Era de necrezut, mama se dăduse deschis de partea fetei. Tudor Bălosu o fulgeră cu ochii, dar Polina nu-l slăbi:

- Nu te mai uita aşa la mama, zise ea. Ai să ne laşi să stăm aici.

- Voi amândoi să staţi cu mine?! se miră Bălosu. Poate dacă mor eu şi băiatul ăsta! Atunci da!

Polina se uită spre fratele ei şi, ce lucru de neînţeles, glasul i se făcu mai cald, aşa ca al unei surioare mai mici:

- Victore, nici tu nu vreai să mă laşi să stau aici?

- Da' ce, e casa mea? răspunse Victor colţos dar zăpăcit totuşi de rugămintea ei. Ce mă întrebi pe mine? se scutură el. Din partea mea, n-ai decât să stai!

- Da, se vede, spuse Polina cu părere de rău. Apoi, ridicându-se pe neaşteptate de pe pat: Hai, Birică! Se întoarse spre toţi ai casei: zi, mă

goniţi? Bine, mă goniţi voi, da' să nu credeţi că eu sunt proasta aia! Nu scăpaţi voi de mine câtă viaţă oţi avea!

Deschise uşa înainte şi ieşi afară, fără să dea bună ziua sau să mai spună vreun cuvânt. Birică mergea în urma ei cu fălcile încleştate. Când ieşiră în poartă, tânărul mârâi supărat:

- Fă, tu eşti nebună!

Se opriră în drum, în faţa casei. Polina întârzia, parcă ar fi vrut să se întoarcă îndărăt, să mai spună nu se ştie ce.

- Haide! o îndemnă bărbatul mohorât, fără să se uite la ea.

157

- Nu merg!

- Ce?! se miră Birică şi se uită la ea. Avea o înfăţişare ascunsă, ca pe vremea când era fată. îl fulgeră un gând, pe care îl şi rosti: Polino, mă

laşi?

Ea nu răspunse şi nu se mişcă. Se uita înţepenită nicăieri.

- Nu merg! Unde vrei să merg? Unde să dormim la iarnă? în coşar?

în trenţe, pe jos?

Aceste cuvinte îl înspăimântară pe Birică, se făcu alb ca varul.

- Da, şopti el copleşit. Bine, Polino! Atunci rămâi la ai tăi! Du-te atunci!

şopti el într-un târziu şi de astă dată îşi înălţă fruntea.

Văzuţi de departe, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama ce se întâmplă

între ei. Birică nu mai putu îndura şi se îndepărtă încet. Lumea care se uita putea crede că s-au înţeles să rămână la Bălosu; altfel s-ar fi certat şi înjurat cu glas tare, aşa cum se întâmpla cu cei mai mulţi când nu se înţelegeau. De aceea, când Polina îl chemă din urmă pe Birică, chemarea nu miră pe nimeni.

Birică se opri, se întoarse şi o aşteptă. Privirea lui ardea şi dacă n-ar fi fost în drum ar fi lovit-o întocmai ca atunci sub dudul Moromeţilor; din nou ea îl făcea să se teamă că ar putea-o pierde. îşi aminti însă privirea şi răspunsul ei de atunci şi deodată înţelese că nu pentru a-l chinui zadarnic

se purta ea aşa.

„Ah, ce naţie de femeie! gândi el. De rămas la ai ei nu vrea, dar nici cu mine nu merge!"

- Hai, Paulino! şopti el mohorât. Hai, nu te speria, că să fie ea a dracului de casă, cu două etaje o fac, dacă e vorba că din pricina casei...

Şi o luă înainte îndârjit. Polina merse de astă dată în urma lui, ca orice nevastă supusă bărbatului. Birică mai întoarse o dată capul spre casa lui Bălosu şi îl văzu pe acesta pe după geamuri urmărind ceea ce se petrecea la poartă. „Mama ta, ameninţă Birică. Ai crezut că dacă nu-i dai zestre^

am să ţi-o las!"

- Blrîcă^ întrebă Polina din urmă, cu ce zici că ai să faci casă? Şi fiindcă

el întârzie cu răspunsul ea adăugă: Să ştii că mie nu-mi place cu două etaje!

Era veselă, râdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o înţeleagă; firea ei era aşa că vroia să trăiască în voie şi bărbatul să nu-i pună pe umeri nici o povară; doar de aceea îl luase pe el şi nu pe altul şi de aceea fugise de la părinţi. Dar ce era de făcut, de unde să facă rost de bani pentru casă? Ea glumea, dar dacă până la toamnă fraţii şi surorile lui mai puteau dormi pe prispă, când s-o face frig vor trebui să intre înăuntru şi atunci unde are-s-o culce pe Polina? Ce-are să se întâmple între ei dacă

158

n-or mai avea unde să stea? Pentru că, oricât de ciudat părea lucrul ăsta, ciudat mai ales fiindcă nu-şi dăduse deloc seama de el până acum, pur şi simplu n-avea unde să stea cu ea!

VIII

Astfel se întâmplă că, în scurtă vreme de la însurătoare, bucuria lui Birică

se şi făcu dureroasă. Gândul că s-ar putea să-l apuce toamna fără casă îl nelinişti atât de mult încât, fără să se mai sfătuiască cu familia, se hotărî să

facă rost de bani numai în singurul fel în care putea să facă atât de repede şi anume să vândă de îndată jumătate din pogonul lui de pământ. Se gândi câteva zile în şir, îi trebuiau cel puţin trei mii de lei dacă vroia să-şi facă o casă ca să nu fie bordei (şi numai o astfel de casă îi trebuia, altfel toată

lumea ar fi zis că iată ce rău a ajuns Polina trăind cu el), dar de unde să ia trei mii de lei? Şi apoi cum avea el să trăiască cu o jumătate de pogon de pământ, când alţii cu un lot întreg abia se ţineau?

Dar această întrebare din urmă nu-l turbură pe Birică. înainte de orice trebuia să-şi ridice casă, şi încă una frumoasă, aşa cum pe drept merita o nevastă ca a lui. După aceea avea să vadă.

Luând această hotărâre el se grăbi să anunţe familia:

- Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.

Erau tot aşa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră încercarea de împăcăciune.

Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl şi ceilalţi încetară o clipă să mai mănânce şi se uitară la el bănuitori.

- Să faci cărămizi şi să le laşi acolo să dea zăpada peste ele! Sau de ce?! se miră tatăl.

- Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.

- Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la văgăuni, după ce sapi şi termini cu cărămizile găseşti la fund şi nişte bani!

- Asta mă priveşte pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti,

uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine şi i-o întoarse cu nepăsare: