Coborî capota şi o blocă lăsându-se cu toată greutatea peste ea. Apoi se târî într-un picior până la portiera şoferului şi se uită înăuntru, aşteptându-se să vadă contactul gol, fără chei. Dar se aflau la locul lor, atârnând alături de un portchei din imitaţie de piele, cu iniţialele A.C. Aplecându-se cu grijă, răsuci cheia la poziţia intermediară, în care erau acţionate instrumentele de bord. Încet, acul nivelului de benzină se săltă până la puţin peste un sfert de rezervor. Iată un mister. De ce proprietarul maşinii, acest A.C, o trăsese la marginea drumului şi continuase să meargă pe jos?
În starea aceea de tulburare, lui Stu îi zbură gândul la Charles Campion, care, cu câteva clipe înaintea morţii, intrase în pompele lui Hap. Bătrânul A.C. era şi el bolnav, în ultimul hal. Gata să moară. Trage pe dreapta, opreşte motorul maşinii - nu în mod raţional, ci dintr-un puternic şi vechi reflex - şi coboară. Delirează, poate are chiar stări de halucinaţie. O porneşte peste deşertul din Utah, râzând, cântând, mormăind şi chicotind, apoi moare pe undeva. Patru luni mai târziu, Stu Redman şi Tom Cullen ajung din întâmplare tot în locul acela, cheile sunt în maşină, bateria e relativ nouă, există şi benzină...
Mâna lui Dumnezeu.
Nu spusese Tom acelaşi lucru despre Vegas? Mâna lui Dumnezeu s-a pogorât din cer. Poate că Domnul lăsase acest Plymouth '70 special pentru ci, ca pe o mană cerească. Era o idee cam trăsnită, dar cu nimic mai trăsnită decât o negresă bătrână de o sută de ani conducând un grup de refugiaţi spre pământul făgăduinţei.
- Şi încă era în stare să facă pâine, murmură el. Până la sfârşitul sfârşitului, era în stare să-şi coacă pâine.
- Ce-ai zis, Stu?
- N-are importanţă. Vino aici, Tom.
- Putem porni? îl întrebă Tom plin de speranţă.
Stu lăsă în jos scaunul şoferului, făcându-i loc lui Kojak să sară înăuntru, ceea ce şi făcu, după ce adulmecase de câteva ori.
- Nu ştiu. Roagă-te să pornească rabla asta.
- Okay, îi răspunse Tom cu un aer binevoitor.
Stu se chinui cinci minute să se suie la volan. Se aşezase oblic, aproape în poziţia în care ar fi stat în mod normal pasagerul din mijloc, pe bancheta din faţă. Kojak se afla în spate, foarte atent la ce se petrece. Maşina era plină de gunoaie, cutii de la McDonald's şi hârtii de împachetat de la Taco Bell şi mirosea a fulgi de porumb vechi.
Stu răsuci cheia în contact. Demarorul străvechiului Plymouth se roti cu forţă vreo douăzeci de secunde, apoi viteza scăzu vizibil. Stu apăsă din nou claxonul, care nu scoase decât un sunet slab de data asta. Lui Tom îi căzu faţa.
- Încă nu trebuie să ne pierdem speranţa, îl linişti Stu. Se simţea încurajat: în bateria Sears mai rămăsese suficientă energic. Apăsă ambreiajul şi împinse maneta în viteza a doua. Deschide uşa şi împinge maşina, apoi sări înăuntru.
- Nu cumva maşina o să plece în direcţia opusă? îi atrase Tom atenţia, cu îndoială.
- Da, aşa este. Dar dacă motorul hodoroagei porneşte, recuperăm imediat distanţa.
Tom coborî şi începu să împingă în stâlpul uşii. Plymouthul se puse în mişcare. Când vitezometrul ajunse la zece kilometri pe oră, Stu îi strigă:
- Sări sus, Tom.
Tom se urcă şi trânti portiera. Stu răsuci contactul în poziţia aprins şi aşteptă. Servodirecţia mergea foarte greu cu motorul stins şi îşi consumă aproape tot restul slabelor lui puteri ca să menţină Plymouthul pe calea cea bună. Acul vitezometrului urcă încet la 10, 15, 20. Coborau tăcut dealul pe care Tom îl urcase din greu, aproape întreaga dimineaţă. Picăturile de apă se adunau pe parbriz. Stu constată, prea târziu, că uitaseră targa. Rulau acum cu patruzeci de kilometri pe oră.
- Nu porneşte, Stu, zise Tom îngrijorat.
Patruzeci şi cinci la oră. Viteza era suficientă.
- Doamne-ajută, spuse Stu, ridicând piciorul de pe ambreiaj .
Plymouthul se scutură şi se smuci. Motorul se trezi la viaţă, tuşi, se roti de câteva ori, apoi muri. Stu gemu, atât de supărare, cât şi din cauza junghiului ce-i trecuse prin piciorul bolnav.
- Căcat! strigă, apăsând din nou ambreiajul. Dă nişte pompe cu pedala de acceleraţie, Tom! Cu mâna!
- Care dintre ele este? ţipă Tom speriat.
- Cea lungă!
Tom se lăsă pe podea şi apăsă acceleraţia de două ori. Maşina îşi luă din nou viteză, iar Stu îşi impuse să aibă răbdare. Străbătuseră mai bine de jumătate din pantă.
- Acum! strigă, dând din nou drumul la ambreiaj.
Plymouthul se aprinse cu un urlet. Kojak porni să latre. Fum negru ţâşni din eşapamentul ruginit, apoi căpătă o nuanţă albăstruie. Maşina mergea, cu rateuri, în doar şase cilindri, însă din fericire mergea. Stu introduse repede în viteza a treia, eliberă ambreiajul, acţionând pedalele doar cu stângul.
- Funcţionează, Tom! ţipă el cu toată puterea. De-acum mergem cu maşina!
Tom striga de bucurie. Kojak lătra şi mişca din coadă. În viaţa lui anterioară, dinainte de Captain Trips, când purta numele de Big Steve, călătorise adesea în maşina stăpânului său. Îi plăcea să meargă din nou într-un automobil, alături de noii stăpâni.
După încă şase kilometri, ajunseră la o bretea care lega cele două direcţii, de vest şi de est, ale autostrăzii. ACCESUL PERMIS NUMAI VEHICULELOR OFICIALE, avertiza un indicator. Stu reuşi să mânuiască cu îndemânare ambreiajul şi se înscrise pe benzile mergând spre est, trecând printr-o singură clipă dificilă, când maşina cea veche se poticni, ameninţând să se oprească. Dar motorul era cald şi reuşi să depăşească momentul de cumpănă. Stu reveni în viteza a treia şi apoi îşi permise să se relaxeze puţin, respirând din greu şi încercând să-şi potolească bătaia grăbită şi chinuită a inimii. Perdeaua cenuşie vroia să-l copleşească iarăşi, dar i se împotrivi. Peste câteva minute, Tom văzu sacul de dormit portocaliu, ce-i servise lui Stu de targă improvizată.
- La revedere! îi strigă Tom plin de bună dispoziţie. La revedere, noi mergem la Boulder, Doamne, da!
Eu unul aş fi mulţumit să ajungem la Green River în seara asta, cugetă Stu.
Sosiră în oraş imediat după lăsarea întunericului, Stu conducând încet şi cu precauţie Plymouthul prin străzile întunecoase, pline de maşini abandonate. Parcă pe strada principală, înaintea unei clădiri a cărei firmă anunţa mândru "Utah Hotel". Era o clădire mohorâtă, de trei etaje, iar Stu se gândi că, dinspre partea asta, Waldorf-Astoria nu avea deocamdată nici un motiv să se teamă de concurenţă. Capul începuse din nou să-i huruie şi avea momente când pierdea legătura cu realitatea. De mai multe ori avusese impresia că maşina se umpluse de lume, pe ultimii treizeci de kilometri. Fran. Nick Andros. Norm Bruett. Într-un rând se uitase peste umăr şi i se păruse că-l vede pe Chris Ortega, barmanul de la Indian Head, cu o puşcă în mână.
Era obosit. Mai obosit ca niciodată.
- Aici, murmură el. Trebuie să înnoptăm aici, Nicky. Sunt sfârşit.
- Stu, sunt eu, Tom. Tom Cullen. Doamne, da.
- Tom, da. Trebuie să ne oprim. Poţi să mă ajuţi să intrăm?
- Sigur că da. Ai fost nemaipomenit, cum ai reuşit să porneşti vechitura asta.
