Guica îşi trase capul care stătuse întins şi înfipt sub ochii lui Nilă, apucă

ciorapul din poală şi începu să împletească repezit, cu mişcări înghiontite.

- Nu, că Iui îi e ruşine de lume, zise Paraschiv când tuşa se opri. Nu înţelege că lumea râde de noi taman d-aia, că îi lăsăm pe ei să ne mănânce munca. Păi, bă Nilă, lumea zice că suntem noi proşti, tu ştii asta? îl informă

Paraschiv având în glas ceva care arăta că în privinţa asta de mult sunt ei acoperiţi de ruşine.

Nilă însă tăcea mai departe, cu fruntea lui lată şi groasă cât degetul aplecată în jos. Nu se ştie de ce, lucrurile acestea care păreau foarte limpezi continuau să fie pentru el turburi. Paraschiv se uită la el cu dispreţ şi spuse iar, cu un glas lung, tărăgănat, ca şi când l-ar fi strigat de la cine ştie ce depărtare:

- Băi, Nilă, bă! O să te tragă fetele de turul pantalonilor, ca pe Năstase Besensac. Zici şi tu că eşti flăcău! Eu m-aşi fi însurat până acum de zece ori, dar n-am vrut! Tot pentru voi, pentru tine şi Achim! Să vă fac oameni!

Nilă ridică fruntea, se uită la fratele său şi mormăi ca un urs.

- Faci tu oameni! Păi dar! Dăştept mai eşti! Mă mir că nu te vezi!

- Nu, că sunt ca tine, să dau în gropi, răspunse Paraschiv pornit. Dacă n-aş fi eu... Dacă ar zice tata să tragi la jug, ai trage la jug.

Nilă îşi încreţi fruntea şi chipul lui mare se aprinse de această jignire. Se întoarse spre Paraschiv şi mormăi cu toată puterea, clipind des din ochi şi strângând pumnii ameninţător:

- Ce, bă, ce? Ce, ce? Ce vrei? Ce?

- Cecsina! blodogări Paraschiv fără să se sinchisească.

- Ia nu vă certaţi! interveni Guica ridicându-se de pe prag şi căutând ceva între sobă. Ea scoase de acolo o oală cu dude şi o puse înaintea nepoţilor.

Nu vă certaţi ca proştii, ce v-a apucat? Paraschive, tu eşti mai mare, ce vorbă

e aia? De ce râzi de el? Parcă tu eşti mai breaz? Să te duci acolo la Bucureşti şi să te-ntorci, să te-nsori! Să faci copii! Atunci să te vedem! Haide, luaţi nişte dude d-astea şi nu vă mai certaţi!

Cei doi începură să bage mâinile în oală şi să mănânce din ea în tăcere.

Guica se aşezase la loc pe prag şi bestecăia la ciorap. După puţin timp trase un fir lung din ghemul negru de lână şi spuse:

- Hai, mă, ce faceţi? Că trebuie să plămădesc, să vă fac nişte pâine! Am şi eu câteva ciurele de făină pentru zile mari. Să vă fac să aveţi pe drum!

înţelegeţi-vă mai repede!

. - Ce să ne mai înţelegem, zise Paraschiv ridicându-se. Gata, plecăm!

147

- Şi caii? întrebă Guica.

- Ii luăm cu noi, răspunse Paraschiv hotărât. Cu ei câştigăm mai mult decât cu oile. Altfel de ce dracu mai plecăm?

- Cum, mă, să furăm caii Iu' tata? tresări Nilă cu un glas din care se vedea că acest gând nu izbutea cu nici un chip să-şi facă loc în capul lui.

- Păi nu sunt caii voştri, Nilă? N-aţi muncit voi anul trecut şi aţi plătit cinci mii la bancă? Cu ce v-aţi ales voi din douăzeci de mii care s-a împrumutat tat-tău? Nu şi-au făcut alea covoare de pe urma oilor? Sunt caii voştri, tu nu vezi, ce naiba tot vorbeşti! Ia vezi, că acum mă supăr pe tine!

- Păi vorbeşte şi el ca să nu tacă, zise Paraschiv mereu furios de împotrivirea lui Nilă. El se sculă în picioare şi continuă hotărât să termine cu atâta vorbă: Ascultă, Nilă, eu încalec şi plec şi te las pe pe-un prost aici... Mie să-mi spui verde... Te întreb: mergi sau nu mergi? De-un an de zile de când vorbim; mergem, mergem, mergem! Şi acum faci pe... Că râde lumea că

furăm, că, bă, să mai aşteptăm! Ce să mai aştepţi? Nu mai aştept, am aşteptat destul!

De pornit ce era, Paraschiv uită şi se aşeză pe patul tuşei, care îndată

începu să trosnească şi să pârâie. Guica ţipă la el:

- Du-te, mă, naibii, că-mi rupi patul!

Paraschiv sări în sus. Supărat, el puse mâna pe umărul lui Nilă şi-l mişcă, parcă l-ar fi sculat din somn.

- Nilă, mergi, mă, sau nu mergi?

Nilă tresări şi deodată sări în picioare: "' A

- Merg, mă, merg, ce tot mă îţâni? N-auzi că merg? Nu ţi-am spus o dată

că mergem?

- Păi vorbeşte!

- Ce să vorbesc? mormăi Nilă, de astă dată cu un glas slab, fricos, ca şi când i-ar fi părut rău că spusese că merge. Continuă: Să mergem odată! Ce tot vorbim atâta! Şi dacă se întâmplă ceva...

- Dacă se întâmplă ceva, eu răspund! aproape că strigă Paraschiv.

După ce se luaseră, Birică şi Polina continuau să se uite unul la altul ca şi când ar fi fost singuri pe pământ. Zadarnic încercau, Polina să stea mai mult prin casă cu soacra şi cumnatele, iar Birică prin curte cu tatăl şi fraţii! Se strigau pentru lucruri de nimic şi dacă se stăpâneau să nu fie mereu unul lângă altul, nu se puteau împiedica să nu-şi audă glasurile. Se 148

auzea glasul ei sau al lui spunând nu se ştie ce, se opreau pentru o clipă

şi bătaia inimii se iuţea...

Dar dacă durerea trebuie stăpânită fiindcă îndurerează şi pe alţii, bucuria prea mare trebuie şi ea stăpânită fiindcă poate fi rău înţeleasă.

fntr-o zi mama spuse „o vorbă" Polinei, închipuindu-şi că îi face un bine dacă îi aminteşte că traiul ei aici o să fie rău, dacă nu se împacă cu ai ei.

Erau la masă. Polina nu luă din ciorbă decât de vreo două ori şi lăsă

lingura pe masă. Era o ciorbă de verdeţuri nici mai bună nici mai rea ca în alte zile, dar mama-soacră nu se uită la chipul norei să vadă că de fapt ei nu-i ardea azi de mâncare la fel cum nu prea îi arsese nici până acum

! de când venise aici; socoti că ciorba era de vină:

- E fără untdelemn! spuse ea. Trebuie să păstrăm untdelemnul pentru i secere! Şi în loc să se oprească aci, se pomeniră cu toţii auzind pentru întâia oară nişte cuvinte cam nepotrivite şi supărătoare. Noi suntem învăţaţi, maică, să mai mâncăm şi fără untdelemn!

.; Nepotrivite şi supărătoare cuvinte, dar adevărate şi de aceea clipa care urmă după rostirea lor nu fu alungată de nimeni.

Polina se făcu roşie şi deodată, cu totul pe neaşteptate pentru ei, ea •

rosti cu o veselie înţepată şi necruţătoare: