Stu se trezi atunci când Tom îl lăsă la pământ.
- Îmi pare rău, se scuză Tom. Mă dor mâinile.
Începu să facă mişcări de răsucire şi flexare.
- Odihneşte-te cât vrei. Cursa o câştigă cine merge încet şi cumpănit.
Găsi Anacinul şi înghiţi pe uscat două pastile. Îl încerca senzaţia că are gâtul căptuşit cu glaspapir şi un sadic vroia acum să aprindă chibrituri pe el. Verifică sacul de dormit pe la cusături. Cum era de aşteptat, începuseră să se desfacă, dar încă nu era un motiv de îngrijorare. Se aflau pe o pantă lungă, exact genul de ocazie pe care o aşteptase. Pe o pantă ca aceasta, lungă de mai bine de trei kilometri, o maşină lăsată la punct mort prindea viteză destul de bună şi puteai încerca să-i porneşti motorul în viteza a doua, sau chiar a treia.
Se uită lung spre stânga, unde un Triumph vineţiu stătea parcat pieziş în banda de refugiu. O formă scheletică în pulover de lână vopsit în culori ţipătoare se ghicea în spatele volanului. Triumphul avea sigur transmisie manuală, clasică, dar era exclus să-şi poată introduce piciorul lui legat în atele în cabina minusculă.
- Ce distanţă am parcurs? îl întrebă pe Tom, care-i răspunse ridicând nedumerit din umeri.
În orice caz, am ajuns destul de departe, gândi Stu. Tom îl trăsese cel puţin trei ore, fără să se odihnească. Ceea ce dovedea forţa lui fenomenală. Vechile puncte de reper geografic rămăseseră cu mult în urmă. Tom, care avea o constituţie de taur, îl târâse zece, poate chiar doisprezece kilometri, cât timp el dormise.
- Odihneşte-te cât simţi nevoia, îi repetă. Nu-i cazul să te osteneşti peste poate.
- Tom e O.K. O şi KA, adică în formă, Doamne, da, toată lumea ştie chestia asta.
Tom înfulecă un prânz uriaş, iar Stu gustă şi el câte ceva. Apoi îşi văzură de drum. Drumul continua să urce, iar Stu cugetă că trebuia neapărat să găsească ceva aici. Dacă treceau dincolo de creastă fără să găsească maşina potrivită, nu avea să ajungă la următorul urcuş decât peste încă două ore. Îi prindea întunericul. Şi ploaia sau ninsoarea, judecând după cum arăta cerul. O noapte rece, aici, în vest, şi la revedere, Stu Redman.
Ajunseră în dreptul unei limuzine Chevrolet.
- Stai, rosti el răguşit, iar Tom lăsă targa jos. Du-te şi aruncă o privire în maşină. Numără pedalele. Spune-mi dacă sunt două sau trei.
Tom se duse şi deschise uşa maşinii. O mumie în rochie imprimată cu flori se rostogoli afară, ca şi cum cineva i-ar fi pregătit o glumă proastă. Poşeta căzu lângă femeie, iar din ea se revărsară cosmeticale, batiste de hârtie şi bani.
- Două, strigă Tom.
- Bine, trebuie să mergem mai departe.
Tom se întoarse, respiră adânc şi prinse mânerele tărgii. Peste vreo patru sute de metri, întâlniră o camionetă VW.
- Să număr pedalele?
- Nu, de data asta nu-i nevoie.
Camioneta stătea pe trei cauciucuri dezumflate.
Începuse să creadă că n-aveau să mai găsească o maşină potrivită, că norocul lor se sfârşise. Ajunseră la o camionetă cu o singură anvelopă pe jantă, ar fi putut s-o schimbe, doar că, aşa cum se întâmplase şi cu Chevroletul, nu avea decât două pedale. Cu alte cuvinte era o maşină automatică, inutilă din punctul lor de vedere. Îşi continuară drumul. Dealul cel lung începea să se termine, terenul devenea din nou plat. Stu văzu că înaintea lor mai exista o maşină, ultima şansă. Apoi îşi pierdu orice urmă de speranţă. Era un Plymouth foarte vechi, promoţia 1970 în cel mai bun caz. De mirare că mai stătea pe patru anvelope umflate, în schimb era mâncat de rugină şi părăginit. Nimeni nu se îngrijise de întreţinerea rablei; Stu cunoştea prea bine genul acesta de automobil, din Arnette. Bateria era sigur veche şi probabil crăpată, uleiul mai negru decât miezul de noapte în galeria unei mine, dar avea sigur un manşon roz în jurul volanului şi poate şi un căţeluş de pluş, cu ochi de sticlă şi gât articulat.
- Vrei să mă uit? întrebă Tom.
- Mda, cred că da. Cine aşteaptă pomană nu poate să emită şi pretenţii, nu?
De sus începuse că cadă o ploaie măruntă şi rece.
Tom traversă şi deschise maşina, care era goală. Stu tremura în sacul de dormit. Tom se întoarse şi-i comunică:
- Trei pedale.
Stu se strădui să se concentreze, să ignore zumzetul înalt, dulce-acru din mintea lui, care încerca să-l împiedice.
Bătrânul Plymouth era aproape sigur o cauză pierdută. Ar fi putut să-şi vadă de drum, să ajungă la celălalt versant al dealului, dar atunci aveau să găsească toate maşinile cu botul în direcţie inversă, spre deal, şi ar fi trebuit să traverseze firul median... care în locul acesta era accidentat şi lat de aproape un kilometru. Poate ar fi reuşit să găsească o maşină cu transmisie clasică de cealaltă parte... dar până atunci îi apuca întunericul.
-- Tom, ajută-mă să mă ridic.
Tom îl ajută să se ridice fără să se lovească prea rău la piciorul rupt. Capul îi zvâcnea de durere şi-i huruia. Comete negre apărură în câmpul lui vizual şi fu cât pe ce să leşine. Apoi se agăţă cu un braţ de gâtul lui Tom.
- Trebuie să mă odihnesc, murmură el. Odihnesc...
Habar n-avea cât rămăsese în poziţia aceea, rezemat de Tom şi înotând prin valurile cenuşii ale semiconştienţei. Când se întoarse la realitate, Tom îl susţinea în continuare, răbdător. Ploaia măruntă şi rece se înteţise.
- Tom, ajută-mă să ajung lângă maşină.
Tom îl prinse de talie şi traversară astfel şoseaua până la locul unde Plymouthul aştepta pe banda de refugiu.
- Pârghia capotei, murmură Stu, pipăind ornamentul de la botul maşinii.
Transpiraţia i se scurgea pe obraji. Din când în când îl treceau fiori reci. Descoperi pârghia, dar nu fu în stare s-o tragă. Îi ghidă mâna lui Tom şi, peste câteva clipe, capota era ridicată.
Motorul arăta exact cum îşi imaginase Stu - un V8 murdar şi tratat cu indiferenţă. Dar bateria nu se prezenta în halul în care se aşteptase. Era marca Sears, nu din modele top, dar pe ştampila de garanţie se putea citi februarie 1991. Luptându-se cu năvala febrilă a gândurilor, Stu numără înapoi şi ajunse la concluzia că bateria fusese nouă în mai, anul trecut.
- Du-te şi încearcă claxonul, îi spuse lui Tom.
Rămase sprijinit de maşină, cât timp Tom se aplecă în cabină. Auzise de oameni pe cale să se înece care se agăţau de fire de pai, iar acum credea că înţelege sensul gestului. Ultima lui şansă de supravieţuire se dovedea o hodoroagă tocmai bună pentru cimitirul de maşini.
Claxonul scoase un sunet puternic. Foarte bine. Dacă mai exista şi o cheie la îndemână, merita încercat. Probabil că ar fi fost bine să-l pună pe Tom să controleze asta de la bun început, dar dacă se gândea mai bine, nu mai conta foarte tare. Dacă nu exista şi o cheie de contact, oricum nu mai avea nici o importanţă, soarta lor ar fi fost pecetluită.
