La urma urmei e un ogor ca oricare altul, nu-i așa? Aproape.
Ca niște cai blînzi alergau zilele. Munca era acum pentru Drew Erickson ca o durere răscolitoare, ca foamea, ca dorința. Lucruri care prinseseră rădăcini în mintea lui.
Odată, la amiază, Susie și micul Drew se hlizeau, jucîndu-se cu coasa, în vreme ce tatăl lor prînzea în bucătărie. Auzindu-i, se ridică, veni la ei și le-o luă din mîini fără un cuvînt. Se uită lung la copii și de-atunci ținu coasa încuiată în timpul cît n-o folosea.
Cosea în fiecare zi.
Sus, jos. Sus, jos și de-a curmezișul. Iarăși, sus și jos și de-a curmezișul. Retezînd. Sus. Jos.
Sus.
Gîndește-te la moșneag și la tulpina din mîinile lui încleștate.
Jos.
Gîndește-te la pămîntul ăsta sălbatic, cu grîul crescînd pe el.
Sus.
Gîndește-te la felul ciudat în care se coace grîul din lanul ăsta.
Jos.
Gîndește-te...
Grîul se învolbură în jurul gleznelor lui ca un val galben. Cerul se înnegri.
Drew Erickason scăpă coasa și se frînse ținîndu-se de piept, cu ochii holbați.
Totul se învîrtea în jurul lui.
- Am omorît pe cineva! Icni sugrumat, căzînd în genunchi în grîu.
Am omorît mulți...
Cerul se dădu peste cap, ca în călușeii albaștri de la bîlciul din Kansas. Dar aici nu se auzea muzica. Numai un bîzîit strident în urechi.
Milly ședea la masă și curăța cartofi cînd Drew năvăli în bucătărie, tîrînd coasa după el.
- Molly!
O privea cu ochii înotînd în lacrimi cum stătea cu mîinile căzute, așteptîndu-l să zică ceva.
- Împachetează lucrurile, spuse privind în podea.
- De ce?
- Plecăm.
- Plecăm?
- Bătrînul ăla. Știi ce făcea el aici? E vorba de grîu, Molly, de grîu și de coasă. De fiecare dată cînd retezi un snop, mor o mulțime de oameni. Îi retezi de la mijloc și...
Molly se ridică, puse cuțitul jos, dădu cartofii la o parte și spuse înțelegătoare:
- Am bătut drumuri lungi și de-abia în ultima lună am mîncat mai bine, ai muncit mult și ești obosit...
- Aud voci, voci triste, acolo, în grîu. Rugîndu-mă să nu-i ucid!
- Drew!
Părea că n-o aude.
- Grîul crește anapoda, bezmetic, ca un lucru blestemat... Nu ți-am spus pînă acum. Dar așa e.
Ea îl privi lung. Ochii ei erau doar gheață albastră și nimic altceva.
- Crezi că sînt nebun... O, Doamne, Molly, ajută-mă, adineauri mi-am ucis mama!
- Încetează, zise rece Molly.
- Am tăiat o tulpină și am ucis-o. Am simțit-o murind, așa mi-am dat seama, abia acum...
- Drew! Vocea ei, enervată și înfricoșată, fu ca o plesnitură peste față. Taci din gură!
- Oh, Molly, gemu bărbatul. Coasa îi scăpă zăngănind pe podea. Ea o culese, smucind-o supărată și o aruncă într-un colț.
- De zece ani sînt cu tine. Cîteodată n-am avut nimic altceva în gură
