zorile, luminînd cenușa și resturile arzînd mocnit.
Neluînd în seamă căldura încă năprasnică degajată de scheletul prăbușit al casei, Drew intră în ruine. Era încă prea întuneric ca să vadă
ceva. Umbre roșii îi străluceau pe pielea transpirată. Stătea năucit, ca un străin într-o țară nouă și necunoscută. Aici fusese bucătăria. Masa, scaunele, mașina de gătit, dulapurile. Aici holul. Aici salonașul și aici dormitorul unde...
Unde Molly era încă vie.
Dormea printre bîrnele frînte și fiarele contorsionate, incandescente.
Dormea ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Mîinile ei mici și albe, punctate de scîntei, stăteau întinse pe lîngă corp. Fața îi era calmă și pe obraz îi licărea un tăciune. Nu-i venea să-și creadă ochilor. În ruinele fumegînde ale dormitorului, ea dormea pe un pat de scîntei, cu pielea neatinsă, cu pieptul ridicîndu-se și coborînd.
- Molly.
Vie și adormită după toată vîlvătaia, după ce zidurile se prăbușiseră
vuind, după ce tavanul căzuse peste ea și flăcările arseseră totul în jur.
Pantofii lui Drew fumegau în timp ce călca pe stratul de rămășițe arzînde. Dar și dacă i-ar fi ars picioarele pînă la glezne, nu și-ar fi dat seama.
- Molly...
Se aplecă deasupra ei. Nu se mișca, nu vorbea, nu părea să-l audă.
Nu era moartă. Nici vie nu era. Zăcea doar acolo, cu focul în jurul ei, fără
s-o atingă, fără s-o rănească. Cămașa de noapte din bumbac era plină de funingine, dar nu arsă. Capul i se odihnea pe o grămadă de jar.
Îi atinsese obrazul și era rece, rece în mijlocul iadului de căldură. O
respirație firavă făcea să-i tremure buzele încremenite într-o umbră de zîmbet.
Copiii erau și ei acolo. În spatele vălului de fum descoperi două
trupuri mititele ghemuite în așternutul de cenușă. Îi cără pe toți trei la marginea lanului.
- Molly, Molly, trezește-te! Treziți-vă, copii!
Ei respirau și totuși nu se mișcau, continuînd să doarmă.
- Copii, treziți-vă, Mama voastră e...
Moartă? Nu, nu-i moartă. Dar...
Îi scutură pe copii, ca și cum ei ar fi fost vinovați.
Nu-i dădură nici o atenție; erau ocupați cu visele lor. Îi lăsă; pe față i se citeau oboseala și bătrînețea.
Știa de ce putuseră să doarmă în flăcări și de ce mai dormeau și acum. Știa de ce Molly zăcea acolo, nemaivoind să rîdă niciodată.
Puterea grîului și a coasei.
Viețile lor, sorocite să se sfîrșească ieri, 30 mai 1938, fuseseră
prelungite doar pentru că el refuzase să taie spicele.
Ar fi trebuit să piară în incendiu. Așa ar fi trebuit să se întîmple. Însă
de cînd încetase să folosească coasa, nimic nu-i mai putea lovi. O casă
arsese și se prăbușise și ei încă trăiau, prinși la jumătate de drum, nu morți, nu vii. Simplu – așteptînd. Și peste tot în lume, mii de victime ale accidentelor, incendiilor, bolilor, sinuciderilor, așteptau adormite, asemeni lui Molly și copiilor ei. Incapabili să moară, incapabili să trăiască. Totul pentru că un om se temea să strîngă recolta. Totul pentru că un om se gîndise că poate înceta pentru totdeauna să folosească coasa.
Privi spre copii.
Treaba trebuie făcută în fiecare zi, fără să se oprească vreodată, fără
răgaz, să secere și nimic altceva, întotdeauna, pentru totdeauna.
În regulă, își zise. În regulă. O să folosesc coasa.
Nu spuse adio familiei sale. Se întoarse, mocnind de mînie, găsi coasa și porni grăbit, apoi începu să alerge, apoi să facă salturi mari, vînturîndu-și brațele flămînde, prin grîul care-i biciuia picioarele. Călca grîul în picioare, urlînd. Apoi se opri.
- Molly! țipă, ridică lama și o prăvăli în jos.
- Susie! Drew! și iarăși smuci lama.
Cineva plîngea. Nu se întoarse.
Hohotind sălbatic, se năpusti asupra grîului, iarăși și iarăși retezînd în stînga și în dreapta. Încă, și încă, și încă.
