3 3>O g, £

f-l,8-

S

O! W fi)C

e.s. S

S. E.-o a « &«•« g-sr-S

< 3 cr- « £ £l 3 a-» Q 2 ffB„ffg;fi.|c32

' 3. M £• w Mi 6> O.

•s s !;^ , 2 âr "•p-rîi-B/3 2,

*" Mi Mi

■o s

O <S.

I- * s3.m srâs g. «8 g.a-s-0 : B g.-^ s e s;a-§;5>-"5'ă^.:- s

! fîFIIfll fffflIflfflIîHlfl Uf? f

care/i le pusese acolo colegul său Toderici Artur, băiatul directorului, învăţătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici Artur şi acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe colegul său Tugurlan şi cu ajutorul altor copii îl pusese jos şi îi băgase pământ în gură.

După se ascultase această poveste, Tugurlan îşi luase copilul între genunchi, se uitase crunt în ochii lui limpezi şi îl înfricoşase astfel: „Dacă

mâine la prânz nu vii să-mi spui că i-ai spart capul ăluia care ţi-a băgat pământ în gură, te omor cu bătaia", şi îi cârpise şi o palmă ca să-l facă să

priceapă că în astfel de lucruri nu avea tată.

Copilul însă avea mamă şi s-a dus şi i-a spus ei şi ea l-a înţeles, iar de tatăl său a început să se ferească. Tugurlan a băgat de seamă şi pentru întâia oară s-a simţit cuprins de nelinişte: oare nu aşa trebuie crescut copilul, să înveţe să se apere singur? Şi deodată Tugurlan s-a pomenit întrebându-se pe el însuşi de cine şi de ce s-a apărat el toată viaţa, şi unde a dus această

apărare? Şi şi-ă dat seama că de fapt el crezuse până atunci că avea să

ducă undeva.

Altă dată stătea la poartă şi a trecut cineva pe drum şi i-a dat bună ziua.

Tugurlan nu dădea nimănui bună ziua şi nici nu răspundea când i se dădea lui. Nu i-a răspuns nici acestuia, dar s-a pomenit întrebându-se: „Pentru ce îmi dă el mie bună ziua? El nu ştie cine sunt eu şi atunci de ce... Dar, la urma-urmei, cine sunt eu?"

Iar acum, în legătură cu fierăria, din nou: de ce, ducându-se acolo, se purtase aşa cum se purtase? îl supăra mai ales faptul că Moromete nu se sinchisise deloc de înjurături. „Lasă, mă, Ţugurlane, lumea să trăiască în pace", spusese el, iar la sfârşit nu se ştie de unde scosese Moromete că „trei chestiuni rezultă din cele spuse de Tugurlan".

Se sculă de pe prispă nemulţumit şi se duse în grădină să cosească

iarbă pentru cal. „Sigur că da, gândi el întărâtat, când ai două loturi cred şi eu că nu-ţi pasă când te înjură alde Tugurlan. Dacă ar mai fi să fie patruzeci de-moşii, în toate patruzeci v-aţi repezi, lua-v-ar dracu pe toţi!"

Tugurlan cosea iarba şi gândurile sale curgeau fără oprire, negre şi turburi. „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de mine, Chestiuni, ai?

Astea

i la tine sunt chestiuni! Şi ce deştepţi v-aţi făcut voi! Se apucă domnul

' Moromete să-i spună lui Dumitru lui Nae cum a fost împuşcat frati-meu la Bucureşti! Parcă ar fi fost acolo al dracului! Şi când te gândeşti bine, habar n-are".

Tugurlan se şterse pe frunte cu mâneca, înfipse coasa în pământ şi se aplecă să strângă iarba. „Ce bine mi-ar fi şi mie, gândi apoi mai departe, în grajd, în timp ce dădea cu ţesala pe spinarea calului. Ce bine mi-ar fi să ştiu acum că la deal îmi creşte porumbul pe şapte pogoane, iar pe alte şapte pogoane plesneşte bobul de grâu în spic. Aşi_sta şi eu iarja-după

164

«nhă, fa

Mnrnmrtp <ji asi şti pn şg-l pun pe Marin să

EQY£$ti!"

Tugurlan se opri din ţesălat şi rămase câteva clipe gâtuit de amintiri.

Marin al lui se rugase într-o seară de iarnă să-l lase să se ducă pe la Niculae al lui Moromete, cu care era într-o clasă, să citească cu el poveşti. Nu-l lăsase şi această amintire îi făcu rău lui Tugurlan. La urma-urmei, de ce nu-l lăsase? La urma-urmei, Moromete...

Tugurlan se pomeni gândind fără voia lui că niciodată până acum nu se oprise atât de stăruitor asupra cuiva. îi dispreţuia pe toţi, fără alegere e. f>-i răşnn^*- •"■""! pp Mnrr.rn.ptf 9 -Dă-l în rnă-sa, n] ţntnrilp.

P Dar ceva

şi cu chestiunile lui!" încercă Tupurlan să alnnpp, totul r)in cu neputinţă

de explicat îi aduse în ureche glasul acestuia, parcă aievea, cum stătea acolo la fierărie şi citea ziarul... „Domnilor!... Aşa şi pe dincolo... Ocupaţiunea lor mintală..." Ce ciudat citea! „Vă rog să mă credeţi că nu eu am scris drăcoveniile astea", parcă vroia să spună Moromete tot timpul.

Nedumerit, Tugurlan lăsă ţesălatul şi se aşeză pe marginea ieslei.

„Primul agricultor o fi având pământ?" îşi aminti el într-un fel uimitor discuţia lor despre rege.

„Are! zicea Cocoşilă. Are, aşa, cam vreun lot şi jumătate".

„Are mai mult, zicea altul, fiindcă trebuie să-l ţină şi pe ăla micu, pe Mihai... trebuie să-i dea să mănânce!"

„Eşti prost, zicea Cocoşilă. Ăla micu are lotul lui de la mă-sa!"

Tugurlan rămase o clipă cu privirea în gol, apoi deodată izbucni într-un ^

hohot furios: „Ptiu, fir-aţi ai dracului!" scuipă el în pământ şi rămase mai departe pe ieslea grajdului, negru la faţă. Dar dacă amintirea acestor lucruri nu izbutea să răzbată în afară şi să-i lumineze chipul posomorât, simţea totuşi cum ceva se topea în el. Cunoştea şi el starea în care mintea contempla în linişte lucrurile şi pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt.

Era o bucurie deosebită şi rară. El se înfuriase când Moromete citise discursul regelui, ei, dimpotrivă, se înveseliseră. Nu era oare înveselitor să

descoperi că un rege părea mai puţin deştept decât Ion al lui Miai?