- Oare? încercă Moromete uitându-se dintr-o parte la primar. Aşa, un act! zise el şi începu să spună cu glas oficial şi să scrie cu mâna în aer prin faţa ochilor:
Act
Domnul Ilie Moromete, din comuna cutare, judeţul cutare, consfinţim noică nu mai are dreptul să plătească fonciire si impozite!
- He, he, he! izbucni primarul nestăpânit, uitându-se curios la mâna lui Moromete care tocmai semna actul în aer cu o mişcare lungă şi încogârliţată.
He, he, he, las-o dracului, nea Ilie, dă-o în... mă-sii!
- Sigur, îţi convine să râzi, dar ia întreabă-mă pe mine!
- Ai de plătit mult?
- Hm! făcu Moromete.
- He, he, he, las-o moartă, nea Ilie, se veseli Aristide. Anul trecut dumneata nici nu ştii că eu personal l-am oprit pe perceptor să nu-ţi confişte căruţa! Păi dacă o tot amâi... He, he, he! Te pomeneşti că ţi-au şi luat ceva din casă! Ai?
142 ' \
- Nu! spuse Moromete parcă cu recunoştinţă că nu s-au purtat încă cu el în acest fel. Nu, nu mi-au luat nimic, adăugă. Dar o să-mi ia! spuse apoi cu glas de parcă i-ar fi făcut celuilalt o promisiune.
- O să-ţi ia? He, he, he! Las-o moartă, nea Ilie! Lasă că dacă o să fii ales în consiliul comunal ne descurcăm noi.
Aristide nu mai râse. Moromete se uită o secundă la el, apoi întoarse capul în altă parte şi rămase nemişcat şi posomorât. Primarul îi propunea într-un fel destul de lămurit să devină omul lui. Ceva asemănător se mai întâmplase o dată pe vremea când Aristide nu era aşa de bogat şi Moromete nu atât de prudent în politică. Aristide plăcuse oamenilor şi fusese susţinut în alegeri, iar consiliul comunal din care făcuse parte şi Moromete aprobase cu multă nevinovăţie două importante hotărâri ^e care le propusese Aristide îndată ce fusese ales primar: o hotărâre cu privire la un monument în cinstea eroilor şi alta cu privire la ridicarea unui cămin cultural. Amândouă proiectele trebuiau realizate prin autoimpunere. Porniseră membrii consiliului comunal prin sat cu căruţele şi strânseseră grâu şi porumb; de două ori, în doi ani; şi oamenii dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor; iar consilierii predaseră grâul şi porumbul primarului, în care aveau încredere; iar primarul nu dezminţi încrederea consilierilor săi, ridică un monument de ciment de doi metri pe un teren de un metru pătrat, monument pe care fură trecuţi toţi eroii războiului de reîntregire şi clădi o aripă a şcolii începută de mult, adăugând, sub frontispiciul pe care scria Şcoala, şi: Căminul cultural. Dacă între timp Aristide n-ar mai fi luat şi alte hotărâri la fel de importante, de astă dată
referitor la executarea bugetului comunei, la folosirea terenurilor şi altor bunuri ale primăriei, şi nu le-ar fi executat în acelaşi chip, adică având grijă
să nu existe hârtii sau să existe hârtii care îl acopereau, afacerea cu monumentul şi căminul cultural ar fi sfârşit rău pentru el, adică aşa cum i s-ar fi întâmplat oricărui om care n-ar fi fost total cinstit; dar amestecată cu altele şi întinsă pe mai mulţi ani, această afacere de început se împletise într-un lanţ gros, puternic şi total, pe care nimeni, o dată ce lanţul se formase, nu mai putea să-l desfacă. Moromete cunoştea şi el această chestiune cu monumentul şi căminul cultural, dar Aristide îi dăduse de înţeles că afacerea era în ordine; era foarte mirat că Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea şi lui nişte izlazuri să le folosească; ce dracu, toţi consilierii luaseră, numai Moromete rămăsese... Drept răspuns Moromete părăsise consiliul şi se găsiseră destui care să râdă de el că a fost prost şi nu s-a ales cu nimic şi că
de aceea nu se mai duce pe acolo. Poveste veche şi uitată chiar şi de Moromete. Dar iată că Aristide n-o uitase şi îi propunea iarăşi, având în vedere alegerile apropiate, să voteze din nou pentru el şi să-l sprijine iarăşi în sat. în schimb
143
Aristide avea să-l ajute să se descurce în consiliul comunal mai bine ca data trecută.
- Ştii că eu nu fac aici la primărie decât să iscălesc hârtii, spuse Aristide mai departe, văzând că Moromete tace posomorât.
„Se ştie de mult că eu las acuma pe alţii să se ocupe de afacerile primăriei", însemnau de fapt cuvintele lui.
- Nu mai am timp nici să mor, adăugă el vesel, şi nu minţea, era ocupat până peste cap cu construcţia unei noi mori în Tătărăşti, o comună mai mare decât aceasta de aci unde era primar. A! Ce zici; Moromete?
- Domnule, i-am dat drumul la Bucureşti, răspunse Moromete după lungă
vreme de tăcere. I-am dat drumul la Bucureşti şi e vorba să-mi trimeată nişte franci! repetă el. Dar mi-e frică să nu vină iar Jupuitu după fonciire!
- Stai că nu pricep nimic, zise Aristide.
- N-auzi că i-am dat drumul la Bucureşti lui Achim? spuse Moromete puţin supărat că celălalt nu înţelegea. I-am dat drumul lui Achim, lui fi-meu!
- Ei şi?
- Trebuie să-mi trimeată nişte franci!
- Nu pricep!...
- N-am acuma să-i dau ăluia cu fonciirea.
- Ei si?
- Dă-mi patru mii de franci să-i dau la fonciire şi când îmi trimite fi-meu, ţi-i dau îndărăt... Aristide se hotărî repede:
- Mi-am închipuit eu, când te-am văzut, de ce ai venit, Moromete, spuse el devenind din nou vesel. Bine, atunci rămânem înţeleşi: îţi dau. Şi se ridică
de la birou: prietenii mei îi împrumut cu plăcere. Hai cu mine pe la cârciumă
că n-am bani la mine!
De la primărie la Aristide nu era departe. Mergeau împreună agale.
Aristide era mai înalt, şi cu toate că era elegant în costumul său uşor, de vară, albastru-deschis, cu pălărie moale de pai de orez, atrăgea atenţia mai puţin decât Moromete, care arăta parcă supărat, şi avea o expresie ca şi când nu singur, ci silit de cineva ar fi mers alături de primar.
IV
în acest timp Paraschiv pornise înfrigurat spre tuşă-sa Guica. Achim plecase şi trebuia făcut ceva repede cu Nilă, să-l îndemne să termine o dată
cu bombănelile lui de neînţelese
144
