- Nu va spune nimic nici dacă nu ajungeţi dincolo ca să vă ocupaţi de celălalt. Nici Lucy. Sau Dick Ellis. Sau Brad. Sau oricare dintre ceilalţi.
- Okay, se dădu Larry bătut. Dar mâine. Facem tabăra aici în noaptea asta şi poate vom avea vreun vis... ceva...
- Fără vise, spuse Stu cu blândeţe. Fără semne. Nu merge aşa. Ai rămâne o noapte şi nu s-ar întâmpla nimic, şi atunci ai vrea să rămâi încă o noapte, şi încă una... Trebuie să plecaţi chiar acum.
Larry se îndepărtă, cu fruntea în pământ, şi rămase aşa, cu spatele la el.
- Foarte bine, spuse el în cele din urmă, cu o voce atât de slabă, încât abia putea fi auzit. Facem aşa cum spui tu. Dumnezeu să aibă în pază sufletele noastre.
Ralph se apropie de Stu şi îngenunche alături.
- Ai dori să-ţi aducem ceva anume, Stu?
Acesta zâmbi:
- Mda, tot ce-a scris Gore Vidal în viaţa lui - cărţile despre Lincoln, Aaron Burr şi ceilalţi. De mult aş fi vrut să le citesc. Acum s-ar zice că aş avea prilejul.
Ralph îi zâmbi strâmb:
- Scuză-mă, Stu. Din câte se pare, nu mă pot abţine.
Stu îl strânse de mână şi Ralph se îndepărtă. Se apropie Glen. Şi el plânsese, şi când se aşeză lângă Stu, lacrimile-i porniră din nou.
- Haide, haide, nu fi copil, îl consolă Stu. Am să mă descurc eu.
- Larry are dreptate, n-ar trebui să ne purtăm aşa. Cum te-ai purta cu un cal...
- Ştii foarte bine că aşa trebuie să fie.
- Cred că da, însă cine ştie cu adevărat? Cum îţi simţi piciorul?
- În clipa asta nu mă doare deloc.
- Bine, ai pastilele. Glen se şterse cu palma la ochi. Adio, East Texas. Mi-a părut nemaipomenit de bine să te cunosc.
Stu se întoarse într-o parte.
- Nu-mi spune adio, Glen. Mai bine spune la revedere, aduce noroc. E posibil să ajungi până la jumătatea malului ăla afurisit şi să cazi înapoi, aici, şi atunci o să ne petrecem iarna jucând cărţi.
- Nu mai durează mult, spuse Glen. Eu simt asta, tu nu?
Pentru că şi el avea acelaşi sentiment, Stu se întoarse şi-l cercetă pe Glen.
- Mda, şi eu, recunoscu, apoi zâmbi uşor. Dar nu mă voi teme de nici un rău, corect?
- Corect! Vocea lui Glen coborî până deveni şoaptă. Dacă vezi că nu se mai poate, nu sta pe gânduri, Stuart. Să nu te chinuieşti.
- Nu.
- Atunci, adio.
- Adio, Glen.
Cei trei se retraseră în partea de vest a torentului şi, după o ultimă privire peste umăr, Glen porni primul. Stu îi urmări înaintarea cu îngrijorare. Bătrânul mergea neglijent, aproape fără să-i pese şi fără să-şi aleagă punctele de sprijin. Terenul cedă sub paşii săi o dată, apoi încă o dată. De ambele daţi îşi întinse nonşalant mâna şi de fiecare dată avu norocul să găsească punctul de priză. De-abia după ce ajunse sus, Stu oftă cu uşurare, lăsând să-i iasă tot aerul din plămâni, şi începu din nou să respire ca lumea.
Îl urmă Ralph şi, după ce şi el ajunse cu bine în vârf, Stu îl chemă pentru ultima oară pe Larry la el. Îi studie chipul, reflectând că semăna remarcabil, în felul lui, cu Harold Lauder: la fel de imobil, dar cu priviri atente şi precaute. O faţă care nu trăda decât ceea ce dorea cu adevărat să trădeze.
- De acum înainte, tu conduci, spuse Stu. Te vei descurca?
- Nu ştiu, am să mă străduiesc.
- Tu vei lua hotărârile.
- Oare? Cea dintâi mi-a fost respinsă.
Ochii lui lăsau acum să se citească ceva: reproşul.
- Da, dar a fost pentru prima şi ultima oară. Ascultă... oamenii lui vor pune mâna pe voi.
- Mda, m-am gândit şi eu. Fie pun mâna pe noi, fie ne împuşcă într-o ambuscadă, ca pe nişte câini.
- Nu, cred că or să vă prindă şi-or să vă ducă înaintea lui. Asta se va întâmpla în următoarele câteva zile. După ce ajungeţi la Vegas, fiţi cu ochii în patru. Aşteptaţi. Se va-ntâmpla.
- Ce anume, Stu? Ce se va-ntâmpla?
- Nu ştiu. Lucrul pentru care am fost trimişi. Fiţi gata. Să ştiţi când va fi să fie.
- Ne vom întoarce să te luăm, dacă putem.
