- Tudore, ne aude lumea! Râde lumea...

- Ia lasă-l, mamă, spuse Polina apăsat. Se ridică în picioare înaintea tatălui:

- Să asmuţi câinii pe mine? întrebă ea muşcându-şi adânc buzele, aprinsă la faţă. Să asmuţi câinele? N-ajunge cât am îndurat aici, cât am muncit? Ia stai tu niţel, tată, să vorbeşti aici cu mine! strigă ea cu un glas tăios şi înalt. Se rupse din faţa tatălui, merse spre uşa odăii care rămăsese deschisă şi o trânti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei: Iar tu, mamă, să nu te amesteci, că nu eşti bună de nimic! Ai rămas oarbă, de când lucrezi la maşină să le dai lor mii de lei! Şi de săptămâni de zile de când mă omoară

să mă mărit cu Stan Cotelici, tu n-ai spus nimic! Iar acuma m-ai lăsat să mă

fac de râsul lumii!

De astă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea şi vru s-o apuce de mâini şi s-o dea afară. Birică şi Victor săriră de pe pat. Polina se smulse din mâinile tatălui şi ţipă:

- Ia mâna de pe mine!

Tudor Bălosu încremeni cu ghearele în aer. Fata îl fulgera cu nişte priviri a căror ură ardea în ele ca o flacără.

- Să nu dai în mine că-ţi scot ochii! rosti Polina cu un glas şuierător.

- Polino, ţipă Aristiţa, ai înnebunit?!

în clipa aceea, Victor sări între ei, deschise uşa şi spuse tare şi dispreţuitor spre Birică:

- Ia ieşi, mă, afară d-aici! Ia ieşiţi afară d-aici!

Birică îl privi mocnit, mestecându-şi fălcile. Nu se mişcă. Victor Bălosu se apropie de el şi îl apucă de flanela lui cârpită în coate. Spuse cu acelaşi dispreţ:

- Ieşiţi, bă, afară!

Acest glas îngâmfat îl făcu pe Birică să-şi smucească mâna cu putere şi să se dea îndărăt gata să-i sară în cap. Polina îl apucă liniştită pe fratele ei de gulerul hainei şi când acesta se întoarse cu faţa, ea îi cârpi o palmă atât de năprasnică încât Victor se clătină. Când îşi reveni şi se repezi spre Polina, Birică îi ieşi atunci înainte şi într-o clipă se încleştară unul cu mâinile în gâtul celuilalt.

- Tudore, sai că se omoară! strigă Aristiţa înăbuşit.

Mama şi fiica şi Tudor Bălosu săriră şi începură să izbească în mâinile lor încleştate.

O dată despărţiţi, cei doi se priviră cu ură, mult timp gâfâind. Victor Bălosu parcă uitase de palma dată de sora lui. Abia întru târziu îşi aminti şi se repezi pe negândite spre ea, dar Aristiţa îi ieşi înainte.

- Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine! gâfâi el.

154

155

- Dau în tine! răspunse ea tremurând. Măgarule! Ai şi tu o soră care se mărită şi strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai un obraz de porc, mă mir că

nu-ţi plesneşte.

Victor Bălosu sări iar de la locul lui şi de astă dată o luă spre uşă, să iasă

afară. Bănuind ceva rău, Aristiţa ţipă:

- Victor, stai aici, Victore? Stai aici! Stai aici! Tudor Bălosu sări şi el şi îl apucă pe fiu de umeri.

- Ia stai, mă, la locul tău! Stai să le spun eu încă o dată, să nu zică pe urmă lumea că a venit fata la mine şi am gonit-o...

VII

Se făcu un timp de tăcere grea. Se aşezară iarăşi pe paturi, cei doi singuri într-o parte, iar ceilalţi pe celălalt pat. Tudor Bălosu rupse tăcerea cu un glas schimbat din care înfumurarea de tată pierise. * - Va să zică, Polino, abia te-ai măritat şi ţi-a şi sărit ţandăra. Te-au pus ai lui Birică la cale. Vii să-mi bagi ghearele în ochi! Aşi putea să ies afară şi să-mi văd de treburi, dar mă gândesc la ce-ai să tragi când te-or pune ai lui Birică la muncă. Acolo să

vezi muncă, nu ca acasă! Ai muncit şi acasă, nimeni nu zice, dar taman d-aia ar fi trebuit să nu-ţi iai lumea în cap. Dacă ar face toate fetele ca tine, ar fi un balamuc în tot satul... Aşa că vezi, îţi spun încă o dată, pentru ultima oară, cu frumosul, să te întorci...

- îmi spui cu frumosul, dar sări cu pumnul la mine, spuse Polina limpede, uitându-se drept în ochii lui.

Tudor Bălosu înghiţi greu.

- Nu vreai să taci din gură, cauţi ceartă! zise el.

- Să vorbeşti ca lumea şi să nu mă minţi! Niciodată nu te-ai uitat la mine ca la o fată. Tot cu Victor: Victor în sus, Victor la deal... Numai eu am muncit şi ai crezut că sunt proastă, am să înghit mereu şi o să mă mărit cu cine vreţi voi...

- Acum te-ai făcut deşteaptă, măgăreaţo! Nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu tata? spuse Victor.

- Nu mai pot de ruşine, răspunse Polina batjocoritor. Uite unde s-a adunat ruşinea, la alde tata şi la domnul voiajor!

- N-am ştiut eu ce zace în tine că te învăţam eu minte, răspunse Victor clocotind. Poţi să zici că cu vorbele astea care le-ai spus acum, te-ai spălat pe bot de-un frate!

- Păi da, că mama nu putea să facă şi ea un limbric lângă un gard în loc să-mi facă un frate ca tine.

156

Era de o răutate care adâncea şi nu apropia groapa care să căscase între ei. Birică nu mai pricepea cum o să se mai împace soţia lui cu părinţii după toate acestea. Nimeni însă nu mai îndrăznea s-o ameninţe pe Polina.

- Uite, Polino, una şi cu una face două! rosti Bălosu. Eu atât am de spus: ai fugit de acasă, te-am sfătuit să te întorci, nu vreai, gata, acum n-ai ce mai căuta îndărăt. Am terminat socoteala.

Se făcu tăcere. Polina îşi rezemă un cot în genunchi şi apoi îşi rezemă

bărbia în podul palmei:

- Aşa crezi tu, spuse ea neturburată.

- Aşa are să fie! apăsă Bălosu. Polina repetă:

- Aşa crezi tu!

- Aşa cred eu, aşa este, am terminat, ce mai atâta vorbă! zise Tudor Bălosu gata să-şi piardă din nou răbdarea.

- Nu-nu! îl preveni Polina aproape veselă. Trebuie să înţeleg şi eu. Va să

zică de ce zici că nu vreai să stăm amândoi în odaia de dincoace, până ne facem noi casă?!

- Tudore, lasă-i, mă, să stea, îndrăzni Aristiţa încet. Birică e băiat muncitor, ce-aveţi cu el? Aşa face toată lumea...