evolueze spre culmea puterii. Nici Hercule nu a avut un tată
pământean. Era fiul lui Jupiter. La un moment dat, și Alexandru a căutat să răspândească legenda că ar fi fost zămislit de Zeus-Ammon, și nu de Filip. Acest gen de ascendență mistică elimină
tatăl muritor tocmai întrucât el simbolizează forța distructivă a trecutului.
Trecutul îl împiedică pe tânărul erou să-și creeze universul său
nou și îl condamnă să repete faptele părintelui chiar după ce acesta este mort sau înlăturat de la putere. Eroul trebuie să se plece în fața predecesorului și a tradiției instaurate de acesta: ceea ce dăduse rezultat în trecut se cere continuat în prezent, în ciuda faptului că
întreg contextul este diferit. În plus, trecutul ține eroul pe loc pentru că, intimidându-l, îi induce frica de a pierde cuceririle deja obținute și îl face șovăielnic ori lipsit de curaj.
Puterea depinde de capacitatea de a umple un gol, de a ocupa un teren curățat de reminiscențe caduce. Nu vei reuși să beneficiezi de spațiul necesar creării noii tale ordini decât după ce vei elimina total imaginea paternă. Există, în acest sens, mai multe soluții strategice – toate reprezentând variațiuni pe tema executării regelui, dar astfel înveșmântate încât să mascheze violența intenției și s-o canalizeze spre forme acceptabile din punct de vedere social.
Poate că cea mai simplă cale de a scăpa de umbra trecutului este să-l discreditezi, mizând pe eternul antagonism dintre generații și ațâțându-i pe tineri împotriva bătrânilor. În acest caz ai nevoie de cineva care să reprezinte figura paternă ce trebuie pusă la stâlpul infamiei. Având de luptat cu o cultură profund refractară
schimbării, Mao Tse-tung a stimulat resentimentul generat de impunătoarea
omniprezență
în
spiritualitatea
chineză
a
venerabilului Confucius. Și John F. Kennedy și-a dat seama de pericolul trecutului: s-a delimitat radical de mesajul politic al predecesorului său, generalul Dwight D. Eisenhower și de întregul deceniu (al anilor ’50) pe care acesta ajunsese să-l întruchipeze. De exemplu, refuza categoric să joace golf – un sport plictisitor, asociat în mintea americanilor cu vârsta retragerii din activitate și cu viața societății alese – jocul preferat al lui Eisenhower. În loc de golf, Kennedy a ales fotbalul american practicat la vedere, pe peluza din fața Casei Albe. Administrația sa trebuia să reprezinte, sub toate aspectele, vigoarea și tinerețea, prin contrast cu greoiul regim Eisenhower. Kennedy a redescoperit un adevăr străvechi: tineretul poate fi lesne instigat împotriva bătrânilor, pentru că arde de dorința de a-și face loc în lume și de a se elibera de umbra tutelară a părinților.
Adeseori, ca să-ți subliniezi mai clar delimitarea de predecesorul tău, ai nevoie de un simbol, de o modalitate eficientă
de a-ți populariza opțiunea înnoitoare. Ludovic al XIV-lea, de pildă, a respins ideea de a locui în Luvru, reședința tradițională a regilor
Franței, și a construit palatul Versailles, pe care l-a transformat în simbolul domniei noi. Înaintea sa, Filip al II-lea al Spaniei procedase la fel, clădind centrul său de putere departe de capitală –
palatul El Escorial. Regele-Soare nu s-a mulțumit însă numai cu atât. A refuzat să semene celorlalți regi care îl precedaseră: nu voia să poarte nici coroană, nici sceptru și nu îi plăcea să-și ocupe locul în sala tronului; Ludovic ținea să impună o altă imagine a autorității, instituind simboluri și ceremonii specifice doar lui. Pe cele ale strămoșilor le-a exilat, ironic, în uitare. Urmează-i exemplul: nu te lăsa surprins călcând pe urmele înaintașilor tăi.
Dacă o faci, nu vei reuși niciodată să-i depășești. Trebuie să-ți demonstrezi fizic delimitarea de trecut, definindu-ți un stil și o simbolistică proprie.
Împăratul roman Octavian August, urmașul lui Iulius Cezar, era foarte conștient de acest lucru. Cezar fusese un mare general, un om politic priceput în a-și crea „personajul” și a oferi poporului dornic de spectacol distracțiile râvnite, un bărbat seducător, sedus, la rândul său, de farmecul Cleopatrei – cu alte cuvinte, o personalitate de dimensiuni impresionante, cu care greu se putea măsura cineva.
Ca atare, August, deși predispus el însuși la gesturi teatrale, a preferat să facă față competiției implicite nu încercând să-l întreacă
pe Cezar în domeniile unde acesta excelase, ci subliniindu-și calitățile care îl deosebeau de ilustrul său înaintaș: susținând, adică, reîntoarcerea la simplitatea tradițională a traiului romanilor din vechime. Imaginea sa a fost asociată cu ideea de austeritate și puritate morală – atât în stil, cât și în substanță. Prin contrast cu personalitatea strălucitoare a lui Cezar, August oferea lumii chipul liniștit și demn al conducătorului chibzuit, dar plin de bărbăție.
Din păcate, predecesorii atât de carismatici umplu tot spațiul (real sau/și psihologic) cu simbolistica lor – adică a trecutului. Ție nu îți mai rămâne loc să-ți creezi un nume. În această situație, trebuie să cauți cu atenție ariile lăsate libere, unde poți să devii și să te afirmi ca figura cea mai de seamă, cea mai strălucitoare.
PROBLEMA LUI PAUL MORPHY
Chiar și cea mai superficială apropiere de șah arată că este vorbadespre un substitut ludic al artei războiului și, într-adevăr, jocul acesta afost distracția favorită a unora dintre cei mai mari conducători de oști, de
la Wilhelm Cuceritorul până la Napoleon.
În confruntarea dintre cele două armate inamice, se regăsesc aceleașiprincipii atât de strategie, cât și de tactică din războaiele adevărate, suntnecesare aceeași clarviziune, aceiași talent de a calcula și aceeași capacitatede a ghici planurile dușmanului, iar aceeași rigoare în punerea în aplicarea deciziilor devine, dacă așa ceva e cu putință, încă și mai inflexibilă. Maimult decât atât – este evident că motivația inconștientă care îiimpulsionează pe jucători nu este simpla plăcere a manifestăriicombativității, cum este cazul în toate jocurile bazate pe competiție, ciplăcerea obscură a paricidului.
Este adevărat că s-a renunțat la obiectivul inițial al capturării regelui,dar din punctul de vedere al motivației, lăsând deoparte brutalitatea, până
acum nu s-au operat schimbări importante, căci scopul rămâne castrareaacestuia prin reducerea sa la imobilitate. […]
„Șah-mat” înseamnă textual „regele este mort”. […]
Ceea ce știm despre motivația inconștientă a jocului de șah ne spunecă acesta nu putea reprezenta decât dorința de a-l învinge pe tată într-unmod acceptabil. […]
Fără îndoială, este semnificativ faptul că avântata odisee a lui PaulMorphy [șahist campion din secolul al XIX-lea] spre culmile șahului aînceput exact la un an după moartea neașteptată a tatălui său, evenimentcare îl șocase profund și putem presupune că excepționalul său efort desublimare, ca în Hamlet-ul lui Shakespeare sau în tratatul despreinterpretarea viselor al lui Freud, constituise o reacție la acest șoc. […]
Ar trebui discutat acum și despre modul în care au fost receptatesuccesele lui Morphy, pentru că ele erau de natură să suscite întrebărilegate de posibilitatea ca prăbușirea lui ulterioară să nu fi fost cumvainfluențată de eventuala sa apartenență la acel tip de indivizi pe careFreud îi descrie ca Die am Erfolge scheitern („cei pe care succesul îi distruge”). […] Adică, în termeni de psihologie, a fost Morphy înspăimântat de propria sa infatuare atunci când [marele său succes] a primit în plin lumina reflectoarelor celebrității? Freud a arătat că oamenii cedează nervos sub tensiunea unui succes prea mare pentru că îl pot suporta numai în imaginație, nu și în realitate. A-ți castra tatăl în vis este un lucru foarte diferit față de a o face în realitate. Situația reală
declanșează vinovăția inconștientă în forma sa cea mai gravă, iar pedeapsapoate fi prăbușirea psihică.
Problema lui Paul Morphy, Ernest Jones, 1951
Când atenianul Pericle s-a hotărât să-și înceapă cariera de om de stat, a căutat acel unic lucru care lipsea din spectrul vieții politice a cetății. Cei mai mulți dintre politicienii de marcă ai epocii sale se alăturaseră partidului aristocrației. El însuși le împărtășea punctul de vedere. Cu toate acestea, s-a decis să se apropie de reprezentanții democrației. Opțiunea nu avea nimic de-a face cu opiniile sale intime, dar l-a lansat în chip strălucit. A devenit de nevoie un om al poporului. În loc să facă fața competiției într-o arenă plină de conducători iluștri, aparținând atât prezentului, cât și trecutului, Pericle a preferat să-și câștige renumele pe un teren unde nu exista nimeni care să-l pună în umbră.
La începutul carierei sale de pictor, Diego Velásquez și-a dat seama că nu îi putea concura în rafinament sau în tehnică pe înaintașii săi, marii maeștri ai Renașterii. Prin urmare, a ales o manieră de a picta care, după canoanele vremii, părea aspră și lipsită de finețe – un stil nemaivăzut la nimeni până atunci. Acesta a fost stilul în care artistul și-a creat capodoperele. La curtea Spaniei se găseau destui oameni dornici să demonstreze că o rupseseră cu trecutul. Noutatea artei lui Velásquez i-a încântat. În general, semenii noștri se tem să se despartă de tradiție în mod atât de cutezător, dar în taină îi admiră pe cei capabili să renunțe la vechile canoane și să aducă un suflu nou în cultură. Iată de ce se poate dobândi o atât de mare putere prin „umplerea golurilor”.
De-a lungul istoriei se manifestă un soi de prostie încăpățânată
care reprezintă un impediment serios: convingerea superstițioasă
