Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

Îşi înfipse iarăşi piciorul în frână, iar maşina se roti şi se opri în mijlocul după-amiezei fierbinţi şi pustii. Trase aer în piept, gâfâind speriat, şi apoi expiră într-un acces de tuse. Se înfuriase foarte rău. Puse maneta schimbătorului în marşarier şi se apropie de Ford şi de cei doi tineri care stăteau în spatele maşinii.

- Stai puţin, îi spuse fotograful, neliniştit. Era un om gras, iar de bătut nu se mai bătuse din clasa a noua. Ascultă-mă, poate ar fi mai bine să...

Fu aruncat înainte şi gemu atunci când Pontiacul se opri iarăşi brusc; reporterul smuci maneta schimbătorului, punând-o în poziţia de parcare, şi coborî din maşină.

Se apropie de cei doi tineri din spatele Fordului, cu pumnii strânşi.

- Ticăloşilor! le strigă el. Puţin a lipsit să ne omorâţi, fir-ar...

Îşi petrecuse patru ani în serviciul militar, ca voluntar. Nu apucă decât să identifice carabinele, nişte M-3A model nou, atunci când le scoaseră la iveală de sub partea din spate a Fordului. Rămase încremenit în soarele torid al Texasului şi făcu pe el.

Începu să ţipe şi se hotărî, în mintea lui, să se răsucească în loc şi s-o ia la sănătoasa către Bonneville, dar picioarele refuzară să se mişte. Cei doi deschiseră focul, iar gloanţele îl izbiră în piept şi-n pântece. Se lăsă în genunchi, cu mâinile ridicate în semn de implorare mută, iar atunci un glonţ îl atinse la un centimetru deasupra ochiului stâng, sfărâmându-i toată partea de sus a cutiei craniene.

Fotografului, care se întorsese ca să vadă mai bine, îi fu imposibil să priceapă ce se petrecuse până în momentul când cei doi tineri trecură peste cadavrul ziaristului şi se apropiau de el, cu armele ridicate.

Se strecură la volanul Pontiacului, simţind cum i se adună clăbuci calzi de salivă la colţurile gurii. Cheile se aflau încă la locul lor, în contact. Aprinse motorul şi ţipă ca din gură de şarpe atunci când începură să tragă. Simţi cum maşina se lasă pe partea dreaptă, ca şi cum o mână de uriaş s-ar fi abătut asupra părţii din stânga spate, iar volanul începu să-i danseze sălbatic în mâini. Fotograful sălta în sus şi în jos, în vreme ce maşina şontâcăia pe şosea, din cauza cauciucului spart. Peste doar o clipă, uriaşul lovi şi cealaltă latură a maşinii. Dansul volanului se îndrăci şi mai tare. Fotograful scâncea. Anvelopele din spate ale Pontiacului se zbăteau nebuneşte. Cei doi tineri se întoarseră alergând la Fordul lor, al cărui număr de înmatriculare era înregistrat pe nesfârşitele liste de la direcţia de vehicule militare a Pentagonului; unul dintre ei întoarse maşina ţinând volanul strâns. Botul maşinii săltă violent atunci când trecu peste marginea şoselei şi peste trupul ziaristului. Sergentul de pe locul pasagerului, cuprins pe neaşteptate de un strănut, stropi tot parbrizul.

Înaintea lor, Pontiacul se târa pe cele două cauciucuri sparte din spate. Fotograful cel gras de la volan începuse să se smiorcăie, la vederea Fordului întunecat la culoare ce începuse să-i crească în oglinda retrovizoare. Deşi stătea cu acceleraţia la podea, maşina refuza să depăşească şaizeci de kilometri la oră şi mergea dezordonat, ocupând tot drumul. Între timp, la radio locul lui Larry Underwood fusese luat de Madonna. Madonna susţinea sus şi tare că este o fată materialistă.

Fordul depăşi elegant Bonnevilleul şi, pentru o fracţiune de secundă, fotograful îndrăzni să spere că-şi va vedea de drum, va dispărea dincolo de orizontul pustiu, lăsându-l în pace.

Apoi reveni în faţa lui şi frână, iar botul Pontiacului izbi aripa maşinii din faţă. Se auzi bufnitura surdă a metalului. Capul fotografului zbură înainte, iar din cauza impactului cu volanul începu să i se scurgă sânge din nas.

Aruncând cu greu - din pricina gâtului înţepenit - priviri îngrozite peste umăr, alunecă peste suprafaţa caldă, din plastic, ca şi cum scaunul ar fi fost dat cu unsoare, şi coborî pe uşa din dreapta. Porni în fugă şi străbătu povârnişul de la marginea şoselei. Îi apăru în faţă un gard din sârmă ghimpată pe care încercă să-l sară dintr-o dată, plutind pe deasupra ca un balon şi gândind: Am să reuşesc, fug aşa la infinit, nu mă poate prinde nimeni...

Căzu de cealaltă parte, cu piciorul prins în sârmă. Urlând spre cer, mai făcea încă tentative disperate de a-şi desprinde pantalonii şi carnea albă, cu gropiţe, atunci când cei doi tineri coborau şi ei de pe drum, cu armele în mâini.

De ce, ar fi vrut el să-i întrebe, dar nu mai apucă să scoată decât un ţipăt deznădăjduit, înainte să-i iasă creierii prin ceafă...

În acea zi, la Sipe Springs, Texas, nu s-a dat nici un reportaj despre boală sau despre vreun incident oarecare.

CAPITOLUL 18

NlCK DESCHISE UŞA dintre biroul şerifului Baker şi celulele închisorii, iar băieţii săriră imediat cu gura pe el. Vincent Hogan şi Billy Warner se aflau în cele două încăperi ca nişte cutii de saleuri din stânga lui Nick. Mike Childress stătea într-una din cele două de pe partea dreaptă. Cealaltă era goală, din simplul motiv că Ray Booth, cel care purta inelul cu piatră roşie, se topise la timp.

- Băi, mutule! îl strigă Childress. Băi, mut împăiat! Îţi trece prin căpăţâna aia tâmpită ce-o să păţeşti când ieşim de aici? Ei? Ai idee ce-o să se întâmple cu tine?

- Am să-ţi smulg coaiele cu mâna mea şi-am să ţi le vâr pe gât, până dai în primire, îi promise Billy Warner. M-ai înţeles?

Doar Vince Hogan nu participa la tirul de ameninţări. Mike şi Billy nu prea aveau ochi pentru el în ziua respectivă, 23 iunie, când urmau să fie duşi la tribunalul ţinutului Calhoun şi băgaţi la răcoare, în aşteptarea procesului. Şeriful Baker se bazase pe Vince, care-şi vărsase tot sacul, ca un fricos ce era. Nick aflase de la Baker că putea obţine formularea unei acuzaţii împotriva băieţilor, dar dacă se ajungea la un proces cu juraţi, cuvântul lui Nick avea să fie pus în balanţă cu afirmaţiile celor trei - sau patru, dacă-l prindeau şi pe Ray Booth.

Nick ajunsese să-l respecte profund pe şeriful John Baker în aceste ultime două zile. Baker era un fost fermier de vreo sută şi treizeci de kile, pe care alegătorii lui îl porecliseră - cum altfel - Big Bad John, John cel Mare şi Rău. Respectul lui Nick nu se datora faptului că Baker îi dăduse slujba asta, să pună în ordine închisoarea, scoţându-şi astfel banii pe o săptămână de lucru pierduţi; Nick îl aprecia pentru că pornise în urmărirea celor care-l bătuseră şi-l jefuiseră. Reacţionase ca şi cum Nick - un biet vagabond surdomut - ar fi făcut parte din una dintre cele mai vechi şi onorabile familii ale oraşului. După cum ştia Nick prea bine, existau o mulţime de şerifi pe aici, prin sud, care ar fi preferat să-l condamne la şase luni de muncă într-o fermă specială sau la reparaţii de drumuri.

Porniseră împreună către fabrica de cherestea unde lucra Vince Hogan, în maşina personală a lui Baker, un Power Wagon, nu în maşina de patrulă a ţinutului. Sub bord ţinea o puşcă ("Întotdeauna încărcată şi cu piedica pusă", îi zisese Baker) şi un girofar, pe care îl punea pe capotă, atunci când se afla în misiune. Aşa procedase cu două zile în urmă, când ajunseseră în parcarea depozitului de cherestea.

Baker tuşea, scuipa pe geam, îşi sufla nasul şi se ştergea la ochii lui înroşiţi cu o batistă. Vorbea pe nas, scoţând tonalităţi asemănătoare celor ale unui corn de ceaţă. Desigur, Nick nu-l auzea, dar nici nu avea nevoie. Era suficient de limpede că pe şerif îl lovise o răceală zdravănă.

- Uite cum facem, când dăm cu ochii de el, eu îl apuc de braţ, îi spuse Baker. Pe urmă te întreb "Îl recunoşti, e unul dintre ăia?" Tu-mi faci semn că da. Nu mă interesează dacă e sau nu adevărat. Tu trebuie să dai din cap. Ai priceput?

Nick îi făcu semn că a înţeles.

Vince muncea la maşina de rabotat scânduri, vârând lemnul între fălcile maşinii, cu bocancii înfipţi în rumeguş aproape până la glezne. Îi zâmbi nervos lui John Baker şi-i aruncă o căutătură neliniştită lui Nick. Obrajii lui Nick erau slabi, cu urme vineţii şi încă prea palizi.

- Salut, Big John, ai venit în mijlocul poporului muncitor?

Ceilalţi tipi din echipă urmăreau scena, plimbându-şi grav privirile de la Nick la Vince şi de la acesta la Baker şi pe urmă înapoi, urmând acelaşi traseu, ca şi cum ar fi fost spectatori la o nouă versiune, mai complicată, de tenis. Unul dintre ei scuipă o gură de tutun în rumeguşul proaspăt şi-şi şterse bărbia cu dosul palmei.

Baker îl înşfăcă pe Vince Hogan de braţul lui fleşcăit şi ars de soare, trăgându-l mai în faţă.

- Hei, ce te-a apucat, Big John?

Baker îşi întoarse capul, pentru ca Nick să-i poată vedea buzele.

- Este unul dintre ei?

Nick făcu semn viguros din cap, ba arătă şi cu degetul spre Vince, ca să nu mai existe nici un dubiu.

- Da' ce-i asta? exclamă Vince din nou. Nu l-am mai văzut în viaţa mea pe mutu' ăsta.

- Atunci cum de ştii că-i mut? Hai, Vince, te duc la răcoare. Chiar acum. Ai putea trimite pe unul dintre băieţii ăştia să-ţi aducă periuţa de dinţi.

Protestând, Vince fu condus şi urcat în maşina şerifului. Protestând, fu adus în oraş. Protestând, fu băgat la zdup şi lăsat să fiarbă în suc propriu timp de câteva ore. Baker nu se osteni să-i citească lista de drepturi.

- Tâmpitul ăla o să se zăpăcească de tot, îi explică lui Nick.

Când Baker veni să-l viziteze, cam pe la prânz, Vince era prea înfometat şi prea înspăimântat ca să mai încerce vreun protest. Îşi deşertă tot sacul.

Mike Childress intrase şi el la mititica înainte de ora 1, iar Baker îl prinse pe Billy Warner la el acasă, tocmai în momentul când acesta îşi încărca vechiul lui Chrysler, cu intenţia de a pleca undeva - undeva foarte departe, dacă judecai după nenumăratele cutii şi bagaje îngrămădite unele peste altele. Cineva apucase însă să-l prevină pe Ray Booth, iar acesta fusese suficient de deştept să se mişte cât se poate de repede.

Baker îl luă pe Nick acasă, ca să prânzească împreună şi s-o cunoască şi pe soţia lui. Pe drum, Nick îl întrebă prin intermediul caietului de notiţe: "Să ştii că-mi pare foarte rău că e tocmai fratele ei. În ce fel a reacţionat?"

- Face faţă cu brio, îi răspunse Baker, cu voce şi ţinută aproape oficiale. Din câte bănuiesc, sunt sigur c-a plâns din pricina lui, deşi ştie prea bine ce-i poate pielea. Şi mai ştie că rudele nu ţi le poţi alege, aşa ca pe prieteni.

Jane Baker era o femeie scundă şi drăguţă, care într-adevăr plânsese, din câte se putea ghici. Ochii ei încercănaţi îl făceau pe Nick să nu se simtă la largul lui. Ea îi strânse mâna cu amabilitate şi-i spuse:

- Îmi pare bine să te cunosc, Nick. Şi-mi cer din inimă scuze pentru ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă simt şi eu răspunzătoare, din cauză că a fost amestecat şi cineva apropiat mie.

Nick clătină din cap şi, încurcat, îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt.

- I-am oferit o slujbă, zise Baker. Postul meu s-a dus de râpă de când s-a mutat Bradley la Little Rock. E vorba în primul rând de zugrăvit şi curăţenie. Oricum, o vreme trebuie să rămână pe aproape... din cauza... ştii tu.

- Procesul, da, completă ea.

Urmă un moment de linişte atât de grea, încât deveni apăsătoare până şi pentru Nick.

Apoi, cu veselie forţată, femeia continuă: