Înainte ca Larry să continue, Glen îl prinse de cămaşă trăgându-l spre el şi-i spuse cu voce rece şi severă:
- Pe cine încerci să salvezi? Pe Stu, sau pe tine?
Larry îl privea mişcând doar din gură, fără să vorbească.
- E foarte simplu, spuse Glen. Noi nu putem rămâne... iar el nu poate merge.
- Eu refuz să accept această situaţie, şopti Larry, livid.
- Este o încercare, spuse Ralph pe neaşteptate. Asta este.
- O încercare a sănătăţii mintale, observă Larry.
- Să votăm, propuse Stu, întins la pământ. Eu votez să vă continuaţi drumul.
- Şi eu, interveni Ralph. Îmi pare rău, Stu. Dar dacă Dumnezeu va veghea asupra noastră, poate ca va veghea şi asupra ta...
- Eu refuz să plec, se încăpăţână Larry.
- Nu te gândeşti la Stu, zise Glen. Cred că, de fapt, încerci să salvezi un lucru din tine. Dar de data asta hotărârea corectă este să mergem mai departe, Larry. Nu avem de ales.
Larry se frecă încet la gură cu dosul palmei şi spuse:
- Să rămânem aici peste noapte. Să ne gândim bine la ce avem de făcut.
- Nu, îl contrazise Stu.
Ralph făcu din cap un semn afirmativ. Atunci Glen pescui sticla cu "pilule pentru artrită" din buzunar şi o puse în mâna lui Stu.
- Sunt pe bază de morfină, îi destăinui el. Trei sau patru ar putea fi doza mortală. Privirile lui se încrucişară cu ale lui Stu. M-ai înţeles, East Texas.
- Mda, sigur că da.
- Despre ce vorbiţi? strigă Larry. Ce naiba îi sugerezi?
- Chiar nu ştii?
Ralph i se adresase cu un asemenea dispreţ, încât, pentru moment, Larry fu redus la tăcere. Apoi toate începură să i se perinde pe dinaintea ochilor cu viteza de coşmar cu care îţi trec prin faţa ochilor feţele străine când te dai în lanţuri la bâlci: pilule, calmante, barbiturice. Rita. O întorsese în sacul ei de dormit şi constatase că e moartă şi ţeapănă şi că din gura ei se scurge o borâtură verde, ca o peltea amară.
- Nu! strigă el, încercând să-i smulgă sticla din mână lui Stu.
Ralph îl prinse strâns. Larry ridică din umeri.
- Dă-i drumul, spuse Stu. Vreau să stau de vorbă cu el.
Ralph continua să-l strângă, privindu-l întrebător pe Stu.
- Nu, hai, dă-i drumul.
Ralph se conformă, dar părea pregătit să sară oricând.
- Vino aici, Larry. Lasă-te pe vine lângă mine.
Larry se apropie de Stu şi se uită cu jale în ochii lui.
- Nu mi se pare în ordine, omule. Când cineva cade şi-şi rupe piciorul, nu te... nu poţi s-o iei din loc şi să-l laşi să moară. Nu ştii? Hei, omule... Atinse obrazul lui Stu. Te rog. Gândeşte-te.
Stu îi strânse mâna lui Larry.
- Crezi că sunt nebun? întrebă Stu.
- Nu! Nu, dar...
- Şi crezi că oamenii care sunt în toate minţile n-au dreptul să hotărască singuri ce vor să facă?
- Vai, spuse Larry, şi începu să plângă.
- Larry, asta n-are nimic de-a face cu tine. Vreau ca voi să vă vedeţi de drum. Dacă reuşiţi să scăpaţi de la Vegas, întoarceţi-vă tot pe aici. Poate că Dumnezeu va trimite un corb ca să mă hrănească, n-ai de unde să ştii. Am citit odată în paginile de curiozităţi că omul poate rezista şaptezeci de zile fără hrană, dacă are apă.
- Până atunci, vine iarna în locurile astea. O să mori de frig în trei zile, chiar dacă nu iei pastile.
- Asta nu te mai interesează pe tine. Tu ai acum altceva de făcut.
- Nu mă alunga, Stu.
- Ba te alung, hotărî Stu neînduplecat.
- Chestia asta pute, zise Larry, ridicându-se. Ce o să zică Fran când va afla că te-am lăsat pradă popândăilor şi uliilor?
