Pe domnul Sullivan urma probabil să-l găsească adormit şi avea să se trezească morocănos. Nu era vina ei că-l trezeşte, lucru pe care ea considera că domnul Sullivan ar trebui să-l înţeleagă. Să fie recunoscător că beneficia de cea mai bună îngrijire pe care era în stare s-o ofere guvernul, absolut gratuit, pe deasupra. Iar dacă se purta iarăşi ca o "oboseală bătrână" în seara respectivă, avea de gând să i-o spună verde-n faţă.

Acele ceasului ajunseră la ora 12; sosise timpul s-o ia din loc.

Ieşi din camera de gardă şi porni pe culoar către camera albă, unde avea să fie mai întâi tratată cu sprayuri, apoi ajutată să-şi pună costumul. Pe la jumătatea culoarului, începu s-o gâdile în nas. Îşi scoase batista din buzunar şi strănută încet, de trei ori. Apoi îşi puse batista la loc.

Gândindu-se atent la felul cum avea să se poarte cu ţâfnosul domn Sullivan, nu acordă nici o atenţie strănuturilor. Probabil era un mic acces de alergie. Nu-i trecu prin minte nici măcar o secundă instrucţiunea din camera lor de gardă, unde scria cu litere mari şi roşii: ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE APARIŢIA ORICĂROR SIMPTOME DE RĂCEALĂ ASISTENTEI-ŞEFE, INDIFERENT CÂT DE PUŢIN IMPORTANTE. Se temeau că boala pe care o aveau aceşti bieţi oameni din Texas s-ar putea întinde şi în afara camerelor izolate, dar ea ştia prea bine că nici un virus, cât de mic, nu putea pătrunde în interiorul mediului absolut izolat al costumelor albe.

Cu toate acestea, în drum spre camera albă, molipsi o ordonanţă, pe un medic care tocmai se pregătea să plece şi pe o altă asistentă, şi ea pregătindu-se să-şi facă rondul de noapte.

Începuse o nouă zi.

CAPITOLUL 16

ÎN ZIUA URMĂTOARE, pe 23 iunie, un Lincoln Continental mare şi alb mergea în mare viteză spre nord, pe US 180, într-o cu totul altă regiune a ţării. Atinsese probabil cam o sută cincizeci sau o sută şaizeci de kilometri la oră, vopseaua alb imaculat strălucea în soare, iar piesele cromate sclipeau. Geamurile mari din spate reflectau şi ele lumina soarelui, deformând teribil imaginea astrului zilei.

Ruta automobilului - furat undeva, chiar la sud de Hachita, după ce Poke şi Lloyd îl uciseseră pe proprietar - era sinuoasă şi de-a dreptul bizară: pe 81 până la autostrada US 80, şi apoi continua mai departe, până când Poke şi Lloyd începuseră să devină cam nervoşi. Omorâseră şase oameni în ultimele şase zile, în acest număr fiind incluşi şi posesorul Continentalului, soţia şi fiica lui mâţâită. Însă, în drumul lor pe şoselele interstatale, neliniştea nu le era provocată de cele şase crime. Ci de droguri şi de arme. Cinci grame de haşiş, o cutie mică, din tablă, plină cu Dumnezeu mai ştie câtă cocaină şi şapte kilograme de marijuana. Pe urmă, două pistoale de calibru 38, trei de 45 şi un Mag.357 pe care Poke îl numea pocherizatorul lui, şase puşti - dintre care două cu ţeava retezată - şi un pistol-mitralieră Schmeisser. Conceptul de crimă le depăşea puţin capacitatea intelectuală, în schimb erau amândoi conştienţi în ce balamuc intrau dacă poliţia din Arizona dădea peste ei într-o maşină furată, plină cu droguri şi arme. Şi, mai presus de toate celelalte, erau şi fugari interstatali. Şi asta chiar de când traversaseră graniţa Nevadei.

Fugari interstatali. Lui Lloyd Henreid îi plăcea tare mult cum suna expresia asta. Dăduseră lovitura. Ia-o-ntre ochi, şobolan împuţit. Un sandviş cu plumb pentru tine, copoi afurisit.

De la Deming o luaseră spre nord, pe 180, trecuseră prin Hurley, Bayard şi prin Silver City, o localitate ceva mai mare, de unde Lloyd cumpărase o pungă cu hamburgeri şi opt îngheţate cu lapte (de ce naiba o fi luat opt porcării din alea? În ritmul ăsta, în curând aveau să se pişe ciocolată), aruncându-i chelneriţci un zâmbet gol, dar vesel, care-i dădu acesteia o stare de nervozitate timp de mai multe ore. După părerea mea, individului ăla îi era egal dacă se uită la mine sau mă omoară, îi mărturisi ea şerifului în acea după-amiază.

Trecură de Silver City şi traversară în trombă Cliff, apoi drumul începu s-o ia spre vest, adică exact direcţia pe care ei doreau s-o evite. Urmă Buckhorn, apoi se treziră iarăşi în ţara aceea uitată de Dumnezeu, străbătând nesfârşita panglică cu două benzi printre tufişuri de salvie şi nisipuri, cu măguri şi terase în fundal, un peisaj atât de îngrozitor de monoton, încât îţi venea să borăşti.

- Stăm cam prost cu benzina, zise Poke.

- Ar fi mai bine dac-ai lăsa-o mai moale cu viteza, zise Lloyd.

Luă o gură din cea de a treia îngheţată cu lapte, se înecă din cauza ei, coborî geamul şi aruncă afară toate resturile, inclusiv cele trei îngheţate de care nu se atinsese nici unul.

- Hooopa! Hop! strigă Poke.

Se distra cu pedala de acceleraţie. Maşina pornea ca din puşcă, pe urmă încetinea şi apoi iar zvâcnea înainte.

- Dă-i pinteni, cowboy! ţipă Lloyd.

- Hooopa! Hop!

- Ai chef să fumezi?

- Cine are, fumează, se hlizi Poke. Hooopa! Hop!

Pe podea, între picioarele lui Lloyd, era o geantă mare şi verde marca Hefty, în care încăpuseră şapte kilograme de marijuana. Se aplecă, îşi vârî mâna şi scoase un pumn de frunze, apoi începu să răsucească o ţigară uriaşă.

- Hooopa! Hop!

Continentalul executa zigzaguri largi, traversând linia albă.

- Lasă căcaturile! strigă Lloyd. Împrăştii peste tot!

- Las' c-a mai rămas destul de unde ai luat tu... hooopa!

- Haide, măi omule, ştii prea bine că trebuie să vindem chestia asta. Dacă nu reuşim s-o vindem, pun mâna pe noi şi ne închid în portbagajul vreunei maşini.

- Bine, măi băiete. Poke începu să conducă iarăşi normal, în schimb se posomorâse la faţă. Fir-ar al dracului să fie, a fost ideea ta.

- Păi am crezut că-i o idee bună.

- Mda, însă nu m-am gândit că, până la urmă, ajungem să ne fâţâim prin nenorocita asta de Arizona. Cum crezi tu c-o să ajungem la New York, în felul acesta?

- Tocmai am scăpat de sub urmărire, măi băiete, îl linişti Lloyd.

În mintea lui vedea cum se deschid porţile mari ale garajelor poliţiei şi ies în noapte mii de maşini model 1940, echipate cu aparate de radio. Luminile farurilor ling pereţii din cărămidă. Ieşi la iveală, Canarsie, ştim că eşti înăuntru.

- Ghinion nenorocit, zise Poke, morocănos în continuare. Am făcut o treabă de nu se poate. Ştii cu ce ne-am mai ales, dacă nu punem la socoteală drogul şi armele? Păi mai avem şaisprezece dolari şi nu ştiu câte sute de cărţi de credit şi ne lipseşte curajul să le folosim. Al naibii să fie, n-avem nici măcar atâţia bani cât să-i facem plinul la scroafa asta.

- Are Dumnezeu grijă de noi, spuse Lloyd, lipind ţigara cu limba. O aprinse cu bricheta de bord a maşinii. Ce mai zile de neuitat...

- Şi daca zici că trebuie s-o vindem, de ce naiba o fumăm? continuă Poke, nu prea consolat cu gândul că Dumnezeu se va ocupa de ei.

- Câteva grame, acolo, nu mai contează. Haide, Poke. Trage din ţigară.

O asemenea propunere avea întotdeauna efect pozitiv asupra lui Poke. Scoase un nechezat şi apucă ţigara. Între ei, sprijinit pe patul metalic, se afla pistolul Schmeisser, gata încărcat. Continentalul gonea pe şosea, iar acul indicatorului de benzină arăta că mai rămăsese o optime din rezervor.

Poke şi Lloyd se întâlniseră cu un an în urmă la închisoarea de Minimă Securitate Brownsville - construită într-o fermă din Nevada. Brownsville cuprindea treizeci şi cinci de hectare de teren agricol irigat şi o zonă cu barăcile Quonset ale temniţei, la circa nouăzeci de kilometri nord de Tonopah şi la o sută douăzeci nord-est de Gabbs. Un loc absolut imposibil, ceea ce nu era justificat, puşcăriaşii fiind din cei cu condamnări scurte. Deşi Brownsville Station era în mod normal considerată fermă, aici nu mai creştea aproape nimic. De cum lovea puţin soarele nemilos, morcovii şi salatele se ofileau imediat şi-şi dădeau curând obştescul sfârşit. Celorlalte legume şi buruienilor le mergea ceva mai bine, iar puterea legislativă a statului era partizana fanatică a ideii că, într-o bună zi, acolo va creşte şi soia. Cu toate acestea, cea mai nevinovată afirmaţie pe care ai fi putut s-o faci despre rezultatele obţinute la Brownsville era că va dura o veşnicie până ce deşertul avea să consimtă să înflorească. Guvernatorul închisorii (care prefera să i se spună "şeful") se mândrea cu faptul că este un dur şi nu angaja decât oameni pe care-i considera aspri. Şi, după cum îi făcea plăcere să anunţe tuturor nou-veniţilor, motivul principal pentru care securitatea de la Brownsville rămânea minimă era că situaţia se prezenta ca în vechiul cântec: n-avem unde fugi, iubito, n-avem unde ne ascunde. Unii încercau totuşi, însă cei mai mulţi dintre ei erau aduşi înapoi după două sau trei zile, arşi şi orbiţi de soare şi dispuşi să-şi vândă şefului şi sufletele lor stafidite pentru o gură de apă. Unii dintre ei chicoteau dement, iar un tânăr, care fusese prins după trei zile de la evadare, susţinea că văzuse un castel mare la câţiva kilometri sud de Gabbs, un castel înconjurat de un şanţ cu apă. Şanţul, pretindea el, era apărat de uriaşi călare pe nişte bidivii enormi şi negri. Câteva luni mai târziu, când un predicator aparţinând mişcării Renaşterea din Colorado prezentase un spectacol la Brownsville, aceluiaşi tânăr i se arătase Isus.

Andrew "Poke" Frceman, condamnat pentru o agresiune fără circumstanţe agravante, a fost eliberat în aprilie 1989. Fusese vecin de pat cu Lloyd Henreid şi-i spusese acestuia că dacă este interesat de o lovitură barosană, avea el un pont interesant la Vegas. Lloyd se arătase de acord.

Lloyd fusese eliberat la 1 iunie. Delictul lui, comis la Reno, fusese tentativă de viol. Duduia respectivă făcea parte dintr-o trupă de dans şi se întorcea acasă, când Lloyd o abordase, alegându-se cu gaz lacrimogen în ochi. Se considera norocos că nu se alesese decât cu doi ani, din care se mai scădea timpul petrecut deja la răcoare şi cel obţinut pentru bună purtare. La Brownsville era atât de cald, încât nu-ţi ardea să nu te porţi ca lumea.

Luase un autobuz spre Las Vegas, iar Poke îl aşteptase la staţia terminus. Uite care-i treaba, îi zisese Poke. Îl ştia pe un individ, un "fost partener de afaceri" i se părea cea mai nimerită descriere, care în anumite cercuri era cunoscut sub numele de Gorgeous George. Îndeplinea diverse servicii pentru un grup de tipi ale căror nume le trădau originea siciliană sau italiană. George nu făcea aceste treburi decât strict ocazional. De cele mai multe ori, sicilienii ăia sau ce-or fi fost ei îl puneau să ducă şi să aducă diverse lucruri. Uneori ducea pachete de la Vegas la L.A.; alteori aducea alte pachete de la L.A. la Vegas. Era vorba mai ales de cantităţi moderate de droguri, daruri pentru clienţii de seamă. Arme, uneori. Armele le aducea întotdeauna, niciodată nu le scotea din oraş. Din câte înţelegea Poke (iar puterea de înţelegere a lui Poke nu depăşea ceea ce oamenii de film numesc "concentrare minimă"), sicilienii vindeau câteodată puşcoace hoţilor independenţi. Ei bine, povestea Poke, Gorgeous George era dispus să le destăinuie ziua şi locul în care avea să se întâmple un transport mai important de asemenea articole. George le pretindea un sfert din ce scoteau ei. Poke şi Lloyd urmau să se năpustească asupra lui George, să-l lege fedeleş şi să-i pună căluş, să-i fure marfa şi poate să-l şi pocnească de câteva ori, pentru orice eventualitate. Trebuia să nu se prindă nimeni, îi avertizase George, pentru că sicilienii ăia nu erau genul de care să-ţi poţi permite să-ţi baţi joc.

- Foarte bine, zisese Lloyd. Mi se pare corect.

Ziua următoare, Poke şi Lloyd îi făcuseră o vizită lui Gorgeous George, un tip de un metru optzeci şi cinci, vădind o anumită blândeţe în purtare, cu un cap mic şi nepotrivit deasupra umerilor uriaşi şi a gâtului cvasiinexistent. Părul lui blond şi bogat atârna în bucle, ceea ce-l făcea să semene oarecum cu un faimos luptător de "catch".

Pe Lloyd îl cam bătea gândul să renunţe la afacere, dar Poke insistase. Poke era mare specialist în lucruri de felul ăsta. George le zisese să vină la el acasă vinerea următoare, la ora 6 seara.

- Să purtaţi măşti, în orice caz, îi sfătuise el. Să nu uitaţi să mă umpleţi de borş şi să-mi învineţiţi un ochi. Doamne, mai bine nu mă băgam în porcăria asta.

Venise şi ziua cea mare. Poke şi Lloyd luaseră un autobuz până în colţul străzii unde locuia George şi-şi trăseseră peste ochi măştile de schi când ajunseseră în apropierea casei. Uşa era zăvorâtă, dar după cum le promisese George, nu foarte zdravăn. La parter exista o cameră de distracţii, unde se afla şi George, având lângă el o geantă Hefty, plină cu droguri. O masă de ping-pong gemea de arme. George era foarte speriat.

- Vai de mine şi de mine, Doamne apără-mă şi păzeşte-mă... mai bine nu mă băgam în chestia asta, repeta el mereu, în timp ce Lloyd îi lega picioarele cu haine răsucite în formă de frânghie, iar Poke îi imobiliza mâinile cu bandă Scotch.

Apoi Lloyd îi trăsese lui George un pumn în nas, umplându-l de sânge, iar Poke îl izbise peste ochi, înnegrindu-l, aşa cum primise comanda.

- Isuse! se revoltase George. Chiar crezi că era nevoie să pui atâta suflet?

- Păi tu ziceai că trebuie să arate cât mai pe bune, îi atrăsese Lloyd atenţia.