- Nu vreau să stau aici, murmură Frannie. Aşa ţi-ai închipuit tu?
- Şi unde o să te duci? Cu el? Mă îndoiesc.
- La Bobbi Rengarten în Dorchester sau la Debbie Smith în Somersworth, presupun. Frannie se adună încet de pe jos şi se ridică. Încă mai plângea, însă în acelaşi timp era şi furioasă la culme. Însă nu cred că este treaba ta.
- Nu este treaba mea? repetă Carla, ţinând încă vaza în mână. Obrajii ei erau albi ca hârtia. Nu este treaba mea? Adică ceea ce faci tu atât timp cât te mai afli sub acoperişul meu nu mă interesează şi pe mine! Putoare nerecunoscătoare ce eşti!
O pălmui pe Frannie, cu multă putere. Capul i se balansă spre spate. Încetă să se mai maseze la tâmplă, mângâindu-şi în schimb obrazul lovit şi căutând spre maică-sa cu o privire încărcată de mirare.
- Asta-i mulţumirea cu care ne alegem după ce te-am văzut intrată într-o şcoală cumsecade, continuă Carla, dezgolindu-şi dinţii într-un zâmbet nemilos şi teribil. Şi pe care n-o vei mai termina niciodată. După ce te căsătoreşti cu el...
- N-am să mă căsătoresc cu el. Şi nu voi renunţa la şcoală.
Ochii Cariei se căscară şi mai mult. Se holba la Frannie ca şi cum ea, Frannie, şi-ar fi pierdut minţile.
- Ce tot spui acolo? Un avort? Vrei să faci un avort? După ce că eşti o târfă, vrei să fii şi o ucigaşă, pe deasupra?
- Am de gând să nasc acest copil. Va trebui să-mi amân semestrul din primăvară, dar pot să termin vara viitoare.
- Şi cum crezi tu că vei reuşi să te descurci ca să-ţi termini studiile? Pe banii mei? Dacă la asta te-ai gândit cumva, să ştii că socoteala ta e greşită. O fată modernă, ca tine, nu are nevoie de ajutor din partea părinţilor ei, nu-i aşa?
- Nu pot să afirm că n-aş avea nevoie de ajutor, spuse Frannie încet. Banii... ei bine, am să mă descurc.
- N-ai pic de ruşine! Nu te gândeşti decât la tine, ceilalţi nici nu există! ţipă Carla. Doamne Dumnezeule, nici nu vreau să mă gândesc ce consecinţe va avea fapta ta asupra tatălui tău şi asupra mea! Dar ţie puţin îţi pasă! Îi vei distruge inima tatălui tău, iar...
- Nu sunt deloc distrus.
Vocea calmă a lui Peter Goldsmith venea din uşa salonului şi amândouă se întoarseră către locul respectiv. Bărbatul se afla în cadrul uşii, însă la distanţă destul de mare de prag; vârfurile bocancilor lui de lucru se opriseră chiar înaintea locului unde începea covorul salonului, în continuarea preşului de calitate mai proastă din coridor. Frannie îşi dădu deodată scama că era locul unde-l văzuse stând de nenumărate ori. Oare când intrase el pentru ultima oară în salon? Frannie nu reuşea să-şi amintească.
- Ce cauţi aici? se răsti Carla, părând să fi uitat deodată grija faţă de vătămarea pe care ar fi putut s-o sufere inima soţului ei. Credeam că astăzi lucrezi până târziu.
- Am făcut schimb cu Harry Masters, îi explică Peter. Fran mi-a povestit deja, Carla. Vom fi bunici.
- Bunici! se isteriză ea. Începu să râdă, un hohot de râs urât şi tulbure. Trebuie să mă laşi pe mine să mă ocup de asta. Ea ţi-a spus ţie întâi, iar tu n-ai considerat că trebuie să stai de vorbă cu mine. Foarte bine. Nu mă mai miră că procedezi în felul acesta. Însă acum voi închide uşa şi vom lămuri împreună lucrurile.
Îi zâmbi amar lui Frannie.
- Adică între noi... "fetele", îşi duse ea gândul până la capăt.
Carla puse mâna pe clanţa uşii şi dădu s-o închidă. Frannie o urmărea, buimăcită încă, incapabilă să înţeleagă accesul neaşteptat de furie şi venin al mamei ei.
Peter îşi întinse şi el braţul, încet şi hotărât, împiedicând-o să închidă uşa.
- Peter, vreau să laşi asta în seama mea.
- Ştiu ce vrei tu. Aşa am procedat până acum. Însă de această dată este vorba de altceva, Carla.
- Nu te afli pe domeniul tău.
- Ba da, îi replică el calm.
- Tată...
Carla se răsuci către ea; peste albeaţa nefirească din obrajii ei se aşternuseră două pete roşii, în dreptul pomeţilor.
- Să n-ai îndrăzneala să vorbeşti cu el! urlă ea. Nu cu el tratezi! Ştiu prea bine că reuşeşti să-l duci întotdeauna cu vorba ca să fie de acord cu ideile tale smintite şi să-ţi ţină partea, indiferent ce faci, dar astăzi vei avea de-a face cu mine, domnişoară!
- Potoleşte-te, Carla.
- Ieşi afară!
- Nici nu sunt înăuntru. Poţi să vezi şi tu că...
- Să nu cumva să-ţi baţi joc de mine! Ieşi afară din salonul meu!
Zicând acestea, începu să împingă uşa, coborându-şi capul şi folosindu-se şi de umăr, încât ai fi zis că este o specie ciudată de animal, jumătate taur, jumătate femeie. El îi făcu faţă cu uşurinţă la început, apoi trebui să depună mai mult efort. În cele din urmă, vinele de la gât îi ieşiră în evidenţă din cauza încordării, deşi îşi măsura forţele cu o femeie, şi pe deasupra şi mai uşoară decât el cu vreo treizeci de kilograme.
Frannie ar fi vrut să le strige să înceteze, să-i spună tatălui ei să plece, ca să nu mai fie obligată s-o vadă pe Carla în această postură, să fie martori ai crizei ei de furie iraţională, a cărei ameninţare părea să planeze deasupra lor de când se ştia şi se dezlănţuise acum cu adevărat. Însă gura i se încleştase şi-i era imposibil să pronunţe ceva.
- Ieşi afară! Ieşi afară din salonul meu! Afară! Afară! Afară! Ticălosule, dă odată drumul la uşa asta afurisită şi IEŞI AFARĂ!
În acel moment, el îi trase o palmă.
Zgomotul în sine fusese aproape neînsemnat. Pendula bunicului nu se transformă într-un nor de indignare din cauza lui, ci continuă să bată, aşa cum făcuse încă de când fusese pusă în funcţiune pentru prima oară. Mobila nu gemu. Doar şuvoiul de cuvinte mânioase al Carlei se opri, ca şi cum ar fi fost retezat de un bisturiu. Ea căzu în genunchi, iar uşa se deschise larg, izbindu-se uşor de un scaun victorian cu spătarul înalt, acoperit cu o husă brodată de mână.
- Nu, vai, nu, murmură Frannie şocată.
Carla îşi duse o mână la obraz şi-şi ridică privirile spre soţul ei.
