îngândurat, Tugurlan se ridică de pe marginea ieslei şi ieşi afară. Se duse în casă şi se întinse în pat.

„Da, aşa o fi, continuă el să se gândească, dar săracul Ion al lui Miai era un nevinovat, pe câtă vreme primul agricultor avea sute de mii de hectare -

Ţugurlan ştia acest lucru de la fratele său care, înainte de a intra la Griviţa, muncise câteva veri pe moşiile Coroanei - şi când o ţară întreagă îl lasă să

se lăfăie cu atâta pământ, nu-mi mai arde mie să mă înveselesc că e prost.

Lasă că bine v-am făcut că m-am repezit în voi, gândi Ţugurlan mai departe despre cei de la fierărie. Să vă mai gândiţi şi

165

voi că nu toată lumea are timp să se înveselească; dacă de altceva nu sunteţi în stare, înveseliţi-vă barim mai puţin, fir-aţi ai dracului!"

După-masă Ţugurlan se gândi să se ducă şi el la fierărie, să-§i dreagă

secerile. Muierea îi spuse că au terminat mălaiul şi că trebuie să se împrumute de la cineva, altfel o să-i apuce secerişul fără nimic în hambar.

- Vezi la Ion al lui Miai, răspunse Ţugurlan, îndreptându-se spre poartă.

- N-are nici el!

Ţugurlan se opri o clipă fără să se întoarcă:

- Vezi la Tudor Bălosu! spuse el.

- Nu mai iau de la Tudor Bălosu! se feri şi se rugă femeia. O să ne cheme iar la secerat şi ai văzut ce ne dă el să mâncăm!

- Cere şi tu la cineva! se scutură în cele din urmă Ţugurlan^şi porni pe lângă garduri cu secerile pe umăr. \

„Sigur că da, domnul Moromete! bolborosrapoi în gând. Tu n-ai nevoie să

te împrumuţi! Te găseşte secerea cu făină veche în hambar".

Ţugurlan se pomeni ispitit să-i ceară lui Moromete să-l împrumute. în astfel de împrejurări el cerea ori de la cineva care rupea de la gură ca să-i dea, cum era Ion al lui Miai sau Marmoroşblanc, ori de la Tudor Bălosu sau Crâşmac, cărora le făcea zile la câmp; niciodată însă de la aceşti oameni ca Moromete, nici săraci, nici bogaţi şi cărora le tremura mâna până se hotărau să spună da sau nu. Lui Ţugurlan îi veni un gând: să-i ceară lui Moromete să-l împrumute şi apoi, fiindcă era sigur că acesta n-avea să-i dea, să-i scoată

pe nas deşteptăciunea de la fierărie. „Nu mai zici că rezultă trei chestiuni?" şi să-şi bată încă o dată joc de el.

X

Moromete era acasă, dărâmase poarta şi îşi făcea una nouă. După ce plătise cu bani de la Aristide partea de fonciire pe care i-o cerea Jupuitu şi amânase jumătate din ea până spre toamnă, se dusese a doua zi la gară şi cumpărase cu restul de bani o căruţă de uluci. Nu se mai putea, atât poarta de la drum cât şi gardurile grădinii se înnegriseră şi putreziseră de tot, trebuiau altele. începuse întâi cu poarta de la drum, şi lucrase la ea două

zile. Acum era pe sfârşite cu poarta şi nu se grăbea deloc să treacă la grădină: o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu chiar la mai mulţi.

- Asta depinde de ulucă, Dumitre, îi spunea Moromete lui Dumitru lui Nae care tocmai făcea observaţia de mai sus. Depinde de ulucă, repetă el. Asta care am luat-o eu, explică el, e ulucă bună. E fag!

166

- Nu prea ai stacheţii buni! observă Dumitru lui Nae după câtva timp, şi glasul său făcu ca pe o distanţă de zece-cincisprezece case toată lumea să

audă ce fel de stacheţi avea Moromete.

Era şi Cocoşilă acolo. Alături, cu un topor în mână, Paraschiv ascuţea ulucile pe un trunchi. Niculae stătea pe vine lângă tatăl său şi pândea când să-i dea cuie. Fără să se uite, Moromete lua cuiul din mâna întinsă a lui Niculae, îl potrivea îndelung, uitându-se de câteva ori în spate să vadă dacă

ştachetele va fi prins drept în mijloc, apoi cu tesla împrumutată de la Dumitru lui Nae bătea adânc uluca, mai stăruind apoi şi cu lovituri nefolositoare asupra cuiului care pierise în lemnul alb vrând parcă să spună că e de dorit ca acest cui să nu mai iasă niciodată de acolo.

- Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Cocoşilă scuipând subţire înaintea sa. Şi-a pus poarta pe foc şi pe urmă tot el s-a supărat!

- Niculae, adu ulucile! ceru Moromete.

Paraschiv se oprise din ascuţit. Ridică toporul şi continuă să ascută mai

departe. Hotărâse plecarea la Bucureşti chiar în seara aceasta şi era supărat că Nilă întârzia să se întoarcă cu caii de la izlaz. Era furat de gânduri.

- Ce ziseşi tu, Cocoşilă? întrebă Moromete. Paraschive, bate tu astea care au mai rămas.

Moromete lăsă tesla jos şi se căută prin buzunare să găsească o hârtie.

O găsi şi i-o întinse lui Cocoşilă sub nas.

- în locul unde e poarta asta era gol, spuse Cocoşilă în timp ce umplea cu tutun foiţa lui Moromete. Poarta mică o pusese şi p-aia pe foc şi venea cum aşi veni eu la tine, intra prin golul ăsta mare.

- Cine, mă?! întrebă Moromete sâcâit că nu înţelegea. Apoi înţelese: Aha, când venea cineva pe la el!

- Aşa, mă! Şi ăsta striga din casă, de la geam, că de ce intră pe poarta mare (adică prin locul pe unde fusese poarta mare!), să intre tot pe poarta mică! Cum e, Niculae?

- „într-o zi Nastratin Hogea, lemne de foc neavând", spuse Niculae începutul acelei poveşti.

- Păi ce dracu îi mai păsa lui pe unde intră?! se miră leneş Dumitru lui Nae.

- Păi îi păsa! zise Moromete aşezându-se jos, cu ţigarea în gură. Să nu uite omul unde-a fost poarta! Nu trebuie să uităm ce-a fost, mai adăugă el.

Poate facem la loc ce nu mai e...

Niculae îi dădea acum cuie lui Paraschiv. într-o vreme nu se ştie ce văzu el la fratele său că în loc să ţie cuiele cu vârful în jos, cum le ţinuse până

atunci, le întoarse, şi zâmbind viclean, le ţinu în aşa fel că Paraschiv când întinsp mâna se înţepă în ele.

167

J

- Mă, dar prost mai eşti! bolborosi Paraschiv cu dispreţ îngăduitor. Nu aşa!

- Dar cum? întrebă Niculae nevinovat.

- Invers.

Dumitru lui Nae se ridică alene de jos, de pe iarbă.