- Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cârpească în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-l de sus până jos.

Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simţi iarăşi atinsă ca şi data trecută cu untdelemnul.

- Ce s-o mai cârpească, trebuie altă flanelă, zise ea.

După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de ochi îndreptându-se scurt şi în tăcere asupra ei.

159

- O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu verdeţuri din mijlocul mesei.

- Ce tot dbndăneşti din gura aia? interveni atunci mama-soacră, uitându-se cu simpatie la noră. Aşa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat şi a intrat şi el în rândul oamenilor!

Tatăl prinse cu privirea mulţimea de copii de la masă şi aşteptă câteva clipe ca să fie înţeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar nişte închipuiri de cămăşi, iar fetele...

- O să tundem câinele şi o să ne facem flanele, zise el.

- Parcă noi o să ne luăm după tine! răspunse mama.

Ştia şi ea că tatăl avea dreptate, dar dacă nu era lână pentru flanele, barim să fie o vorbă bună!

Trecu deci cu bine această clipă grea pentru Birică: nu-l întrebă nimeni de unde avea să ia bani şi el înţelese că la urma-urmei într-adevăr acest lucru îl privea numai pe el.

Umbla prin curte fluierând şi cântând. Puse mâna pe secure şi se duse în grădină să taie salcâmul pentru tălpici. Polina stătea lângă el şi îl asculta cum cântă, parcă ameţită, cu ochii închişi şi cu mâinile încrucişate pe sâni. Din când în când el se oprea din cântat şi arăta cu mâna:

- Dărâmăm coteţul... în partea asta o facem, cu faţa încolo.

Şi începea iar să cânte şi să izbească în salcâmi cu securea. Era aşa de vesel încât îşi amesteca glasul cu loviturile de secure în aşa fel, încât fraţii lui mai mici, care se aşezaseră puţin mai în vale, se tăvăleau pe iarbă cu burţile lor goale şi râdeau.

- Şi cu ce zici că o să cumperi metri cubi, Birică? întrebă tatăl din poarta grădinii.

Adică metri cubi de lemn de construcţie, podele, uşi, ferestre... Dar Birică

şi Polina nu mai erau singuri, apăruseră din fundul grădinilor câteva fete atrase de galsul cunoscut al vecinului, şi Birică nu mai putu să răspundă.

- Ce are să mai cânte Birică la nuntă! se minună una dintre fete, apropiindu-se şi aşezându-se jos lângă Polina.

- Birică, ia cântă tu Vai de copilul străin, că vreau să-l învăţ şi eu... zise alta care se apropia încet, cu fruntea într-o cusătură.

Dar a doua zi, când Birică puse caii la ham să se ducă la văgăuni, tatăl îl opri:

- Salcâmii ca salcâmii, zise el, sunt verzi şi până se usucă trebuie să-i tai din vreme, dar nu pune tu copiii să muncească degeaba la cărămizii

- De ce?

- D-aia, fiindcă nu te-aranjează!

- Bine, o să mă duc singur.

- Du-te singur, dacă n-ai ce face!

160

- De ce n-am ce face?

- Fiindcă te-am mai întrebat şi ieri: de unde faci tu rost de bani?

- Păi nu spuneai că-i găsesc la văgăuni?

- A, uitasem. Du-te! îl îndemnă tatăl binevoitor. Ileano şi Gheorghiţo, strigă el, hai, duceţi-vă cu Birică şi ajutaţi-l!...

Fetele chiar se urcaseră în căruţă. Ele erau acum vesele pentru ele însele; de când fratele se însurase, nu prea le mai păsa de el. Dar de ajutat cu braţele lor vânjoase puteau să-l ajute.

- Adevărat, nene, de unde faci rost de bani? întrebă cea mai mare când se dădură jos la văgăuni.

PolinarSe" uită ţintă la bărbatul ei şi Birică citi în privirile ei aceeaşi întrebare. Prefăcându-se vesel, el le spuse că are să vândă jumătate de pogon din partea lui de pământ. La auzul acestei veşti pe chipul surorilor apăru o expresie rece.

- Nu vă speriaţi, îl cumpăr la loc după ce îmi fac casă, zise Birică, dar tăcerea străină a surorilor îl tulbură şi îl supără ca niciodată. începu să strige: Ce vă uitaţi aşa la mine? Ia duceţi-vă acasă d-aici şi lăsaţi-mă voi în pace. Vă

uitaţi la mine parcă cine ştie ce v-am făcut. E pogonul meu de pământ şi fac ce vreau cu el: Nu ştiţi decât să staţi cu ochii pe om şi să-l păziţi: aia nu; ailaltă nu; aşa nu!

Apucă târnăcopul şi începu să izbească în lutul galben şi gras. De uimire surorile abia se dezmeticiră. Se uitară la Polina. Ea stătea lângă căruţă cu o înfăţişare de nepătruns. Se gândea, dar era greu de ghicit la ce.

- Hai, Gheorghiţo, hai acasă! spuse fata mai mare, după o vreme de tăcere, în timp ce Birică îşi vedea de treabă fără să le mai ia în seamă.

Plecară amândouă fără nici un pic de şovăială. Birică lovea mai departe cu târnăcopul. După o vreme Polina se mişcă de lângă căruţă şi se duse alături pe malul gârlei, se aşeză şi începu să se spele îndelung pe picioare.

- Polino! strigă Birică, când băgă de seamă lipsa ei. Tu ce tot faci acolo, nu vii să arunci pământul ăsta în căruţă? Sau crezi că o să se arunce singur?

Polina îşi văzu de spălat ca şi când n-ar fi auzit. Când se întoarse se rezemă de şuşleţ şi începu să se uite la bărbatul ei. El şi săpase să umble o căruţă, dar ea nici nu se gândea să pună mâna pe lopată. Se uita la el cu o ciudată satisfacţie; pe chip avea o expresie de parcă totul ar fi fost pus la cale de ea; până şi sudoarea pe care el şi-o ştergea din când în când cu cotul, şi mirosul puternic de pământ care parcă ţâşnea de sub târnăcopul lui, chiar şi acestea erau ale ei.

- Tu n-auzi, Polino? spuse el din nou, dar Polina nu se urni şi atunci el se uită la ea.

161

UhlZU**u

£, a. =r -a o 5

Mi C a M "CJ3 |

E E: 3 S Mi

3 O CL Mi - E

651 S ", S g-

o E. c XS "• _^ 3 Mi __