Cineva vru să răspundă, dar în clipa aceea un copil din braţele unei femei începu să ţipe. Femeia ieşi repede afară. Un om oftă greu şi se sculă

de pe bancă. O dată cu el se mai sculară încă vreo câţiva. După o jumătate de ceas, coridorul se goli mai mult de jumătate. Abia pornind prin curtea spitalului, oamenii şi femeile puteau fi văzuţi că sunt într-adevăr bolnavi. Un ţăran înalt ca o prăjină mergea încet, abia păşind, ţinut de două rude de amândouă braţele: sudoarea îi năvălea des pe frunte şi gemea încet, cu gura deschisă, cu privirile rătăcite; un altul însă, era singur, şi cât se sculase de pe bancă, începuse să se clatine ca beat, mergea orbecăind, ţinându-se de ziduri. Ieşi cu greu şi se aşeză pe iarbă aproape căzând pe brânci, în patru labe, ca şi când ar fi fost împuşcat.

- Omule, de ce nu intri acolo peste el? zise un muncitor, apropiindu-se de cel căzut şi ajutându-i să se întindă mai bine. Noi putem să mai aşteptăm, dar dumneata de nu intri peste el?

Omul vru să bâlbâie ceva, dar tot atunci curtea spitalului fu străbătută de un glas sfâşietor ca de cuţit. Privirile se întoarseră spre drum. Pe poarta spitalului se văzură intrând căţiva oameni care duceau o femeie pe o cergă.

O dăduseră jos din căruţă şi femeia ţipase crunt. Ajunşi în faţa scărilor, oamenii lăsară cerga cu femeia pe iarbă şi unul dintre ei se şterse pe frunte de sudoare şi intră în coridor. După câteva clipe,' doctorul ieşi afară şi întrebă

scurt, din capul scărilor, spre oamenii care stăteau alături lângă bolnavă:

- Când a născut?

- Ieri dimineaţă, domnule doctor! răspunse unul din ţărani, luându-şi pălăria de pe cap.

- Copilul trăieşte?

- Trăieşte, domnule doctor!

Medicul se apropie şi privi câteva clipe în jos spre bolnavă. Femeia stătea cu ochii închişi şi părea moartă; la soare, chipul ei arăta albastru, 181

livid. Doctorul se aplecă şi-i prinse încheietura mâinii între degete. Cât îi prinse însă încheietura, îi şi dădu drumul şi se răsti la oameni fără milă:

- A{i omorât-o! Aţi adus-o în căruţă şi i-aţi mâncat zilele!

Unul dintre cei trei oameni care aduseseră bolnava, la auzul acestor cuvinte tăioase, nu se putu nici el stăpâni:

- Am adus-o în căruţă? N-oi fi vrând s-o aducem cu aeroplanul!

- Haide, lasă vorba! porunci doctorul ca un militar. Băgaţi-o înăuntru.

Abia spre seară îi veni lui Vasile Boţoghină rândul la consultaţie. El intră în cabinetul doctorului şi spuse:

- Nu mă mai cunoaşteţi?! Am venit acum vreo două săptămâni...

Doctorul se apropie de el şi-l întrebă grăbit:

- Da! Ce ţi-am spus că ai?

Boţoghină vru să răspundă, dar doctorul întrebă iar, cu aceeaşi grabă

reţinută:

- Cum ţe cheamă?

Omul îşi spuse numele şi comuna iar doctorul îi întoarse spatele şi începu să răsfoiască un registru gros. Răsfoind, întrebă din nou:

- Când spui că ai fost aici?

- Acum zece-cin'şpe zile! răspunse Boţoghină nedumerit că doctorul nu-şi aduce deloc aminte de el.

- Vasile Boţoghină, din Siliştea-Gumeşti, zise doctorul cu un glas rece.

Păi asta e a treia oară când te consult! Ai fost la raze?

- Da, răspunse Boţoghină vinovat şi-i întinse doctorului sulul negru al radiografiei, pe care acesta îl desfăşură la lumină şi îl cercetă multă vreme.

- Stai jos. De ce nu stai jos? se adresă el bolnavului la sfârşit. Boţoghină

se aşeză pe un scaun rotund şi alb şi începu să urmărească

intrigat fiece mişcare a doctorului. Medicul, după ce îi arătase omului scaunul, se aşezase la birou şi începuse să scrie pe o foaie. Scria repede şi mult, şi din când în când se oprea, ridica fruntea de pe foaie pentru câteva clipe, apoi, începea iar să scârţâie din peniţă. Acest lucru ţinu multă vreme şi când doctorul se ridică de la biroul lui, Vasile Boţoghină se ridică şi el.

Medicul însă nu mai arătă acum nici o grabă. El se aşeză pe un scăunel în faţa omului şi-i făcu semn să stea jos. începu să-i spună rar, apăsând pe cuvinte, cu un glas care uneori era străbătut de urme de neîncredere, alteori de ameninţare:

- Uite ce-ai să faci! Te duci acasă şi vinzi ceva: un cal, un bou, un pogon de pământ...

Se opri şi spuse după câteva clipe, ameninţându-l pe om cu reţeta:

- Ai să te duci la farmacie cu reţeta asta. O să-ţi trebuiască mulţi bani, pentru că ai să iai doctoriile astea dt trei ori. Dar nu e vorba numai de doctorii. N-ai voie nici să ridici un pai de jos. înţelegi? Nimic. Să nu faci nimic.

Şi în fiecare zi să mănânci ouă, să bei lapte mult şi să nu-ţi lipsească găina de la masă. Să vorbeşti cu sanitarul din sat să-ţi facă injecţiile şi să

182

te înveţe cum să iai doctoriile. Asta e o boală grea, dar voi nu vă

vindecaţi pentru că nu vreţi să cheltuiţi. Şi chiar dacă cheltuiţi, cât vă simţiţi niţel mai bine, gata, vă puneţi pe muncă să vă scoateţi pârleala pentru ce-aţi vândut. După o boală ca asta nu mai ai voie niciodată să munceşti prea mult... Doctorul se opri o clipă: Vrei să nu mori?

Boţoghină făcu ochii mari, înspăimântat şi răspunse repezit, dar nu îndată:

- Da, domnule doctor!

- Atunci să faci aşa cum ţi-am spus. începând de azi te întinzi cu burta la soare, mănânci bine, iai doctoriile astea şi după o lună de zile să treci iar pe la mine. Altfel să ştii că nu e glumă. Dacă ajungi să cazi la pat n-ai

. ce mai căuta la mine.

Medicul ieşi de după birou şi-şi puse mâna pe flanela cârpită a omului, care cât o simţi se şi ridică în picioare.

- Să nu-ţi pară lucru de glumă! că eu ştiu cum sunteţi voi: „Lasă că-mi trece", până începeţi să vă scuipaţi bojocii pe jos. Vă repeziţi pe urmă la doctor şi când vedeţi că nu vă mai poate face nimic, începeţi să înjuraţi că nu e bun doctorul.

- Domnule doctor, îl întrerupse Boţoghină, nedumerit mereu că medicul uitase ce-i spusese data trecută, păi eu am făcut rost de douăzeci de mii de lei, că mi-ai spus că mă bagi într-un spital unde o să mă fac sănătos într-o lună, două...

Medicul tresări.

- Douăzeci de mii? întrebă el neîncrezător.

- Păi aşa mi-aţi spus dumneavoastră!