pentru dușmanii cei vicleni.
Fabule, Esop, secolul al VI-lea î. Hr.
Florența era împărțita în două facțiuni rivale, Negrii și Albii.
Tabăra Albilor o alcătuiau familiile de negustori îmbogățite și ajunse la putere de puțină vreme; tabăra Negrilor reprezenta bogăția de dată mai veche. Datorită popularității de care se bucurau în rândul oamenilor de rând, cei care controlau orașul erau Albii –
spre crescânda nemulțumire a Negrilor. Treptat, rivalitatea dintre aceste facțiuni a devenit tot mai aprigă.
Papa Bonifaciu a înțeles că era momentul potrivit sa intervină: avea să-i sprijine pe Albi să preia controlul asupra Florenței, care urma să intre sub influența sa. A studiat situația și s-a hotărât să se concentreze asupra unui singur om – celebrul poet Dante Alighieri, înfocat partizan al Albilor. Pe Dante politica l-a interesat dintotdeauna. Era un republican convins, un orator fără pereche în Florența și i se întâmpla adeseori să-și mustre concetățenii pentru lipsa lor de fermitate. În 1300, anul în care papa Bonifaciu începuse să pună la cale cucerirea Toscanei, florentinii îl puseseră în cea mai înaltă dintre funcțiile elective, desemnându-l unul dintre cei șase priori ai orașului. În timpul mandatului său de șase luni, Dante a adoptat o atitudine intransigentă față de Negri, ca și față de
tentativele de a crea dezordine ale Vaticanului.
Totuși, în 1301, papa și-a schimbat strategia: l-a chemat în ajutor pe principele Carol de Valois, puternicul frate al regelui Franței, pentru a aduce la ordine Toscana. Pe când Carol străbătea în marș
nordul Italiei, iar Florența clocotea de mânie și de neliniște, Dante s-a vădit a fi omul capabil să-și unească toți concetățenii în numele unei cauze comune, ridicându-se vehement împotriva capitulării și străduindu-se din răsputeri să înarmeze poporul și să organizeze apărarea și riposta contra papei și a prințului-marionetă al acestuia.
Bonifaciu trebuia cu orice preț să-l neutralizeze pe Dante. Astfel, deși pe de o parte amenința Florența cu atacul lui Carol de Valois, pe de altă parte flutura creanga de măslin a unor eventuale tratative, sperând că poetul-om de stat avea să muște din momeală.
Într-adevăr, florentinii au decis să trimită o delegație la Roma, ca să
înceapă negocierile de pace. După cum era de așteptat, la conducerea delegației l-au pus pe Dante.
Au fost unii care l-au prevenit pe poet că acest papă perfid îl atrăgea într-o capcană, ca să-l îndepărteze din oraș, dar nu era nimic de făcut – Dante a pornit spre Roma și a ajuns acolo tocmai pe când trupele franceze sosiseră, la rândul lor, sub zidurile Florenței.
Era convins că elocința și temeiul rațional al argumentelor lui îl vor îndupleca pe papă și vor salva orașul. Numai că la primirea delegaților florentini, pontiful a avut grijă să înceapă prin a-i intimida, așa cum proceda cu cei mai mulți: „În genunchi! În fața mea să îngenuncheați!”, a urlat el. „Supuneți-vă mie! Adevărat vă
spun că în inima mea nu este decât dorința de a vă dărui pacea!”
Prezența lui plină de forță i-a copleșit pe delegați, care au stat și l-au ascultat promițându-le că va avea grijă de interesele lor. Apoi papa i-a sfătuit să se întoarcă acasă, dar să lase, totuși, la Roma pe unul dintre ei, pentru continuarea discuțiilor, și el însuși a hotărât ca acela să fie Dante. S-a exprimat cu o politețe ireproșabilă, dar sugestia sa fusese de fapt un ordin.
Și așa, Dante a rămas la Roma. În vreme ce papa și cu el își
„continuau discuțiile”, Florența s-a prăbușit. Nemaiexistând nimeni care să-i strângă laolaltă pe Albi și cum Carol de Valois folosea banii papei ca să-i mituiască pe unii și să semene zâzanie în rândul altora, facțiunea aceasta s-a dezintegrat, sfâșiată între cei care susțineau ideea negocierilor și cei care treceau dintr-o tabără într-alta.
Întrucât adversarii lor erau divizați și în plină derută, Negrii i-au
învins în numai câteva săptămâni, dedându-se la represalii sângeroase. Papa nu i-a îngăduit lui Dante sa plece din Roma decât după ce facțiunea Negrilor și-a consolidat puterea.
Aceștia i-au ordonat poetului să răspundă pentru acuzațiile ce i se aduceau și să se înfățișeze la judecată. În urma refuzului său, Negrii l-au condamnat: dacă avea să mai vină vreodată în Florența, urma să fie ars pe rug. Astfel și-a început poetul nefericita sa existență de exilat, rătăcind prin Italia, proscris în orașul pe care îl iubea și în care nu s-a mai putut întoarce niciodată.
Comentariu
Papa Bonifaciu își dăduse seama că nu-i trebuia decât pretextul în stare să-l convingă pe Dante să părăsească Florența și aceasta avea să-i cadă în gheară. A recurs la unul dintre trucurile cele mai vechi din lume: pe de o parte amenințarea, pe de altă parte, momeala tratativelor de pace, iar poetul l-a crezut. Odată ajuns la Roma, papa l-a reținut acolo atâta cât a vrut. Căci Bonifaciu cunoștea bine unul dintre principalele precepte ale puterii: o singură persoană hotărâtă, un singur spirit recalcitrant, dar ferm poate transforma niște oi temătoare în lei neînfricați. Trebuia, așadar, să-l izoleze pe recalcitrant. Lipsită de elementul ei agregant, turma avea să se împrăștie cu repeziciune.
VIAȚA LUI THEMISTOCLE
Concetățenii [lui Themistocle] ajunseseră să-l invidieze atât de tare,încât erau dispuși să creadă orice calomnie ce se răspândea pe seama sa,astfel încât [el] a fost obligat să le reamintească de înfăptuirile sale până
când nu au mai suportat să-l asculte. Odată le-a spus celor care îi aduceaucritici: „De ce vă săturați de binefacerile primite atât de des, din parteaacelorași oameni?” În afară de asta, a jignit poporul atunci când aconstruit templul zeiței Artemis, căci nu numai că a numit-o ArtemisAristoboule sau Artemis cea mai înțeleaptă în sfaturi – făcând aluzie lafaptul că el fusese acela care dăduse atenienilor și tuturor grecilor sfaturilecele mai înțelepte – ci alesese pentru templu un loc aflat în apropiereacasei sale de la Melite. […] Astfel încât, în cele din urmă, atenienii l-auexilat. S-au folosit de ostracizare ca să-i submineze marele renume șiautoritatea, după cum aveau într-adevăr obiceiul să procedeze cu orice om
puternic pe care îl considerau tiranic sau care se ridicase la un statut deeminență socotit de ei ca nepotrivit cu egalitatea dintr-o democrație.
Viața lui Themistocle, Plutarh, circa 46–120 d. Hr.
Însușește-ți bine această lecție: nu îți irosi timpul lovind la întâmplare în ceea ce ți se pare a fi un balaur cu mai multe capete.
Găsește singurul cap care contează – acel dușman înzestrat cu forță
de caracter, sau cu inteligență, sau, și mai important, cu carismă.
Trebuie cu orice preț să-l îndepărtezi, pentru că dacă este absent, influența lui dispare. Îl poți izola fizic (exilul sau o misiune undeva, departe) sau din punct de vedere psihologic (îl desparți de grup răspândind pe seama lui calomnii și insinuări). Tumora canceroasă
începe cu o singură celulă – extirpă celula înainte ca boala să se întindă și să devină inoperabilă.
CHEILE PUTERII
În trecut, popoare întregi erau conduse de câte un rege și o mână de miniștri. Putere nu avea decât elita. De-a lungul secolelor, puterea s-a dispersat treptat, iar societatea s-a democratizat.
Această evoluție a lucrurilor a generat însă impresia eronată, dar larg răspândită că au dispărut centrii de putere ai grupurilor, că
puterea s-a dizolvat. În realitate, puterea a suferit o schimbare de natură cantitativă, nu calitativă. Esența ei este aceeași. Există mai puțini tirani cu drept de viață și de moarte asupra unor milioane de oameni, dar rămân mii de mici despoți locali stăpâni peste „regate”
mai modeste și care își impun voința prin jocuri de putere indirecte, carismă și așa mai departe. În fiecare grup, puterea se concentrează
în mâinile a una-două persoane, pentru că măcar în această
privință, firea omenească nu se va schimba niciodată: semenii noștri se strâng în jurul unei singure personalități de forță asemenea planetelor care gravitează în jurul soarelui.
