spun ceva rău. Fiindcă noi ne-am gândit: dacă se însura Birică cu alde Leana lui Floricel, care n-are decât o jumătate de pogon pământ, ce făceam? Nu tot trebuia să stea aici, cu ea? Te-a luat pe tine! Ei! Şi dacă n-o să-ţi dea tat-tău nimic, ce?! Uite, sunt fetele astea aci şi fraţii ăştia, să spună ei dacă se gândeşte cineva rău la tine. Atâta zicem şi noi: să tacă din gură alde tat-tău şi să nu ne mai înjure. Fiindcă fetele astea s-au făcut şi ele mari şi altă zestre decât că sunt vrednice şi cinstite n-au, de ce să-şi bată Tudor Bălosu joc de ele? D-aia eram supăraţi, că altfel, maică...
Mama se opri. Era foarte îndurerată şi când sfârşi de vorbit se aşeză pe pat şi oftă; privirea ei se lărgi şi rămase nemişcată într-o contemplaţie liniştită
a durerii. Asta era tot, nimic altceva nu mai aveau cu Polina. Fetele intraseră
în casă şi tăceau, adeverind prin asta spusele mamei. Numai Sffică-tatăl părea să mai aibă ceva de spus. Pe de altă parte atmosfera aceasta o surprinsese atât de mult pe Polina, încât ea nu zise multă vreme nimic, se uita mereu când la mama-soacră, când la cumnate şi pe fiece clipă care trecea, o ciudată licărire creştea în privirea ei. întâi se îndreptase pe pat, apoi se îndepărtase puţin de bărbatul ei. Urmele plânsului se şterseră treptat, apoi un zâmbet ascuns, cu neputinţă de ghicit ce însemna, se ivise pe buzele ei.
Se cunoştea totuşi că nu se îndoieşte de adevărul celor auzite, că o crede pe soacră şi pe cumnate şi le dă întru totul dreptate. Dar zâmbetul acela... parcă
îşi bătea puţin joc de ei, parcă râdea de nevinovăţia lor.
- Păi bine, Birică, tu de ce nu mi-ai spus? se întoarse ea după o vreme spre bărbatul ei. Ia hai cu mine la tata! Hai chiar acum cu mine! repetă ea şi se dezbrobodi şi îmbrobodi cu o singură mişcare. Se sculă de pe pat şi rămase în picioare liniştită şi hotărâtă.
- Vezi să nu te întorci plângând! spuse Birică-tatăl batjocoritor. Se pare că el ştia ceva mai mult decât toţi despre Tudor Bălosu.
- Nu acuma, Polino, spuse mama cu îndoială. Mai lasă-l pe alde tat-tău să se mai gândească, să mai...
- De douăzeci de ani de când m-a făcut a avut destul timp să se gândească, spuse ea uimindu-i pe toţi cu acest răspuns. Hai, Birică!
- Nu striga la mine, fă! murmură Birică scuturându-se parcă. Tânăra lui nevastă era de nerecunoscut, se uita la ea uimit şi părea să
nu priceapă ce vrea de la el.
151
Polina deschise uşa de perete şi o lăsă larg deschisă. I se auziră paşii apăsaţi străbătând bătătura. Birică se ridică de pe pat şi se luă după ea. Abia o ajunse din urmă, atât de repede şi mânioasă se îndrepta nevasta lui, după
măritiş, să dea ochii cu părinţii.
VI
în seara şi în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama ei plânsese şi încercase s-o trimită pe fata mai mică, Rafira, cu câteva lucruri de-ale Polinei, dar Rafirica, deşi avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase şi o ameninţase pe muierea lui cu bătaia.
Dar aşa slabă cum era, Aristiţa îndrăznise să se împotrivescă:
- Tu ai făcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ţi-a păsat ţie vreodată
de noi! Proastă să fie Polina să-ţi mai spună în viaţa ei tată.
- Si dacă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, îngrozind-o pe muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are să
treacă nici o săptămână şi ai să vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea.
Are nevoie de pământ.
- Şi dapă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi toţi... Nu ţi-e frică să nu te ia lumea la ochi?
- De ce să mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are băiatul lui Stan Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din cântat? Treaba ei! Eu nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu atâta pământ şi fuge de el! Ce are fa, băiatul lui Stan Cotelici?
- Are pe dracu! strigase Aristiţa înfuriată. Dacă nu-i place, vreai tu să i-l bagi pe gât?
- Nici nu-mi trece prin cap, răspunsese Tudor Bălosu nepăsător. Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vrut să-l ia pe-al lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică?
Altul mai bun nu găsea?
Se certaseră până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era mereu nepăsător la rugăminţile femeii care îi spunea să se ducă acasă la Birică şi să se împace cu fata. \Tudor Bălosu nu numai că nu-şi cunoştea bine fata, dar nici măcar nu bănuia ce se petrecuse cu. ea după măritiş; când o văzu pe Polina intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu i se deschidea bine, de astă dată i se deschise cât o ceapă; Polina intra în curte cu o înfăţişare şi nişte paşi care nu semănau deloc cu ai Polinei pe care o ştiau ei, sfioasă şu supusă, cam încăpăţânată în sfioşenia ei ascunsă, dar totdeauna ascultătoare.
152
Pe drum Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreşit să se împace cu părinţii. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Aşadar, se vor împăca şi vor sta la părinţii ei, vor munci împreună un an, doi şi în acest timp vor strânge să-şi facă o casă. Aşa face toată lumea. Toate acestea are să le spună el.
- Pe urmă să taci din gură şi să mă laşi pe mine, că o să mă înţeleg cu ei, încheiase ea.
^Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia bărbatului ei, fapt care o nemulţumise atât de mult pe mama-soacră şi pe cumnate nu mai putea fi vorba, de vreme ce scopul lor era împăcăciunea.
Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă con venise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neaşteptată.
Tudor Bălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, şi fără să ştie pentn ce, închise fereastra care era deschisă şi deschise uşa din tindă. Aristiţ. aprindea focul în vatră şi se pregătea să lucreze la maşină nişte rochii.
- Vezi că vine Polina şi cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei trecânţ şi el
pragul şi intrând în casă.
Tot atunci, Polina şi Birică urcară scara prispei; ajunşi în tindă, fati .se opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea zăpăcită şi-i spuse simplu dar cu ceva nou parcă străin, în glas:
- Bună-ziua, mamă!
- Bine v-am găsit! spuse şi Birică încet.
