Hai, lasă-te de smiorcăieli, că doar nu eşti o afurisită de mironosiţă.

- Bună, mamă.

Femeia tresări uşor, dar nu se întoarse.

- Aşa, Larry. În cele din urmă ai reuşit să ajungi în centru.

- Sigur că da. Îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt. Vreau să-mi cer scuze. Ar fi trebuit să-ţi dau un telefon ieri seară...

- Mda. O idee bună.

- Am fost cu Buddy. Am... uf... ne-am plimbat. Am bântuit prin oraş.

- Aşa mi-am închipuit şi eu. Sau ceva de genul ăsta.

Agăţă un scăunel cu piciorul şi-l trase lângă ea, se sui pe el şi începu să numere sticlele cu ceară pentru parchet de pe raftul de sus, atingând-o pe fiecare dintre ele uşor, cu vârfurile degetului mare şi arătătorului de la mâna dreaptă. Fu nevoită să se întindă şi, în această mişcare, rochia i se ridică şi el putu să vadă, deasupra ciorapilor maro, carnea albă şi zbârcită din partea de sus a coapselor, dar îşi întoarse privirile, aducându-şi aminte, brusc şi inutil, ceea ce i se întâmplase celui de-al treilea fiu al lui Noe atunci când se uitase la bătrân, pe când acesta zăcea beat şi dezbrăcat în culcuşul lui de paie. Bietul băiat a trebuit de atunci înainte să care lemne şi apă toată viaţa lui. El şi toţi urmaşii lui. Şi de asta mai avem şi-n ziua de azi incidente rasiale, băi băiete. Fie Domnul lăudat.

- Doar pentru asta ai bătut tot drumul? îl întrebă ea, întorcându-se pentru prima oară spre el.

- Păi, am venit să-ţi spun unde-am fost şi ca să-mi cer scuze. A fost detestabil din partea mea că am uitat.

- Mda, făcu ea. Adevărat, ai şi o latură detestabilă, aşa e, Larry. Crezi că am uitat?

Se înroşi la faţă şi îngăimă:

- Mamă, ascultă-mă...

- Sângerezi. Poate te-a lovit vreo dansatoare de strip-tease cu şnurul chiloţeilor? Se întoarse înapoi la rafturi şi, după ce termină de numărat toate sticlele de pe rândul de sus, îşi notă rezultatul pe foaia de hârtie. Careva şi-a făcut rost de două sticle de ceară pentru parchet în săptămâna asta, remarcă ea. Bafta lui.

- Am venit la tine ca să-ţi spun că îmi pare rău!

Larry pronunţase aceste cuvinte mai tare decât s-ar fi cuvenit. Ea nu păru afectată, în schimb el tresări.

- Mda, mi-ai mai zis asta. Domnul Geoghan o să se pună pe capul nostru dacă afurisita asta de ceară pentru parchet dispare în continuare.

- Nu m-am bătut într-o crâşmă şi nici nu m-am dus într-un bar cu program de strip-tease. Nici vorbă de-aşa ceva. N-a fost decât...

Vorbele i se opriră în gât.

Ea se întoarse, cu sprâncenele arcuite batjocoritor, o postură a ei de care-şi aducea prea bine aminte.

- Ce-a fost?

- Păi... Nu reuşi să născocească o minciună convingătoare suficient de repede. A fost... o... uf... o lingură.

- Te-a confundat cineva cu o omletă? Îmi închipui că tu şi cu Buddy aţi petrecut o noapte de neuitat în oraş.

Uita mereu că maică-sa era în stare să se joace cu el cum dorea, aşa fusese întotdeauna şi probabil aşa avea să fie şi de acum înainte.

- E vorba de o fată, mamă. A aruncat lingura după mine.

- Îmi închipui că e o bomboană de fată, comentă Alice Underwood şi-i întoarse spatele. Blestemata aia de Consuela a ascuns iarăşi formularele pentru cererea materialelor. Nu că ar servi la mare lucru, pentru că niciodată nu primim tot ceea ce avem nevoie, în schimb ne dau tot felul de lucruri cu care n-aş şti ce să fac nici să mă omori.

- Mamă, eşti supărată pe mine?

Femeia lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup, iar umerii ei se prăbuşiră.

- Nu fi supărată pe mine, şopti el. Te rog să nu fii, da? Da?

Se răsuci din nou cu faţa spre el şi atunci văzu o sclipire nenaturală în ochii mamei lui - bineînţeles, presupunea de fapt că este cât se poate de naturală şi în nici un caz provocată de lumina fluorescentă din încăpere, iar în urechi îi răsună iarăşi vocea specialistei în igienă bucală, pronunţând pe un ton de sentinţă: Nu eşti un tip ca lumea. La ce bun se mai întorsese acasă, doar ca să-i facă asemenea figuri... ca să nu mai vorbim de cele pe care i le făcea ea lui.

- Larry, îi spuse femeia blând, Larry, Larry, Larry.

Pentru un moment, crezu că nu avea să-i mai zică nimic; ba chiar îşi permise să spere acest lucru.

- Asta-i tot ce poţi tu să-mi zici? "Nu fi supărată pe mine, te rog, mamă, nu fi supărată"? Te ascult la radio şi, deşi nu-mi place cântecul acela al tău, sunt mândră că-l cânţi. Oamenii mă întreabă dacă cel care cântă este cu adevărat fiul meu, iar eu zic da, este chiar Larry. Şi le mai spun că te-ai priceput întotdeauna la cântat, ceea ce este purul adevăr, nu?

El clătină nefericit din cap, fără a îndrăzni să-i răspundă.

- Le povestesc cum ai pus mâna pe chitara lui Donny Roberts, în primul an de liceu, şi cum peste nici o jumătate de oră cântai mai bine decât el, care lua lecţii încă din clasa a doua primară. Eşti talentat, Larry, n-a fost nevoie să-mi spună mie nimeni asta, cu atât mai puţin tu. Însă presupun că şi tu ai fost conştient de darul tău, pentru că este singurul lucru despre care nu te-am auzit niciodată plângându-te. Apoi ai plecat de acasă. Ţi-am făcut eu vreun reproş cât de mic? Nu. Tinerii şi tinerele pleacă de acasă. Aşa este de când lumea şi pământul. După care te întorci. E nevoie să-mi spună careva de ce şi cum? Nu. Te-ai întors pentru că, pe lângă discul tău de succes, ai intrat într-o încurcătură oarecare acolo, pe Coasta de Vest.

- Ba n-am intrat în nici o încurcătură! îi replică el indignat.

- Ba da, ai intrat. Cunosc bine toate semnele. Sunt mama ta de foarte multă vreme şi n-ai cum să mă duci de nas, Larry. Ai căutat întotdeauna încurcăturile cu lumânarea, fără să-ţi cruţi nici măcar osteneala. Câteodată cred că traversai strada doar ca să poţi călca într-un rahat de câine. Dumnezeu mă va ierta că spun asta, pentru că Dumnezeu ştie că am dreptate. Sunt eu nebună? Nu. Sunt dezamăgită? Da. Sperasem că te vei schimba, o dată ce te îndepărtezi de casă. Dar nu s-a întâmplat aşa. Ai plecat de aici, un băieţel în trupul unui bărbat, şi te-ai întors neschimbat, cu excepţia faptului că bărbatul şi-a făcut părul permanent. Ştii de ce-mi închipui eu că te-ai întors acasă?

Larry se uita la ea, dornic să-i vorbească, ştiind însă că unicul lucru pe care ar fi fost în stare să i-l spună i-ar fi scos pe amândoi din sărite: Nu plânge, mamă, da?

- Cred că te-ai întors acasă pentru că nu ţi-a venit în minte nici un alt loc unde te-ai fi putut duce. Nu cunoşteai pe nimeni, în afară de mine, care să te primească. Nu am spus niciodată o vorbă rea despre tine nimănui, Larry, nici măcar surorii mele, dar dacă m-ai adus în stare, am să-ţi mărturisesc exact ce cred despre tine. Te consider un profitor. Întotdeauna ai fost aşa. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi omis o parte din tine atunci când El te-a făcut, în trupul meu. Nu eşti rău, nu asta vreau să spun. Dacă mă gândesc la nişte cartiere în care a trebuit să locuim după moartea tatălui tău, ai fi ajuns un stricat dacă aveai sămânţa asta în tine, Dumnezeu mi-e martor. Cred că lucrul cel mai rău asupra căruia te-am surprins a fost când scriai o porcărie în holul de la intrarea blocului din Carstairs Avenue, în Queens.

Îşi amintea. Ea-i scrisese atunci acelaşi cuvânt pe frunte, cu creta, şi apoi îl silise să înconjoare blocul respectiv de trei ori, însoţit de ea. De atunci nu mai scrisese niciodată acel cuvânt, şi nici un alt cuvânt pe vreo clădire, perete sau poartă.

- Partea cea mai tristă, Larry, este că tu ai intenţii bune. Câteodată îmi trece prin minte că ar fi fost o adevărată binecuvântare dac-ai fi fost un soi mai rău. După cum se prezintă acum situaţia, dai semne că înţelegi ce anume este în neregulă, dar nu şi cum să intervii. Şi nici eu nu ştiu cum să procedez. Am încercat în toate felurile pe care le-am ştiut eu pe când erai copil. Şi atunci, când ţi-am scris cuvântul pe frunte, era tot o încercare... În momentul respectiv ajunsesem deja la disperare, altfel nu te-aş fi supus la un lucru atât de oribil. Eşti un profitor, asta-i tot. Te-ai întors acasă pentru că ştiai că trebuie să dau. Nu oricui, ci ţie în mod special.

- Am să plec de la tine, zise el, pronunţând fiecare cuvânt ca şi cum ar fi încercat să scuipe un ghemotoc uscat de puf. Chiar astăzi după-amiază.

Apoi îi trecu prin cap că nu-şi putea permite să se mute de la ea, cel puţin până când Wayne nu-i va trimite următorul cec cu drepturi de autor - sau ceea ce mai rămânea din el după ce termina de hrănit pe cei mai flămânzi dintre cei ce-l hăituiau în L.A. Cât despre cheltuielile obligatorii, achitase chiria pentru garajul Datsunului Z, iar până vineri trebuia neapărat să-şi plătească şi rata, dacă dorea să nu-i vină pe cap vreun portărel prietenos de prin vecini şi să-i ridice maşina. După cheful de noaptea trecută - care începuse atât de nevinovat, cu Buddy şi cu logodnica lui şi cu specialista în igienă orală pe care o cunoştea logodnica, o fată foarte simpatică din Bronx, Larry, o să-ţi placă la nebunie, are un simţ al umorului nemaipomenit -, stătea destul de rău cu banii. Nu. Dacă dorea să se exprime corect, rămăsese în fundul gol. Gândul acesta îl făcu să între în panică. Dacă o părăsea pe maică-sa acum, unde avea să se ducă? Într-un hotel? Portarul oricărui stabiliment mai răsărit decât o păduchelniţă i-ar fi râs în nas şi l-ar fi trimis la dracu'. Purta ţoale de lux, însă ăştia se pricep. Au un miros al lor special, ticăloşii. Simt de la o poştă un portofel gol.

- Nu pleca, îl rugă ea blând. Te rog să nu pleci, Larry. Am cumpărat special nişte mâncare. Poate c-ai şi văzut. Şi, pe urmă, speram să putem juca împreună nişte gin rummy diseară.

- Mamă, dar tu habar n-ai să joci gin, îi răspunse el, zâmbind slab.

- În schimbul unui cent pentru fiecare punct, îţi ofer ocazia să înveţi jocul, puştiule.

- Poate dacă-ţi dau avans patru sute de puncte...

- Auzi ce scoate din el, se hlizi ea încetişor. Poate eu să-ţi dau ţie patru sute de puncte avans. Nu pleca, Larry. Ce zici?

- De acord, îi răspunse el.