- Ai la dumneata douăzeci de mii?! întrebă doctorul uimit, impresionat de privirea bolnavului, pe care abia acum i-o vedea. Era o privire lărgită,

strălucitoare de viaţă şi de speranţă, dar străbătută şi de umbre nedesluşite, umbre ale nopţilor de nelinişte şi spaimă.

- Păi am vândut din lot, domnule doctor! întări Boţoghină limpede şi uşurat, ca şi când ar fi fost de pe acum sănătos. Adăugă senin şi împăcat: Ce era să fac? Astă-primăvară au murit doi inşi la noi în sat, tot aşa au stat acasă şi...

- Uite ce e, Boţoghină, da, ştiu acuma... Aşa este, cu vreo douăzeci de mii de lei poţi să intri într-un tratament supravegheat, bine că ai vândut. Eu ţi-am spus data trecută să vinzi şi să faci rost de bani, aşa cum spun la fiecare.

Dumneata, bine că ai avut ce vinde... Uite ce-ai să faci: ...ia spune-mi, eşti cu căruţa?

- Cu căruţa, domnule doctor. Cu băiatul.

- Dă drumul căruţei acasă şi rămâi aici. Mâine o să te trimit la munte întrun sanatoriu...

183

XIV

A doua zi dimineaţa, Guica îşi luă ciorapul de gât şi porni spre casa fratelui ei să fie de faţă când Moromete şi cu toţi ai lui au să bage de seamă

că Paraschiv şi cu Nilă au fugit cu caii la Bucureşti. Se gândea încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat că cei trei băieţi ai lui Moromete au fugit câteştrei de acasă cu caii şi cu oile şi că asta s-a întâmplat - şi Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai aşa -

din pricina celor două fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe averea fraţilor...

Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut că se putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două săptămâni; apoi seara trecută

cu amândoi caii, Paraschiv şi Nilă; astăzi era zi de sărbătoare, Sfinţii Petru şi Pavel; mâine toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Mai întâi, Moromeţii, rămaşi, adică cele două fete, Tita şi Ilinca, Niculae şi mama lor Catrina, cu Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai aveau laptele; apoi, nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să

trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, strânsul şi treieratul grâului, căratul lui pe arie şi celelalte munci: n-au să mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din colţ în colţ, să bată la porţile oamenilor după vite.

Acest dat din colţ în colţ îi săra inima Guichii. Şi mai ales dusul Moromeţilor la secerat pe jos. Şi încă: Niculae nu ştia să secere, Catrina Moromete trebuie să rămână acasă şi să facă de mâncare, să îngrijească de păsări, Moromete la fel, cu atâţia copii, se dezvăţase să muncească, stătea toată ziua pe mirişte, zicea că leagă snopii, fuma şi umbla încoace şi încolo; singurele care aveau să muncească rămâneau cele două fete.

„Na! Să vă săturaţi, gândi Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să

munciţi acum să vă iasă ochii din cap. Şi până să cumpăraţi voi cai şi oi, se întorc ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeţi voi atuncea ce-o să vă

facă ei, că v-aţi făcut stăpâne pe casa lor!"

Guica se apropie de podişca fratelui şi se opri pe ea, uitându-se în curte peste gard. Fata cea mare a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu un târn uriaş făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o parte Moromete, iar în colţul dinspre drum Niculae şi cu sora lui mai mare, Ilinca. Niculae plângea încet, prelung, jelindu-se prosteşte şi spunând mereu unul şi acelaşi lucru:

- Hai, mă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă, Ilinco, aaaa!

Dă-mi, mă, Ilinco, şi mie nişte flori!

Moromete bea tutun şi se uita spre şosea. Din când în când, cineva trecea pe drum şi îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte, 184

spunând „bună să-ţi fie inima, cutare", sau „să trăieşti, mă, Dumitrache!".

în acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în seamă, ca şi când treaba lui ar fi fost să plângă aşa mereu, fără nici o socoteală.

Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, şi apropiindu-se de prispă, dădu bună dimineaţa. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca se răstea la Niculae:

■ - Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai ţinut de coada oilor şi acuma te găsi coroana. Să-ţi dau eu flori din grădiniţă ca să

faci coroană altora! Păi dar!

- Dă-i, fa, şi lui nişte flori, dosădito, ce eşti aşa de cârpănoasă?! se auzi din casă glasul mamei.

- Ia mai taci din gură, mamă, aţi săpat vreunul grădiniţa? Să-i dau flori să

facă altora coroană! Ia uită-te!

La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a binelea. De astă

dată el se ridică şi sări spre grădiniţă.

i- Să nu te prind că iei vreo floare, că-ţi rup zulufii, Niculae, ameninţă

Iliiica de pe prispă.

Catrina Moromete ieşi afară, gătită pentru biserică. în clipa aceea, clopotele bisericii începură să bată. Femeia de închină şi se dădu jos de pe prispă. Chipul necăjit şi ars de soare al femeii era acum liniştit, plin" de bunătate. Ea îşi sumese fusta neagră de lână şi îşi ascunse pe la spate cine ştie ce albitură care nu trebuie să se vadă. Se uită peste bătătură şi văzând-o pe Guica aşezată pe prispă, cu ciorapul de gât, i se adresă cu multă evlavie:

- Mario, mai lasă şi tu ciorapul ăla, că o să te duci în fundul iadului! Cât e săptămâna de mare, umbli mereu pe la muieri şi spui că azi e joi-mari, mâine miercurea păsărilor, poimâine lunea verde! Şi acum, că e sărbătoare lăsată

de Domnul Cristos, lucrezi la ciorap în loc să vii şi tu să asculţi baremi Sfânta Evanghelie!

« - Ei las' să mă duc eu în iad, răspunse Guica lucrând parcă înadins Îşi mai repede la ciorap. Ce e iadul? S-a întors cineva d-acolo? 1 1

Moromete îşi încreţi fruntea şi aprobă subţirel: \ l - Aşea-ie! j Guica continuă:

I - Că n-o fi mai rău ca p-aici. Că când oi muri, intri în pământ şi te f mănâncă viermii. Şi sufletul? Un abur care trăieşte şi el şi se tot plimbă... l -

Păi se plimbă! aprobă Moromete, cu o indescriptibilă ironie. „Păi jda, n-are încotro, se plimbă, fireşte..."

! - Ei, he! făcu Catrina, pornind încet spre poartă. Ce trebuie să fie în ii inima voastră! Stăpâneşte ăla spurcatul! | - Păi, stăpâneşte! făcu Moromete din nou.

:Î! 185

în acest timp, furat de starea ciudată a tatălui său, Niculae uitase să mai bocească. Deodată însă el îşi dădu seama că dacă mama lui se duce, nu mai e nimic de făcut cu coroana lui. Sări de pe prispă şi se luă după ea şi îi ieşi înainte şi o apucă de fustă; se uită în ochii ei cu jale şi începu să verse lacrimi cât boabele de porumb de mari:

- Mamă, mi-a spus dom'nvăţător să fac şi eu o coroană, se jeli el deznădăjduit. Şi mi-a spus să veniţi şi voi la şcoală, mi-a dat să învăţ Ş» eu o

poezie, hai, măi, maică, spune-i Ilinchii să-mi dea flori din grădiniţă... mi-a spus că o să mă treacă clasa şi că o să spui şi eu o poezie... dom'nvăţător Teodorescu mi-a spus să nu lipsesc, că am dat examen acu' o săptămână, m-a ascultat şi mi-a spus să-mi fac coroană... spune-i Ilinchii, mamă...

Băiatul îşi încleşta mâinile lui mici şi înnegrite de soare de fusta aspră a femeii şi n-o lăsa deloc să se mai mişte. El se uita în sus spre chipul ei şi vărsa lacrimi atât de copleşitor încât femeia îi puse mâna pe cap şi înghiţind greu îi mângâie urechile înnegrite cu palma ei aspră şi îi şopti:

- Du-te în grădinijă şi ia-ti flori, hai!

Apoi, se întoarse spre casă şi se uită spre fată. Dar Ilinca i-o luă înainte chemându-l pe băiat cu un glas înmuiat: