- Ai sfîrșit mai repede azi? Mai putrezește grîul cînd îl tai?
El dădu din cap și continuă să mănînce.
- Trebuie să scrii la niște agronomi, să vină să arunce o privire.
- Nu.
- Ei, ziceam și eu, așa...
El făcu ochii mari.
- Trebuie să stau aici toată viața. Nimeni altul nu se poate descurca: n-ar ști unde să cosească și unde nu.Ar putea să taie unde nu trebuie.
- Unde adică?
- Nicăieri, zise mestecînd încet. Nicăieri.
Trînti furculița.
- Cine știe ce-au de gînd să facă! Oamenii ăștia ai guvernului. Poate or să vrea să are tot cîmpul!
Molly aprobă.
- Chiar asta și trebuie. Și pe urmă luat totul de la început, cu sămînță
nouă.
Lui i se opri mîncarea în gît.
- N-o să scriu niciunui guvern, și n-o să las lanul ăsta pe mîna niciunui străin, asta-i! Se ridică și ieși, trîntind ușa.
Evita cu grijă locul unde creșteau în soare viețile soției și copiilor lui, cosea numai în partea opusă, unde știa că nu poate greși.
Dar și așa, cum să-i placă munca asta? Odată, știu că dăduse morții pe trei din bătrînii și dragii lui prieteni din Missouri. Le citise numele în spicele retezate și nu mai putu să continue. Încuie coasa în beci și aruncă
cheia.
Seara își fuma țigara pe prispă și le spunea copiilor istorii hazlii. Dar ei nu prea rîdeau. Păreau absenți, obosiți și distrați, parcă nu mai semănau cu copiii lui. Molly se plîngea de dureri de cap, deretica puțin în jurul casei, se culca devreme și cădea într-un somn greu. Ciudat și asta. Ea fusese totdeauna harnică și plină de vigoare.
Lanul de grîu se cocea sub lumina lunii care-l făcea să semene cu marea. Se cerea cosit. Anumite părți trebuiau cosite acum. Drew Erickson stătea înghițindu-și cu greu saliva și încercînd să nu se uite la el.
Ce s-ar întîmpla cu lumea dacă nu s-ar mai duce niciodată în lan? Ce s-ar întîmpla cu oamenii copți pentru moarte, cei care așteptau venirea coasei?
O să aștepte și o să vadă.
Molly sufla din ce în ce mai greu în lampă, înainte de culcare. Drew nu putea să doarmă. Auzea vîntul prin lan și simțea foamea de muncă în brațe și în degete.
La miezul nopții se trezi mergînd pe ogor, cu coasa în mînă. Umbla năuc și se temea. Nu știa cum descuiase pivnița, cum luase coasa, se pomenise aici, sub lumina lunii, mergînd prin grîu.
Printre spice erau multe bătrîne și obosite, care doreau de mult odihna. Lunga, tăcuta odihnă în noaptea fără lună.
Coasa îl stăpînea, îi apăsa palmele, îl obliga să umble. Luptînd, reuși să scape de ea. Fugi departe în grîu, se opri și căzu în genunchi.
- Nu vreau să mai ucid. Tot cosind am să-i ucid pe Molly și pe copii.
Nu-mi cere să fac asta.
Deasupra, stelele sclipeau nepăsătoare. Auzi deodată în spate un zgomot adînc și înfundat. Ceva țîșnise peste deal spre cer. Arăta ca o ființă, cu brațe roșii care mîngîiau stelele. Apoi văzu scînteile și mirosul greu și fierbinte al focului îi năvăli în nări.
Casa!
Se ridică plîngînd, deznădăjduit, în picioare, uitîndu-se la pălălaie.
Micuța casă albă cu stejari în jur vuia în vîlvătaia sălbatică. Se năpusti la vale, înotînd, poticnindu-se, înecîndu-se în valurile de căldură care urcau dealul.
Pînă să coboare el nu mai rămăsese olan, șurub sau grindă care să nu ardă cu flacără vie.
Nimeni nu țipa înăuntru. Nimeni nu plîngea și nu alerga în jurul casei.
Se apropie de gard.
- Molly! Susie! Drew!
Nici un răspuns. Se apropie pînă cînd sprîncenele i se albiră și pielea i se scoroji ca hîrtia arsă.
- Molly! Susie!
Focul își devora mai departe, implacabil, prada. Drew dădu de nenumărate ori ocol casei, încercînd să găsească o breșă. Rămase apoi locului – la limita unde focul îl rumenea ca pe o friptură – pînă cînd se prăbușiră ultimele plafoane, acoperind dușumelele cu mortar încins și grinzi carbonizate: pînă cînd flăcările muriră. Fumul se împrăștie și apărură
