraldo... ce nume stupid pentru un cobai. O cruntă disperare se abătu asupra lui ca un val de apă rece. Se aşeză şi el.

- Doamne Dumnezeule, mormăi el.

- Ascultă-mă, te rog, îi spuse Deitz. Nu eu sunt vinovat că te afli aici. Şi nici Denninger sau asistentele care vin la tine ca să-ţi ia tensiunea. Dacă trebuie neapărat să găsim un vinovat, acela a fost Campion, dar nu poţi să dai întreaga vină nici pe el. El a luat-o la fugă, însă în circumstanţele respective tu sau eu am fi procedat poate la fel. O gafă tehnică i-a permis să se strecoare. De acum, răul s-a produs. Noi toţi încercăm să facem faţă situaţiei. Dar asta nu înseamnă că suntem răspunzători.

- Şi atunci cine este?

- Nimeni, îi răspunse Deitz zâmbind. În cazul de faţă, răspunderea se răspândeşte în atâtea direcţii, încât devine invizibilă, în cele din urmă. A fost un accident, care s-ar fi putut petrece într-o infinitate de moduri diferite.

- Ăsta zic şi eu accident, spuse Stu, aproape în şoaptă. Şi ceilalţi ce fac? Hap şi Hank Carmichael şi Lila Bruett? Şi fiul lor, Luke? Monty Sullivan...

- Secret, spuse Deitz. Ai de gând să mă scuturi din nou? Dacă asta te face să te simţi mai bine, dă-i drumul.

Stu nu zise nimic, dar felul în care se uită la Deitz îl făcu pe acesta să-şi lase privirile în jos şi să înceapă să se joace cu nişte cute ale pantalonilor.

- Sunt în viaţă, recunoscu el, şi ai să-i poţi vedea peste o vreme.

- Ce se întâmplă la Arnette?

- Se află în carantină.

- Şi acolo a murit lume?

- N-a murit nimeni.

- Minţi.