- Molly!

O privea cu ochii înotînd în lacrimi cum stătea cu mîinile căzute, așteptîndu-l să zică ceva.

- Împachetează lucrurile, spuse privind în podea.

- De ce?

- Plecăm.

- Plecăm?

- Bătrînul ăla. Știi ce făcea el aici? E vorba de grîu, Molly, de grîu și de coasă. De fiecare dată cînd retezi un snop, mor o mulțime de oameni. Îi retezi de la mijloc și...

Molly se ridică, puse cuțitul jos, dădu cartofii la o parte și spuse înțelegătoare:

- Am bătut drumuri lungi și de-abia în ultima lună am mîncat mai bine, ai muncit mult și ești obosit...

- Aud voci, voci triste, acolo, în grîu. Rugîndu-mă să nu-i ucid!

- Drew!

Părea că n-o aude.

- Grîul crește anapoda, bezmetic, ca un lucru blestemat... Nu ți-am spus pînă acum. Dar așa e.

Ea îl privi lung. Ochii ei erau doar gheață albastră și nimic altceva.

- Crezi că sînt nebun... O, Doamne, Molly, ajută-mă, adineauri mi-am ucis mama!

- Încetează, zise rece Molly.

- Am tăiat o tulpină și am ucis-o. Am simțit-o murind, așa mi-am dat seama, abia acum...

- Drew! Vocea ei, enervată și înfricoșată, fu ca o plesnitură peste față. Taci din gură!

- Oh, Molly, gemu bărbatul. Coasa îi scăpă zăngănind pe podea. Ea o culese, smucind-o supărată și o aruncă într-un colț.

- De zece ani sînt cu tine. Cîteodată n-am avut nimic altceva în gură

decît praf și rugăciuni. Și acum tot norocul ăsta picat din cer, iar tu nu ești în stare să-i faci față!

Se duse în sufragerie și aduse Biblia. Începu s-o frunzărească.

Paginile răsfoite sunau ca grîul foșnind într-un vînt ușor.

- Stai jos și ascultă, zise ea.

De afară se auzeau copiii chicotind la umbra marelui stejar de lîngă

casă. În timp ce citea din Biblie, Molly urmărea efectul pe fața lui Drew.

De atunci îi citi din Biblie în fiecare zi. Miercurea următoare, la poșta din orașul îndepărtat unde Drew se mai ducea din cînd în cînd, îl aștepta o scrisoare. Se întoarse acasă, arătînd ca un bătrîn de două sute de ani. Îi dădu scrisoarea lui Molly și-i spuse cu voce spartă și rece ce scria acolo.

- Maică-mea s-a dus... ora unu. Joi după-amiază... inima ei...

Apoi nu a mai putut să zică decît:

- Urcă-i pe copii în mașină și ia niște provizii. Plecăm în California.

- Drew...

- Știi și tu că ăsta nu-i pămînt bun pentru grîu. Uite-l totuși cum crește. Și încă nu ți-am spus tot. Crește și se coace în mănunchiuri, cîte puțin în fiecare zi. Nu-i firesc așa ceva. Și cînd îl retez, putrezește! Și-n dimineața următoare crește iarăși, neajutat de nimeni! Joia trecută, acuò săptămână, când am repezit o dată coasa în el, a fost ca și cum mi-aș fi tăiat din carnea mea. Am auzit pe cineva plîngînd. Suna ca... și acum, scrisoarea asta.

Femeia spuse:

- Rămînem aici.

- Molly.

- Rămînem aici, unde avem ce mînca, avem unde dormi și putem trăi demn. Nu vreau să-mi mai văd vreodată copiii înfometați!

Cerul din ferestre era albastru. Razele soarelui cădeau pieziș, mîngîind jumătate din fața lui Molly, făcînd să strălucească unul dintre ochii ei albaștri. Patru sau cinci picături apucară să se adune și să pice din robinetul din bucătărie înainte ca Drew să răsufle adînc. Oftatul fusese hîrîitor, obosit și resemnat. Încuviință din cap, privind aiurea:

- E-n regulă, spuse. O să rămînem.

Fără vlagă, luă coasa în mînă. Cuvintele săreau în ochi cu strălucirea lor mai tăioasă ca a lamei:

CINE MĂ MÎNUIEȘTE, LUMEA ORÎNDUIEȘTE.

- Rămînem...

În dimineața următoare se duse la mormîntul bătrînului. În mijloc creștea un mic fir de grîu. Același grîu, renăscut, pe care moșul îl strîngea între degete cu cîteva săptămîni în urmă. Îi vorbi bătrînului, fără să aștepte răspunsuri.

- Ai lucrat ogorul toată viața, pentru că n-ai avut încotro și într-o zi ți-ai retezat propria-ți viață, care creștea și ea acolo. Știai că e a ta. Și-ai retezat-o. Te-ai dus acasă, ți-ai pus hainele de îngropăciune, ți s-a oprit inima în piept și ai murit. Așa a fost, nu-i așa? Și mi-ai lăsat mie lanul, iar cînd și eu o să mor, presupun c-o să-l las de asemenea altuia..

Vocea lui Drew se înfioră.

- De cît amar de vreme durează asta? Nimeni nu știe de ogorul ăsta, și de rostul lui în afara omului cu coasa...

Dintr-o dată se simți foarte bătrîn. Valea părea străveche, mumificată, tainică, aridă și plină de forță. Pe aici, pe ogorul ăsta dansaseră

odată indienii. Același cer, același vînt, același grîu. Și înaintea lor? Un Cro-Magnon, butucănos și cu părul aspru, mînuind o coasă de lemn cioplit, prăduind prin grîul viu...

Drew se întoarse la muncă. Sus, jos. Sus, jos. Obsedat de ideea de a fi mînuitorul coasei. El, el însuși! Gîndul îl copleșea ca un val sălbatic, dement, plin de oroare și forță.

SUS! CINE MĂ MÎNUIEȘTE! JOS! LUMEA ORÎNDUIEȘTE!

Odată cu resemnarea, își construise un soi de filosofie. Era la urma urmei un mod lesnicios de a asigura hrană și adăpost familiei. Aveau ce să