nerăbdarea.
122
Se ridicară şi se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o poate chema pe Polina fiindcă s-au oprit căluşarii la ei, şi Polina e în casă, se găteşte.
- Hai acolo! se hotărî Birică.
Lumea umplea toată curtea lui Bălosu. Nu era loc şi năvăleau pe prispă
şi în grădină, în spatele casei Moromeţilor. Copiii căţăraţi pe garduri urmăreau mutul, gata să ţipe şi s-o ia la goană. Bălosu deschisese poarta
spre şosea şi, cu toate că împrejurimile casei erau înţesate, cea mai mare parte din lume rămăsese afară.
Birică şi Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai aproape. Birică îi spuse Ilinchii să se strecoare ea până lângă prispă şi când o ieşi Polina să-i spună să vină după căluş sub dudul din fundul grădinii. El căuta totuşi , să se apropie de căluşari, s-o vadă pe Polina când o ieşi. Avu noroc cu mutul, care se repezi în mulţime urlând şi lovind cu sabia lui roşie să facă loc căluşarilor.
Ţinu piept navalei înapoi şi se împinse aproape de tot în faţă fără să ia în seamă lovitura pe care o primi de la mutul furios. 41 Tocmai se începea vestitul joc şi căluşarii se strigau unul pe altul să ^ se adune: hăp! hăp! hăp!
Se aliniară în mijlocul bătăturii cu faţa spre pridvorul lui Bălosu şi îl aşteptară
pe mut să dea semnalul. ,
Tudor Bălosu cu muierea şi cu Victor ieşiseră în pridvor, Victor stătea în picioare, îmbrăcat într-un costum gri, cu cravată în dungi roşii la cămaşă
galbenă de mătase, cu capul gol şi pieptănat lins. Arăta cam spălăcit la faţă, dar era distins îmbrăcat şi ţeapăn. Tudor Bălosu şi muierea, gătiţi şi ei de sărbătoare - Tudor Bălosu purta vestă neagră peste cămaşă albă cu mâneci bogate, Aristiţa rochie de catifea albastră - stăteau pe scaun . avându-l pe Victor între ei. Nu oricine putea primi căluşul, care ţinea mai bine de un ceas, şi felul cum stătea Victor în picioare şi se uita în jos la mulţime dădea de înţeles tocmai acest lucru.
- Mă, şeful ăla al căluşarilor! strigă el, şi când acesta se apropie de .
Victor, Victor îi spuse: Jucaţi căluşul întreg! lucru care plăcu la toată
lumnea, fiindcă numai la Aristide şi la câţiva din sat se juca în întregime acest joc rar. Aristiţa Bălosu părea mai retrasă şi mai puţin mândră, şi se uita din când în când spre tindă aşteptând-o pesemne pe Polina, care întârzia.
- Mutule! strigă şeful căluşarilor spre mut. Mă, Abreau, treci încoace!
Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână şi se opri în faţa căluşarilor aliniaţi.
Nu era mut şi nu-l chema Abreau, îl chema Costică Giugudel şi rostul lui ca „mut" în jocul căluşarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă.
în timpul jocului lovea groaznic cu sabia căluşarii care oboseau sau jucau prost, iar clăuşarii erau legaţi prin jurământ să nu se supere şi să nu întoarcă
loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege 123
la care aveau legaţi clopoţei. Căluşul ţinea trei zile, de Rusalii, şi istovea cumplit pe căluşari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său ajungea mai încordat şi mai intens.
Când speria şi stropea cu ouă clocite muierile şi copiii, mutul mormăia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau! Purta o fustă murdară şi zdrenţuită sub care ţinea ascuns falusul de lemn. Era boroşcoit pe mâini şi pe faţă cu roşu şi arăta înspăimântător.
Abreau se grăbi să facă aşa-numita numărătoare, trecând de la un căluşar la altul şi mormâind nu se ştie ce în dreptul vreunuia pe care îl ştia mai slab. Se trase înapoi şi se stropşi la ei poruncitor:
- Hăp-şa!
- Hăp-şa! răspunse şeful căluşarilor care apoi îşi întoarse faţa de la mut şi porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma lui. Toţi aveau clopoţei la picioare, la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape fără
margini; era singurul joc care avea rigoarea lui veche: nu se putea juca decât în formaţie, în costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de păstrat şi anume un conducător neobosit şi mai bun decât toţi ceilalţi care „să
ştie căluşul", adică să ţină minte numărul şi ordinea figurilor de joc. La a patra măsură şeful întorcea faţa spre jucători şi striga chemarea: hăp-şa! la care ceilalţi, la măsura următoare, răspundeau în acelaşi fel. Din ce în ce însă
chemarea şefului se lungea ca o rugăminte şi în acelaşi timp ca o poruncă, până ce, deodată, el se întoarse cu totul spre jucători, ridică ciomagul deasupra capului şi strigă aspru:
- Hăp-şa!
- Hăp-şa! i se răspunse şi intrară în plin căluş, şeful jucând în faţa lor, mergând de-a-ndăratelea şi strigând mereu, în tactul trepidant al muzicii, aceeaşi chemarea
\ - Abreaaau! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în mulţime, care la vederea lui se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie şi spaimă.
Mutul scoase falusul de lemn şi gonind şi mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul căluşarilor începu să toarne peste el lapte şi să spargă ouă.
Fără să se fi uitat spre pridvor, Birică simţi că Polina a ieşit din casă şi întoarse capul într-acolo luptându-se cu mulţimea care îl înghesuia. O văzu pe Ilinca apropiindu-se. Polina stătea în spatele maică-sii, în picioare, cu braţele strânse la piept. Văzând-o, Birică uită pentru o clipă totul şi înverşunarea se topi în el ca şi când n-ar fi fost. Ea arăta veselă şi liniştită, şi când Ilinca lui Moromete se apropie şi îi şopti la ureche, Polina dădu din cap că a înţeles şi continuă să rămână veselă, cu faţa spre căluşari.
124
Buimac, neînţelegând, flăcăul nu mai putu sta la căluşari şi se retrase spre grădină. Se duse sub dudul Moromeţilor şi se întinse în iarbă cu faţa în jos. Stătu acolo singur, aşteptând spargerea căluşului, care părea să nu ^se mai termine. Strigătele animalice ale lui Abreau, ţipetele şi râsetele ascuţite spintecau aerul până departe, iar printre ele, neîncetat, ritmul clopoţeilor, chemarea încordată a căluşarilor, hăp-şa!, uneori istovită şi lungă, hăp-şa şi mereu în tactul rigid şi intens al viorilor. Când în sfârşit muzica încetă şi se auziră strigătele de astă dată răzleţe, hăp! hăp!, Birică sări în picioare. Viorile însă începură din nou. Uitase că după căluş flăcăii şi fetele jucau şi ei horele lor mai domoale.
Se întinse la loc în iarbă din nou mohorât şi înverşunat, dar deodată
tresări. Polina deschidea poarta grădinii şi se apropia. Nu mai arăta veselă, dar nici nu se putea spune că ar fi îngrijorată de ceva. Se apropie totuşi cu sfială de flăcău şi când se opri îi dădu bună ziua.
- Bună ziua, Birică! îi spuse şi avu o sticlire ciudată în ochi, când îl văzu cum arăta şi cum stătea întins în iarbă.
Birică se ridică încet şi se dădu după copac. Polina veni după el. Se uita la el drept, cam de sus şi aştepta.
