- Ieşi afară!

- Nici nu sunt înăuntru. Poţi să vezi şi tu că...

- Să nu cumva să-ţi baţi joc de mine! Ieşi afară din salonul meu!

Zicând acestea, începu să împingă uşa, coborându-şi capul şi folosindu-se şi de umăr, încât ai fi zis că este o specie ciudată de animal, jumătate taur, jumătate femeie. El îi făcu faţă cu uşurinţă la început, apoi trebui să depună mai mult efort. În cele din urmă, vinele de la gât îi ieşiră în evidenţă din cauza încordării, deşi îşi măsura forţele cu o femeie, şi pe deasupra şi mai uşoară decât el cu vreo treizeci de kilograme.

Frannie ar fi vrut să le strige să înceteze, să-i spună tatălui ei să plece, ca să nu mai fie obligată s-o vadă pe Carla în această postură, să fie martori ai crizei ei de furie iraţională, a cărei ameninţare părea să planeze deasupra lor de când se ştia şi se dezlănţuise acum cu adevărat. Însă gura i se încleştase şi-i era imposibil să pronunţe ceva.

- Ieşi afară! Ieşi afară din salonul meu! Afară! Afară! Afară! Ticălosule, dă odată drumul la uşa asta afurisită şi IEŞI AFARĂ!

În acel moment, el îi trase o palmă.

Zgomotul în sine fusese aproape neînsemnat. Pendula bunicului nu se transformă într-un nor de indignare din cauza lui, ci continuă să bată, aşa cum făcuse încă de când fusese pusă în funcţiune pentru prima oară. Mobila nu gemu. Doar şuvoiul de cuvinte mânioase al Carlei se opri, ca şi cum ar fi fost retezat de un bisturiu. Ea căzu în genunchi, iar uşa se deschise larg, izbindu-se uşor de un scaun victorian cu spătarul înalt, acoperit cu o husă brodată de mână.

- Nu, vai, nu, murmură Frannie şocată.

Carla îşi duse o mână la obraz şi-şi ridică privirile spre soţul ei.

- Chestia asta te păştea de cel puţin zece ani, îi zise Peter. Vocea lui vădea un uşor tremur. Întotdeauna mi-am zis că n-o fac din cauză că mi se pare nedemn să loveşti o femeie. Sunt şi acum de aceeaşi părere. Dar dacă o persoană - bărbat sau femeie - se transformă în câine şi începe să muşte, trebuie să-l pui la punct. Regret, Carla, că n-am avut curajul s-o fac mai demult. Am fi avut amândoi mai puţin de suferit.

- Tată...

- Lasă-mă, Frannie, îi spuse el cu seriozitate, iar ea se conformă.

- Ai afirmat că Frannie este egoistă, continuă Peter, privind în continuare figura încremenită a soţiei lui. De fapt, tu eşti vinovată de asta. Din clipa morţii lui Fred, nu ţi-a mai păsat de ea. În acel moment ai hotărât că a te lega prea mult de cineva te poate răni adânc şi că e mai înţelept să trăieşti doar pentru tine. Tot de atunci ai început să-ţi cauţi mereu acelaşi refugiu. Mă refer la camera asta. Te-ai concentrat asupra familiei tale trecute în lumea celor drepţi şi ai uitat de cei care trăiesc încă. Iar atunci când ea a venit aici şi ţi-a spus că este la ananghie şi că are nevoie de ajutor, aş paria că primul lucru care ţi-a trecut prin minte a fost să te întrebi ce-ar zice doamnele din Clubul Florilor şi Grădinii, sau dacă asta va însemna că nu poţi să participi la nunta lui Amy Lauder. Dacă suferinţa rănilor tale poate justifica o schimbare, nici o rană din lume nu poate schimba realitatea, aşa cum este ea. Iar faptul că te-ai purtat egoist nu poate fi tăgăduit.

Îi întinse mâna şi-o ajută să se ridice. Carla avea aerul unei somnambule. Expresia ei nu se schimbase deloc, ochii erau la fel de mari şi neîncrezători. Frannie se gândea cu tristeţe că neîn-durarea aceea se va întoarce curând în ei.

Nu se înşela.

- Este vina mea că nu te-am oprit la timp. Din pricină că am vrut să evit orice neplăcere. Ca să nu se clatine barca. Vezi, şi eu am fost egoist, în felul meu. Iar când Fran a început să meargă la şcoală, m-am gândit, ei bine, acum Carla poate să facă ce vrea şi asta nu va face rău nimănui, decât ei, iar dacă o persoană nu-şi dă seama că face rău, poate că într-adevăr nu face rău. M-am înşelat. Nu zic că nu m-am înşelat eu şi cu alte prilejuri, însă niciodată atât de rău. Îşi întinse mâinile şi prinse umerii Carlei cu o anume blândeţe, în spatele căreia se ghicea însă o imensă forţă. Ascultă-mă: îţi vorbesc acum ca soţ. Dacă Frannie are nevoie de un loc unde să stea, ăsta mi se pare cel mai bun - aşa cum a fost şi până acum. Dacă are nevoie de bani, punga mea îi stă la dispoziţie - ca şi până acum. Iar dacă se hotărăşte să păstreze copilul, te vei îngriji să aibă un duş cum se cuvine pentru el şi, chiar dacă te gândeşti acum că nu va mai veni nimeni pe aici, ea are prieteni, prieteni adevăraţi, care n-o vor uita. Şi am să-ţi mai zic încă un lucru. Dacă doreşte să-l boteze, lucrul acesta se va întâmpla chiar aici. Chiar aici, în afurisitul ăsta de salon.

Gura Carlei se căscase, iar acum începu să iasă din ca un sunet. La început sună teribil de asemănător cu şuieratul unui ceainic pe un arzător fierbinte. Apoi se transformă într-un vaiet tăios.

- Peter, propriul tău fiu a zăcut în sicriu aici în cameră!

- Da. Tocmai de asta cred că nu există un loc mai bun unde să-l botezăm pe noul-născut, spuse el. Acelaşi sânge cu al lui Fred. Sânge viu. E ca şi cum ar fi Fred însuşi, care a murit de atâta amar de ani, Carla. Viermii n-au mai lăsat din el decât oasele...

La auzul cuvintelor lui, ea scoase un ţipăt şi-şi duse mâinile la urechi. El se aplecă şi i le îndepărtă.

- Dar viermii n-au pus încă stăpânire pe fiica ta şi pe copilul ei. Contează prea puţin cum a fost conceput... el e viu. Tu te porţi ca şi cum ai intenţiona s-o alungi, Carla. Ce-ţi mai rămâne dacă faci asta? Nimic în afară de salon şi de un soţ care te va urî pentru ceea ce ai făcut. Dacă faci asta, ei bine, zic că mai bine ne-am fi prăpădit toţi trei în aceeaşi zi -, nu numai Fred, ci şi eu şi Frannie.

- Vreau să mă duc sus şi să mă întind, spuse Carla. Mi-este greaţă şi cred că mi-ar face bine să stau în pat.

- Te ajut eu, se oferi Frannie.

- Să nu mă atingi, rămâi cu tatăl tău. Voi doi v-aţi înţeles, din câte îmi dau eu seama. V-aţi pus în gând să mă distrugeţi şi să mă compromiteţi în tot oraşul. De ce nu te muţi la mine în salon, Frannie? Poţi să arunci noroi pe covor, să iei cenuşă din sobă şi s-o arunci în pendulă! În definitiv, de ce nu? De ce nu?

Femeia începu să râdă şi-l împinse pe Peter într-o parte, ieşind din încăpere. Se clătina, ca şi cum ar fi fost beată. Peter încercă să-i pună braţul pe umăr şi s-o îmbrăţişeze. Carla îşi dezgoli, dinţii şi pufni spre el ca o pisică.

Râsul ei se transforma în suspine pe măsură ce urca încet scările, sprijinindu-se de balustrada din mahon; era atâta deznădejde sfâşietoare în gemetele ei, încât lui Frannie îi era în acelaşi timp şi milă şi silă. Figura tatălui ei căpătase culoarea rufelor foarte murdare. Ajunsă la capătul treptelor, Carla se răsuci pe călcâie şi se balansă atât de puternic, încât Frannie se temu pentru o clipă că se va rostogoli până jos. Carla îi măsură pe cei doi, păru că vrea să le spună ceva, apoi le întoarse din nou spatele. Peste o secundă, se auzi uşa de la dormitorul ei trântindu-se; furtuna durerii şi furiei femeii ajungea acum până la ei mult estompat.

Frannie şi Peter schimbară priviri îngrozite, în timp ce pendula bunicului continua să bată impasibil.

- Se va rezolva de la sine, încercă Peter s-o liniştească. Îşi va reveni curând.

- Crezi? Frannie se apropie încet de tatăl ei, se lipi de el şi-l îmbrăţişă. Eu nu sunt de aceeaşi părere.

- Nu te frământa. Nu trebuie să ne gândim la asta acum.

- Ar fi mai bine să plec. Ea nu vrea să mă mai vadă în preajma ei.

- Ba trebuie să rămâi. Va fi nevoie de tine să fii aici atunci când îşi va reveni - dacă-şi va reveni - şi-şi va da seama că are nevoie de tine şi vrea să rămâi. Făcu o pauză. Cât despre mine, Fran, eu sunt deja în această postură.

- Tată, îi răspunse ea, rezemându-şi capul de pieptul lui. Vai, tată, te rog să mă ierţi, îmi pare extrem de rău...

- Şşşş, o linişti el, mângâind-o pe păr. Pe deasupra creştetului ei, vedea soarele după-amiezei revărsându-se prin ferestrele cu arcade, ca întotdeauna, auriu şi neclintit, aidoma luminii solare ce pătrunde în muzee sau în casele morţilor. Şşşşş, Frannie... Te iubesc, te iubesc.

CAPITOLUL 13

LUMINA ROŞIE se aprinse iarăşi. Se auzi şuieratul pompei. Uşa se deschise. Bărbatul care-şi făcu apariţia nu purta costumul alb integral, ci doar un mic filtru nazal strălucitor, care semăna puţin cu furculiţele cu doi dinţi, din argint, de genul celor puse la îndemână pe mesele cu sandvişuri, pentru extragerea măslinelor din pahare.

- Bună ziua, domnule Redman, spuse el în timp ce traversa încăperea. Îi întinse mâna, protejată de o mănuşă din cauciuc subţire şi transparent pe care Stu, luat prin surprindere, o strânse fără să crâcnească. Sunt Dick Deitz. Denninger mi-a comunicat că nu eşti de acord să joci mai departe dacă nu afli care-i scorul.

Stu aprobă din cap.

- Bine. Deitz se aşeză pe marginea patului. Era un tip scund şi oacheş şi, aşa cum stătea, cu coatele sprijinite chiar deasupra genunchilor, arăta ca un gnom dintr-un film al lui Disney. Deci cam ce-ai vrea să ştii?

- În primul rând, mă interesează să aflu de ce nu porţi un costum din acela spaţial.

- Pentru că Geraldo zice că nu eşti molipsitor.

Deitz îi indică un cobai din spatele ferestrei duble. Cobaiul se afla într-o cuşcă, iar în spatele cuştii stătea însuşi Denninger, cu o figură inexpresivă.

- Geraldo, hm?

- Geraldo respiră aer de la tine de trei zile încoace, transportat până la el printr-un conductor. Boala de care suferă prietenii tăi trece uşor de la oameni la cobai şi invers. Dacă ai fi contagios, Geraldo ar fi murit până în momentul de faţă.

- Dar nu-ţi asumi nici un risc, îi replică Stu sec, făcând cu degetul un semn spre filtrul nazal.

- Asta nu e prevăzut în contractul meu, îi răspunse Deitz cu un zâmbet cinic.

- Ce-mi poţi spune despre mine?

Deitz pronunţă fluent, ca şi cum ar fi repetat replica respectivă:

- Păr negru, ochi albaştri, un bronz nemaipomenit... Îl scrută atent pe Stu, încercând să-i ghicească reacţia. Nu-i prea amuzant, este?