Ea emise un ţipăt ascuţit de furie şi lansă lopăţica spre el. În oricare alt moment al vieţii lui, lopăţica şi-ar fi greşit ţinta. Una dintre cele mai de seamă legi ale fizicii ne învaţă că o lingură nu va parcurge o traiectorie dreaptă când va fi aruncată de o specialistă în igiena bucală, şi încă la supărare. Dar - excepţia confirmă regula - unealta descrise mai multe rotaţii în aer şi poc! drept în fruntea lui Larry. Nu-l duru prea tare. Apoi văzu două picături de sânge căzând pe covor, atunci când se aplecă să ridice lopăţica de pe jos.
Făcu doi paşi cu unealta în mână.
- Ar trebui să-ţi trag vreo câteva la fund cu asta! strigă el.
- Sigur că da, îngăimă ea, trăgându-se înapoi şi începând să bâzâie. Păi de ce nu? Marea stea a muzicii. Fute şi fuge. Am crezut că eşti un băiat de treabă. Dar nu eşti.
Mai multe lacrimi i se prelinseră pe obraji, iar de pe falcă picurară pe partea de sus a pieptului. Fascinat, Larry urmări cum o lacrimă o ia în jos pe panta sânului drept şi se opreşte exact pe sfârc. Avea efectul unei lupe. Puteai să vezi porii şi vârful unui perişor negru răsărind din marginea interioară a aureolei. Isuse Cristoase, să ştii c-o iau razna, îi trecu prin minte.
- Trebuie să plec, declară el.
Jacheta lui din stofă albă era pusă pe capătul patului. O luă şi o aruncă peste umăr.
- Nu eşti băiat de treabă! ţipă ea când îl văzu trecând în salon. Doar asta m-a atras la tine, am crezut că eşti băiat de treabă!
Priveliştea din salon îl făcu să scoată un geamăt. Pe canapeaua unde, din vagile lui amintiri, avusese loc scena de amor, zăceau cel puţin două duzini de exemplare din Baby, Can You Dig Your Man? Alte trei se aflau pe platanul prăfuitului sistem stereo portabil. Pe peretele opus era un poster uriaş cu Ryan O'Neal şi Ali McGraw. A fi înfulecat înseamnă să nu ajungi niciodată să spui îmi pare rău, ha-ha. Isuse, să ştii că înnebunesc cu adevărat!
Ea rămase în uşa dormitorului, plângând patetic. Văzu o cicatrice sub unul din genunchii ei, unde se tăiase probabil în timp ce se rădea.
- Ascultă, să-mi dai un telefon, îl rugă ea. Nu sunt supărată pe tine.
Ar fi trebuit să zică "sigur că da", şi cu asta s-ar fi încheiat întreaga poveste. Se pomeni însă scoţând un râs dement şi spunând: "Vezi că ţi se arde scrumbia."
Începu să ţipe şi o porni spre el, dar se împiedică de una din pernele de pe jos şi căzu. Cu un braţ răsturnă o sticlă de lapte pe jumătate plină, clătinând şi sticla goală de Scotch de lângă ea. Sfinte Dumnezeule, îi trecu lui Larry prin minte, nu cumva am amestecat chestiile astea două?
Ieşi repede şi o luă pe scări în jos. În timp ce parcurgea ultimele şase trepte înainte de uşa de la intrare, o auzi urlând după el, din holul de la intrare: Nu eşti băiat de treabă! Nu eşti...
Trânti uşa în spatele lui şi imediat îl învălui aerul ceţos, cald şi umed de afară, aducând cu el aroma primăvăratică a copacilor şi a eşapamentelor. Un adevărat parfum, după mirosul de untură prăjită şi fum de ţigară stătut. Mai avea şi acum în mână ţigara aia strâmbă, care ajunsese chiştoc; o aruncă în rigolă şi inspiră adânc aerul curat. Se simţea extraordinar acum, când scăpase din toată nebunia. Nu vă întoarceţi cu noi, amintiri, la acele minunate zile ale normalităţii când vom...
Deasupra şi undeva în spatele lui se deschise cu zgomot o fereastră şi bănui imediat ce avea să urmeze.
- Sper că ai să putrezeşti în cel mai scurt timp! urla ea de la înălţime. Desăvârşita pescăreasă din Bronx. Călca-te-ar metroul! Cântăreţ eşti tu, mă? La pat eşti un căcăcios! Un păduche! Bagă-ţi asta în cur! Du-i şi asta lu' mă-ta, păduche împuţit!
Sticla de lapte veni învârtindu-se, de la fereastra dormitorului în care se aflase şi el până de curând. Larry se feri. Se sparse ca o bombă în rigolă, împrăştiind cioburi pe toată strada. O urmă imediat şi sticla de whisky, care se zdrobi chiar la picioarele lui. Indiferent de celelalte calităţi şi defecte ale ei, avea o ţintă teribilă, muieruşca! O luă la fugă, ţinându-şi o mână deasupra capului. Nebunia asta nu avea să se mai sfârşească niciodată?
Din spatele lui se înălţă un ultim zbieret prelung, în care răzbătea triumfător inconfundabilă intonaţie a Bronxului: SĂ MĂ PUPI ÎN CUR, TICĂLOS DE DOI BANI CE IEEEEŞTI! După care dădu colţul şi se urcă pe pasarela ce traversează şoseaua, se aplecă peste balustradă şi izbucni într-un râs de o intensitate ciudată, aproape isteric, urmărind trecerea maşinilor pe dedesubt.
- Nu erai în stare să descurci mai elegant situaţia asta? se întrebă el, fără să-şi dea seama că vorbea în gura mare. Da, domnule, puteai să procedezi mai civilizat. A ieşit o scenă cât se poate de urâtă. Căca-m-aş pe ea de treabă!
Sesiză deodată că vorbeşte tare şi începu iar să râdă ca un dement. Pe neaşteptate, îl străbătu o senzaţie de greaţă cumplită, ameţitoare, care-l făcu să-şi strângă pleoapele cât putea de tare. Un circuit de memorie din Serviciul Intern de Masochism se deschise şi auzi vocea lui Wayne Stukey spunându-i: Există ceva în tine care îi face pe ceilalţi să se simtă ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol.
Se purtase cu fata cum te porţi cu o curvă bătrână pe care o ştii de la o poştă la care ai participat cu prietenii tăi din şcoală.
Nu eşti un tip ca lumea.
Ba sunt. Ba sunt.
Dar atunci când tipii care luau parte la marea petrecere protestaseră la hotărârea lui de a-i pune capăt, el îi ameninţase că va chema poliţia, ceea ce şi intenţiona. Sau nu era aşa? Ba da. Ba da, chiar aşa ar fi procedat. Majoritatea îi erau necunoscuţi, adevărat, şi puţin îi păsa ce se întâmpla cu ei, dar pe patru sau cinci dintre protestatari îi ştia din vremurile de demult. Iar ticălosul de Wayne Stukey stătea lângă uşă, cu braţele încrucişate, ca un judecător pregătit să pronunţe condamnarea la spânzurătoare în ziua cea marc.
Iar Sal Doria, când ieşea pe uşă, aşa-i zisese: Dacă acesta e efectul pe care îl are asupra indivizilor ca tine, Larry, aş fi preferat să nu te lansezi.
Îşi deschise ochii şi coborî de pe pasarelă, pornind în căutarea unui taxi. Păi sigur că da. Făcea pe prietenul ofensat. Dacă Sal îi era atât de prieten cum pretindea, atunci ce căuta acolo ca să trăiască pe spinarea lui? Eram un prost şi nimănui nu-i place să vadă un prost căruia i-a venit deodată mintea la cap. Asta-i adevărul.
Nu eşti un tip ca lumea.
- Sunt un tip ca lumea, declară el morocănos. Şi în definitiv, asta nu-i treaba nimănui!
Se apropia un taxi. Larry îi făcu semn. Păru să ezite o secundă, înainte de a opri la bordură, iar Larry îşi aduse aminte de sângele de pe frunte. Deschise uşa din spate şi sări înăuntru, înainte să apuce şoferul să se răzgândească.
- Manhattan. Chemical Bank Building, intrarea dinspre Parc, îi zise.
Taxiul intră din nou în fluxul circulaţiei.
- Ai o tăietură în frunte, dom'le, îl anunţă taximetristul.
- O fată a aruncat cu o lingură de bucătărie după mine, îi răspunse Larry absent.
Taximetristul îi aruncă un zâmbet cam ciudat, de falsă compătimire, şi-şi văzu de drum, în timp ce Larry se aşeză mai comod şi încercă să-şi imagineze cum avea să-i explice maică-sii absenţa lui din seara trecută.
CAPITOLUL 11
LÂNGĂ RECEPŢIA de la parterul clădirii Larry întâlni o negresă care părea obosită şi care-i zise că Alice Underwood se afla probabil la etajul al douăzeci şi patrulea, unde făcea un inventar. Pătrunse în lift, conştient că persoanele care urcau împreună cu el aruncau priviri furişe şi curioase către fruntea lui. Rana nu mai sângera, dar prinsese o coajă neplăcută la vedere.
Etajul al douăzeci şi patrulea era ocupat de birourile executive ale unei companii japoneze producătoare de aparate de fotografiat. Larry se plimbă încolo şi-ncoace pe culoare aproape douăzeci de minute, căutând-o pe maică-sa şi simţindu-se ca un cur de cal. Existau şi destui funcţionari occidentali, dar majoritatea erau de origine japoneză, ceea ce, la înălţimea lui - un metru optzeci şi cinci - îi sporea senzaţia de penibil. Bărbaţii aceia şi femeile micuţe îi cercetau cu ochii lor oblici fruntea şi mâneca însângerată a jachetei cu acea curtenie orientală de-a dreptul neliniştitoare.
În cele din urmă descoperi o uşă pe care stătea scris PAZĂ & ADMINISTRAŢIE, îndărătul unei ferigi foarte mari. Apăsă clanţa, uşa nu era încuiată şi se uită înăuntru. Maică-sa se afla acolo, în uniforma ei cenuşie, fără formă, şi pantofi cu talpă de crep. Părul îi era strâns într-o plasă de culoare neagră. Stătea cu spatele spre el. Într-o mână ţinea o plăcuţă cu clemă pentru prinderea actelor şi, din câte se părea, număra nişte sticle cu soluţie de curăţat sub presiune de pe un raft montat la înălţime.
Larry simţi impulsul puternic - pentru care, de altfel, se simţea vinovat - să-i întoarcă spatele şi să fugă. Să se ducă la garajul aflat nu departe de locuinţa ei şi să se suie în maşină. Ce dacă de-abia plătise chiria pe două luni pentru locul de garare de acolo? Nu-şi dorea decât să se aşeze la volan şi să-i dea bătaie. Să-i dea bătaie încotro? Oriunde. Bar Harbor, Maine. Tampa, Florida. Salt Lake City, Utah. Oriunde putea fi un loc minunat, cu condiţia să fie suficient de departe de Dewey Doză şi de debaraua asta mirosind a săpun. Nu ştia exact dacă din cauza luminilor fluorescente sau a tăieturii din frunte, dar îl lovise o durere de cap împuţită.
