„Până mâine ai să vezi tu ce-o să fie", îi răspunse Paraschiv în gând.

XI

Ţugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse şi auzise aci era acelaşi lucru, aceeaşi vorbărie fără noimă pe care o mai auzise şi la fierărie şi fără

de care aceşti oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia ameţiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Ţugurlan şi îl făcuse să

părăsească gândul de a-şi mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria şi libertatea lor. Dacă ar mai fi avut şi nişte parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alţii. Moromete cel puţin se pare că chiar ajunsese acolo, adică

să-şi ajungă lui însuşi cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoşi, avea două loturi de pământ, era un om deştept care îţi făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Ţugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre Pisică fără

173

să nu uite o clipă de supărarea lui) şi pe lângă toate acestea mai era şi un om bun. Acum, la sfârşit, Ţugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-l împrumute cu bucate fără să stea pe gânduri. Ce om ciudat! Dar la urma-urmei, de ce se purta el aşa de prietenos? se întreba Ţugurlan. Nici rudă nu era cu Ţugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Ţugurlan!

- Ce e cu prostul ăla de Cocoşilă? se pomeni Ţugurlan întrebând. Tot el mă înjură, şi tot el e supărat?

Abia mult mai târziu avea să-şi dea seama Ţugurlan pentru ce simţise el nevoia să se împace cu Cocoşilă. Şi nu era vorba numai de Cocoşilă.

întrebările lui din ultima vreme porniseră de fapt din această nevoie de a se împăca cu lumea, dar el încă nu-şi dădea seama de acest lucru.

- Păi nu, zice că tu l-ai înjurat întâi, explică Moromete cu o anume veselie care de fapt ţinea partea lui Ţugurlan.

- Păi aşa şi pe dumneata te-am înjurat şi dumneata de ce nu te-ai supărat? se răsti Ţugurlan şi în aceeaşi clipă se făcu roşu ca para focului.

- Nu, pe mine m-ai combătut, zâmbi Moromete, scuipând subţire printre genunchi. Aia e altceva!

Ţugurlan arăta cuprins de o puternică emoţie. Niciodată nu făcuse ceea ce făcea acum.

- Moromete, spuse el cu o voce scăzută, intensă. Uite, ascultă-mă aici...

dumneata eşti singurul care meriţi loturile pe care le ai!

- Ei, nu mai spune, mă, Ţugurlane? se înveseli sincer Moromete.

- Da! Să ţii minte asta de la mine! spuse Ţugurlan cu un glas profetic care îl făcu pe Moromete să tresară. Acuma, uite de ce m-am oprit la dumneata... Imprumută-mă cu un sac de porumb.

- Mă, Ţugurlane, n-am porumb! exclamă Moromete. Grâu dacă vrei!

- Dă-mi grâu, că găsesc eu să-l schimb.

- Ai sac?

- Am acasă.

- Ia cu sac cu tot şi mi-l dai tu îndărăt.

Moromete se ridică în picioare. Ţugurlan apucă secerile şi porni spre poartă.

- Trec după ce mă întorc de la fierărie, spuse el şi se îndepărtă repede pe lângă garduri.

Iar spre seară, când plecă de la Moromete cu sacul în spinare, toată

lumea află ^i se miră şi nu înţelese nimic din această neobişnuită purtare a lui

Ţugurlan.

Acasă, el îl găsi apoi pe cumnatu-său Grigore Armearica^care îl căutase şi duminica trecută. MuiereaTTTntrebii pe Ţugurlan de Ia cine luase el un 174

sac cu grâu şi se îngrijoră: nu cumva s-a împrumutat iar la Tudor Bălosu sau Crâşmac?!

- Ei, ia spune, Grigore, ce s-a întâmplat? se adresă Ţugurlan cumnatului său după ce o linişti pe muierea lui spunându-i de la cine a împrumutat grâul.

Am vrut să trec eu pe la tine, dar n-am avut vreme, am lucrat zilele astea la gară, la siloz.

Ţugurlan avea de la moşie doar două pogoane pământ, deoarece nu-i convenea să dea maiorului jumătate de pe un număr mai mare de pogoane.

Alţii luau mai mult, Ion al lui Miai, de pildă, muncea vreo opt pogoane. Anul acesta Ţugurlan câştigase mai bine lucrând cu ziua la gară, unde se construia un siloz.

- Ascultă, cumnate, ce să fac eu cu ăştia ai lui Aristide? Alde Tache vrea să mă dea afară! spuse Grigore Armeanca după ce Ţugurlan se aşeză lângă

el pe prispă.

Ţugurlan nu zise nimic. Cumnatul său era de mult mecanic la moară şi dm asta trăia, n-avea nici el pământ. Numai că dându-i această veste Grigore Armeanca, deşi îngrijorat, avea pe de altă parte aerul că nu prea îi vine lui să

creadă că o să i se întâmple chiar aşa. Parcă ar fi vrut să-i spună Ţugurlan ce-o să i se întâmple.

- Ascultă, cumnate, te dă sau nu te dă afară? întrebă Ţugurlan uitân-du-se la el curios. Ţi-au spus ei că or să te dea afară?

- Nu mi-au spus ei, mi-a spus alde Isosică.

- Şi alde Isosică de unde ştie?

- I-a auzit vorbind.

Părea limpede, dar Grigore Armeanca ar fi vrut să nu fie adevărat.

- Uite de ce, explică el, dacă ei mă dau afară, eu pot să-i dau în judecată

şi să-i pun să-mi plătească locul. Eu pot să nu cer bani pentru loc, şi atunci ce-au să facă, au să mute moara de pe locul meu?

- Nu înţeleg! se miră Ţugurlan. Moara lui Aristide e aşezată pe locul tău?

- O parte.

- Păi atunci ce-ţi mai pasă! se miră din nou Ţugurlan. Dar tot nu înţeleg.

Moara lui Aristide e chiar pe locul tău?