- Îmi pare rău că gândeşti astfel.

- Când scap de aici?

- Nu ştiu.

- E secret? întrebă Stu cu amărăciune.

- Nu, pur şi simplu nu se ştie acest lucru. Din câte se pare, nu te-ai molipsit. Vrem să ştim de ce. După aceea eşti liber să pleci unde vrei.

- Pot să mă bărbieresc? Mă mănâncă.

Deitz zâmbi şi-i răspunse:

- Dacă-l laşi pe Denninger să-şi reia analizele, voi trimite imediat o ordonanţă să te bărbierească.

- Pot să mă descurc şi singur, fac treaba asta de când aveam cincisprezece ani.

Deitz clătină ferm din cap.

- Cred că nu este posibil.

Stu îi zâmbi rece.

- Vă temeţi că am să-mi tai gâtul?

-- Hai să spunem că...

Stu îl întrerupse cu o criză de tuse uscată şi puternică. Se încovoie din cauza efortului.

Pe Deitz păru să-l străbată un curent electric. Sări de pe pat ca un arc şi străbătu distanţa până la uşa etanşă de-ai fi zis că nu mai atinge pământul cu picioarele. Apoi cotrobăi prin buzunar după cheia pătrăţoasă şi o introduse în broasca.

- Nu te pierde cu firea, îl sfătui Stu blând. Mă prefăceam.

Deitz se întoarse încet spre el. Se schimbase la faţă. Buzele i se subţiaseră de furie, iar privirile îi aruncau fulgere.

- Ce-ai făcut?

- Mă prefăceam, îi spuse Stu cu un zâmbet şi mai larg.

Deitz se apropie de el cu paşi şovăitori. Îşi strânse pumnii, desfăcu mâinile, apoi şi le strânse din nou.

- Dar de ce? Ce ţi-a venit să faci una ca asta?

- Îmi pare rău, îi zâmbi Stu. E secret.

- Fir-ai să fii de ticălos, spuse Deitz puţin nedumerit.

- Nu mai sta. Du-te şi spune-le că pot să-şi continue analizele.

Petrecu cea mai bună noapte a lui de când îl aduseseră aici. Şi avu un vis extrem de intens. Visase întotdeauna foarte mult - şi soţia lui se plângea că izbea în toate părţile şi mormăia în somn - dar încă nu avusese un vis ca acesta.

Se făcea că se află pe un drum de ţară, exact la limita dintre asfalt şi piatra de un alb strălucitor. Soarele de vară bătea cu toată forţa. Pe ambele laturi ale drumului creştea porumb verde, cât vedeai cu ochii. Exista şi un indicator, dar el nu putea fi citit din cauza prafului. Se auzea croncănitul strident al corbilor, venind de la distanţă. Ceva mai aproape de el, cineva cânta la o chitară acustică, ciupind coardele cu degetele. Vic Palfrey se pricepea la chitară, cânta chiar destul de bine.

Ăsta este locul unde ar trebui să ajung, gândi Stu ca prin ceaţă. Da, ăsta-i locul, precis.

Ce cântec se auzea? "Beautiful Zion"? "The Fields of My Father's Home"? "Sweet Bye an Bye"? O melodie oarecare pe care şi-o amintea din copilărie, un cântec pe care-l asocia în mintea lui cu scufundarea completă în apă şi prânzurile luate la iarbă verde. Dar nu reuşea să-şi aducă aminte care anume.

Apoi muzica se opri. Un nor acoperi soarele. Începu să i se facă frică. Începu să simtă că se petrecea ceva teribil, ceva mai rău decât ciuma, focul sau cutremurul. În porumb exista ceva, şi acel ceva stătea la pândă. Din porumb îl pândea ceva întunecat.

Se uită într-acolo şi distinse doi ochi roşii, arzând, undeva departe, printre umbrele din porumb. Ochii îl umpleau de acea groază paralizantă, totală, pe care o simte probabil găina în prezenţa nevăstuicii. Este el, îi trecu prin minte. Omul fără faţă. Sfinte Dumnezeule! O, nu, Sfinte Dumnezeule!

Visul se destrămă şi se trezi cu un sentiment de tulburare şi de dislocare, iar apoi de uşurare. Se duse la baie şi pe urmă se apropie de fereastră. Privi afară, la lună. Se întoarse în pat, dar nu reuşi să adoarmă decât o oră mai târziu. Atâta porumb, gândi el pe jumătate aţipit. Pesemne că era în Iowa sau Nebraska, sau poate în nordul Kansasului. Însă el nu fusese în viaţa lui în nici unul dintre locurile acelea.

CAPITOLUL 14

ERA ORA 11.45. Prin fereastra minusculă, ca de cazemată, nu răzbătea nici o urmă de lumină. Deitz stătea singur în cămăruţa ce-i servea drept birou, cu cravata desfăcută şi cu nasturele de la guler desfăcut. Îşi ridicase picioarele pe biroul anodin, din metal, iar în mână ţinea un microfon. Pe birou se găsea un magnetofon Wollensack demodat, ale cărui role se roteau neîncetat.

"Sunt colonelul Deitz", rosti el. "Sunt amplasat la spitalul special din Atlanta cod PB-2. Acesta este raportul 16, referitor la Project Blue, problema Princess/Prince. Acest raport, dosarul şi problema se află sub regim strict secret, clasificare 2-2-3, numai pentru barosani. Dacă n-ai calificarea necesară ca să te ocupi de acest material, du-te-a mă-ta, băiete."

Se opri şi-şi permise să închidă ochii, pentru o clipă. Rolele îşi continuară mişcarea lor lină, îndeplinind perfect toate corecţiile electrice şi magnetice necesare.

"Prince m-a speriat teribil în această seară", continuă el în cele din urmă. "Nu intru în amănunte; restul îl veţi afla din raportul lui Denningcr, care va fi mai mult decât încântat să aibă ocazia să povestească. Bineînţeles, o stenogramă a conversaţiei mele cu Prince se va alia pe discul de telecomunicaţie, împreună cu o transcriere a acestei benzi, realizată la 23.45. Atât de tare m-am enervat, încât am fost la un pas să-l lovesc, pentru că m-a speriat de era să fac pe mine. Dar acum nu mai sunt supărat. Individul m-a obligat să mă pun în postura lui şi, pentru câteva clipe, am ştiut ce înseamnă să tremuri ca varga. Dacă faci abstracţie de faptul că pe dinafară arată ca Gary Cooper, este un bărbat inteligent şi foarte independent. Dacă aşa va considera el potrivit, va născoci tot felul de piedici noi pe care să le ridice în calea noastră. Nu are rude apropiate în Arnette sau în altă parte, prin urmare nu avem prea multe mijloace de constrângere asupra lui. Denninger are voluntari - sau cel puţin aşa afirmă - care ar fi fericiţi să poată intra la el şi să-l convingă cu ajutorul muşchilor să adopte o poziţie mai flexibilă, şi s-ar putea să ajungem chiar şi acolo, dar, dacă-mi va fi iertată încă o observaţie personală, consider că este nevoie de mai multă forţă decât îşi imaginează Denninger. Poate cu mult mai multă. Oficial însă, eu sunt încă împotriva acestei soluţii. Mama mea obişnuia să spună că poţi prinde mai multe muşte cu miere decât cu oţet, şi consider vorba ei valabilă şi acum.

O altă informaţie oficială este aceea că testele lui de virus sunt încă negative. Ce înseamnă acest lucru trebuie să stabiliţi voi."

Făcu iarăşi o pauză, luptându-se cu tentaţia de a se lăsa în voia somnului. În ultimele şaptezeci şi două de ore nu dormise decât patru.

"Situaţia la ora 22.00", pronunţă el oficial, ridicând de pe birou un teanc de hârtii conţinând rapoarte. "Henry Carmichael a murit în timp ce eu stăteam de vorbă cu Prince. Poliţistul, Joseph Robert Brentwood, a murit acum o jumătate de oră. Un amănunt care nu va fi menţionat în prezentarea doctorului D. este acela că practic scotea din el nişte ghemotoace verzi de dimensiunea merelor. Brentwood a avut reacţie pozitivă la tipul de vaccin... ăă..." Scotoci prin hârtii. "Uite e-am găsit. 63-A-3. Consultaţi dosarul respectiv, dacă vreţi. Febra lui Brentwood a cedat, tumefierea caracteristică a ganglionilor din zona gâtului a scăzut, a cerut să mănânce şi a primit un ou fiert fără coajă şi o felie de pâine prăjită, fără unt. Discuta raţional, a vrut să ştie unde se află şi aşa mai departe, tot şirul de prostii. Apoi, cam pe la ora 20.00, febra i-a revenit brusc. Delir. Şi-a rupt legăturile care-l ţineau întins în pat şi a pornit să se clatine în toate părţile prin cameră, ţipând, tuşind şi scoţând flegmă, tot tacâmul. La un moment dat, a căzut la pământ şi a murit. Amin. Părerea echipei este că l-a omorât vaccinul. O vreme l-a ajutat să se simtă mai bine, dar simptomele i-au revenit înainte de moarte. Prin urmare, trebuie s-o luăm de la capăt."

Făcu o pauză.

"Am lăsat la urmă lucrul cel mai grav. Putem s-o scoatem din regim secret pe Princess, ea redevenind Eva Hodges, sex feminin, vârstă patru ani, albă. Toate speranţele noastre s-au năruit în această după-amiază. Dacă te uiţi la ea, ai zice că este perfect normală, nici măcar nu are nasul înfundat. Desigur, are moralul scăzut: îi este dor de mama. În afară de asta însă, pare perfect normală. Şi totuşi, şi ea este bolnavă. Tensiunea ei arterială, măsurată după prânz, a prezentat întâi o cădere, apoi o creştere, simptom care constituie unicul instrument de diagnostic cât de cât acceptabil de care dispune Denninger până în momentul de faţă. Înainte de cină, Denninger mi-a arătat lamelele cu spută - dacă vrei să ţii cură de slăbire, lamelele cu spută pot fi un ajutor preţios, vă rog să mă credeţi - şi sunt pline cu germenii aceia în formă de roată de căruţă, despre care el zice că nu sunt germeni câtuşi de puţin, ci incubatoare. Nu reuşesc să înţeleg cum de se face că el ştie perfect unde se află şi cum arată şi totuşi nu poate să le pună stavilă. Mă bombardează cu tot felul de termeni din jargonul lui, dar am senzaţia că nici el nu înţelege mare lucru."

Deitz îşi aprinse o ţigară.

"Deci, cum s-ar putea rezuma situaţia din această scară? Avem de-a face cu o boală care prezintă mai multe faze bine definite... dar unii oameni pot sări peste o fază. Alţii se pot întoarce la o anumită fază. Alţi pacienţi pot prezenta ambele fenomene. Unii rămân într-o anumită fază un timp relativ îndelungat, alţii le străbat pe toate patru de parc-ar merge călare pe o rachetă. S-a dovedit că unul dintre subiecţii noştri curaţi şi-a pierdut această calitate. Celălalt este un bădăran în vârstă de treizeci de ani, care pare să fie la fel de sănătos ca şi mine. Denninger l-a supus la nu ştiu câte milioane de analize şi nu a reuşit să izoleze decât patru anomalii: din câte se pare, Redman are o mulţime de aluniţe pe corp. Are o foarte uşoară hipertensiune, prea uşoară ca sa necesite tratament în momentul de faţă. Atunci când se află în stare de stres, face un uşor tic nervos sub ochiul stâng. Iar Denninger afirmă că visează cu mult peste medie - aproape toată noaptea  şi în fiecare noapte. Au aflat asta din seria de electroencefalograme pe care i le-au făcut înainte de a intra în grevă. Cam asta-i tot. Eu nu pot să ajung la nici o concluzie, nici doctorul Denninger şi nici cei care verifică munca doctorului Demento.

Chestia asta mă sperie, Starkey. Mă sperie, pentru că doar un medic foarte inteligent, care cunoaşte bine toate dedesubturile, ar fi în stare să deosebească pe oamenii cu o răceală obişnuită de purtătorii acestei boli. Cristoase, nimeni nu se mai duce la doctor decât cu pneumonii, dacă simt un nodul la sân sau dacă fac erupţii grave pe piele. Nu merită să-ţi baţi capul ca să chemi pe cineva să te consulte. Aşa că vor rămâne acasă, vor bea lichide şi se vor odihni la pat, după care vor muri. Înainte de asta, îi vor molipsi pe toţi cei care vor intra la ei în cameră. Noi, aici, aşteptăm ca Prince - am senzaţia că i-am folosit de curând numele real, dar, având în vedere circumstanţele, mi se rupe sufletul - să se îmbolnăvească la noapte, mâine sau poimâine, cel târziu. Şi, dintre cei care s-au îmbolnăvit, nimeni nu s-a mai făcut bine. Ticăloşii ăia din California şi-au făcut de data asta treaba puţin prea bine, după părerea mea.

Deitz, spitalul special PB-2 din Atlanta, aici se sfârşeşte raportul meu."

Închise magnetofonul şi rămase multă vreme cu ochii aţintiţi asupra aparatului. Apoi îşi aprinse încă o ţigară.

CAPITOLUL 15

ERAU doar două minute până la miezul nopţii.

Patty Grier, asistenta care încercase să-i ia tensiunea lui Stu atunci când acesta se hotărâse să intre în grevă, răsfoia ultimul număr din McCall în camera de gardă a asistentelor, aşteptând să le facă vizite domnilor Sullivan şi Hapscomb. Probabil că Hap era încă treaz, urmărind spectacolul lui Johnny Carson, prin urmare cu el nu avea nici o problemă. Îi plăcea s-o necăjească, spunându-i cât de greu ar fi s-o ciupească cineva de fund, prin costumul ei alb. Domnul Hapscomb era speriat, însă dispus să colaboreze, ceea ce nu se putea afirma şi despre teribilul Stuart Redman, care era suficient să se uite la tine şi-ţi venea să-ţi iei câmpii. Domnul Hapscomb, în schimb, făcea parte din categoria "tipilor ca lumea", în ceea ce-o privea pe Patty Grier. Ea considera că toţi pacienţii pot fi împărţiţi în două categorii: "tipi ca lumea" şi "oboseli bătrâne". Patty, care-şi rupsese un picior mergând cu patinele pe rotile, pe când avea şapte ani, iar de atunci nu mai petrecuse nici măcar o singură zi zăcând în pat, avea prea puţină răbdare cu "oboselile bătrâne". Adică, fie erai bolnav cu adevărat şi te purtai cum îi stă bine unui "tip ca lumea", fie erai "oboseală bătrână" şi ipohondră, care-i dădeai bătaie de cap unei biete fete obligate să muncească din greu.