- Păi tu unde-ţi pingeleşti bocancii?

- Eu mi-i pingelesc singur.

170

- Nu ştiu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu zic zece, zic cinci. Erau aşezate acolo în magazia aia a lui, fiindcă aşa de mare e

odaia unde stau ei, ca o magazie. Când să mă aşez pe scaun, o dată mă

pomenesc că mă apucă cineva de gât şi se încleştează de spinarea mea; întorc aşa mâna spre ceafă, îl apuc de păr şi îl dau jos şi mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o şchioapă, se uita la mine şi făcea au! ooo! au! ooo!

- Ţii, mă, cuiele astea aici, sau acuma îţi dau una după ceafă! ameninţă

Paraschiv de lângă uluci.

- Ţine cuiele acolo, Niculae, zise Moromete. Era băiatul ăla al lui, micu şi mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din palme:

„Sfârfâlică, zice, na la tata din ţigare!", „Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul, vreau să cumpăr nişte cartofi, ce faci?" Traian în loc să răspundă îl văz că-şi umflă pieptul şi o dată urlă de răsună toată magazia: „Deştepta-rea!" Ştiţi?

Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucţie'! Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Aşa cum era, fără izmene şi cu burta goală, începe să ţopăie şi să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Ştiţi cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe grumaji. Sărea şi mormăia! încep urletele! Au, chiu, jap!

Ţin'te nene! începe păruiala! Mă uit la Traian şi la muierea lui... Nimic!

Muierea căsca şi cu pieptenele în mână începuse să se ţesale. Traian îşi răsucea ţigarea şi numai aşa, din când în când, ridica fruntea: „Sfâr-fâ-li-că!

zicea, na la tata din ţigare, lua-te-ar dracii!" Din paturile lor, copiii au sărit jos şi acolo în faţa mea a început o viermuiala... Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite aşa le umblau cracile pe sus; şi se rostogoleau; şi se dădeau de-amboua; şi se loveau la burtă; şi pârâiau cămăşile de pe ei; şi se băşeau; şi le curgea sânge din nas! Traian, din pat de-acolo uite-aşa «punea, ştiţi, întâi încet şi subţire: „Sfâr, şi pe urmă tot mai gros, fâ-li-că!" „Traiane, strig eu, dă, mă, în ei, că-şi fac cămăşile ferfeniţă!"

„Păi tot nu le iau eu altele", zice. „Bine, dar dă în ei, de ce îi laşi să urle aşa?" „Dacă dau în ei, atunci să vezi urlete, Moromete", zice el.

- Ce-ai cu mine, nene, eşti nebun? strigă Niculae indignat.

- Ce-ai cu el, Paraschive?! se miră şi Moromete, dar Paraschiv bătea în ulucă mânios şi nu răspunse. Ţine-i bine cuiele, Niculae! Auzi, Cocoşilă?

Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că

de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi şi se gâtuiau pe-acolo; alţii pe după sobă, alţii puseseră mâna pe calapoade şi se pocneau cu ele...

Şi în timpul ăsta muierea lui Traian taman se terminase de ţesălat. După ce termină ea aşa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele 171

sub grinda casei, îşi duce o mână la ureche, îşi vâră un deget în ea şi începe să-l mişte aşa repede ca şi când i-ar fi intrat ceva înăuntru. „Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!" La glasul ei văzu că una dintre fete se opreşte din zbănţuit şi când o vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii beliţi. Mă-sa, iar: „Ciulco, ia uite, ia!" Fata, e una mică de vreo şase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se lasă pe vine şi începe să

urle ca în gură de şarpe. De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! Chestia e că s-a făcut linişte, muierea şi-a scos degetul din ureche şi fata a tăcut şi ea dintr-o dată. Ştiţi? Odată a tăcut!... îţi spusei adineauri, Dumitre, de tutun! Moromete se opri şi se uită la Cocoşilă: fiindcă

veni vorba de tutun, spuse el cu alt glas, mai dă-mi o ţigare, Cocoşilă! Tu nu fumezi, Ţugurlane?

- Nu, răspunse Ţugurlan răguşit.

- Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul

lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineaţă, care mi s-a părut că ţine loc de mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat şi strigă:

„Haida! gata! Toată lumea la păpuşit tutun". A ieşit liota afară, s-a suit în pod şi s-a întors cu şiruri de tutun; umpluseră casa; doisprezece inşi; făceau păpuşi şi fumau! Afară de doi mai mici şi de fete, toţi fumau. Traian zice că el câştigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a aşezat el pe un scaun şi a început să-mi dreagă cizmele. îmi dregea cizmele şi îl chema pe ăla micu: „Sfârfâlica! Na la tata din ţigare!" Şi scotea ţigarea din gură şi-i dădea ăluia să tragă din ea.

Dumitru lui Nae îşi mişcă fălcile şi rămase cu dinţii dezveliţi, într-un râs mut, cu privirea sticlind de satisfacţie. După ce îşi mancă astfel plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:

- Şi ce dracu face el cu banii de pe pământ?!

- Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit că

încă nu se înţelesese bine acest lucru.

- Gata poarta, Moromete! zise Cocoşilă uitându-se la Paraschiv, care bătea ultimul cui.

Moromete se uită şi el gânditor la Paraschiv. După câteva clipe de tăcere îşi lăsă fruntea între genunchii desfăcuţi şi se îndoi.

- Nu e gata! spuse el. Mai trebuie un viţel care să se uite la ea!

Se ridică apoi să vadă cum a bătut Paraschiv ulucile; ceilalţi înţeleseră că

au stat destul şi se ridicară să plece.

- Hai, Ţugurlane, mergi la fierărie? zise Dumitru lui Nae uitându-se la secerile lui Ţugurlan.

- Păi, Ţugurlan a venit pe la mine, ce să caute la fierărie? se miră

Moromete cu spatele.

172

- Văz că e cu nişte seceri!

- Aia e altceva! zise Moromete. Dar cu tine ce e, Cocoşilă? îl întrebă apoi pe Cocoşilă. Parcă îţi lipseşte ceva...

- Nişte parale! zise Dumitru lui Nae rar, şi cuvântul parale se urcă în salcâmi şi pluti limpede prin împrejurimi. He, he, he, uite la Cocoşilă, se înveseli el, parcă ar zice că nu-i trebuie!

- Fugi că eşti prost! mormăi Cocoşilă supărat nu se ştie de ce şi ieşi pe poartă agale, fără să-şi ia ziua-bună. De altfel tot aşa făcu şi Dumitru lui Nae, iar Moromete nici nu-şi întoarse spatele; se despărţeau ca şi când s-ar fi înţeles să se vadă îndată în altă parte. Cocoşilă era totuşi supărat. Moromete spusese: „Ţugurlan a venit pe la mine", ceea ce însemna că se purta prietenos cu unul cu care el, Cocoşilă, era certat. Asta nu se făcea!

- Ei, ajunge! Strângeţi de pe-aici!

Moromete lăsă poarta şi veni lângă Ţugurlan. „Strângeţi de pe-aici şi plecaţi", înţeleseră Paraschiv şi Niculae.

-/Ce mai faci, Ţugurlane? zise Moromete în treacăt, aşteptând ca Paraschiv şi Niculae să plece de acolo.

Avea totuşi un glas deosebit pe care nu-l avusese mai înainte.

- Ce să fac! mormăi Ţugurlan răguşit de atâta tăcere. Bine.

- Apucă-te de gardul de la grădină, Paraschive, că până mâine trebuie să-l terminăm şi pe el, mai spuse Moromete în timp ce Paraschiv se îndepărta.