Ardea de nerăbdare să le arate tuturor că îi era superior lui Filip. Odată s-a întâmplat să vină un neguțător de cai din Thessalia, care voia să-i vândă regelui un armăsar de soi numit Bucefal.
Niciunul dintre oamenii de la grajduri nu s-a putut apropia de acest cal, atât era de sălbatic, iar Filip l-a dojenit aspru pe thessalian pentru că i-a adus o fiară fără folos. Fiind de față, Alexandru s-a
încruntat cu mânie și a spus: „Ce minunăție de cal se pierde din pricină că nu are nimeni nici priceperea, nici curajul de a-l stăpâni!”
După ce a repetat de câteva ori aceste cuvinte în auzul regelui, acesta s-a supărat și i-a aruncat fiului său provocarea de a lua el armăsarul dacă îi place așa de mult. L-a rechemat pe neguțător, sperând în taină că Alexandru se va alege cu o căzătură urâtă și se va învăța minte. Atâta doar că lecția pe care voia să i-o dea tânărului a fost silit s-o primească el însuși: nu numai că Alexandru a reușit să-l încalece pe Bucefal, ci s-a dovedit în stare și să-l mâne în galop, îmblânzind astfel calul care avea să-l poarte mai târziu până în India. Curtenii au izbucnit în aplauze și strigăte de admirație, deși Filip fierbea de mânie – în Alexandru nu îl mai vedea pe fiul său, ci pe un rival care îi amenința puterea.
Principele a început să-și sfideze tatăl cu din ce în ce mai multă
îndrăzneală. Într-o zi, cei doi s-au certat aprig în fața întregii curți, iar regele a tras sabia din teacă de parcă ar fi dorit să-și lovească fiul.
Fiind însă prea amețit de băutură, s-a poticnit și a căzut. Alexandru a arătat spre el și a râs batjocoritor: „Priviți, macedoneni, la omul care se pregătește să treacă din Europa în Asia. Nu este în stare să
treacă nici de la o masă la alta fără a se prăbuși!”
Tânărul abia împlinise optsprezece ani, când un curtean nemulțumit i-a omorât tatăl. Îndată ce vestea regicidului s-a răspândit, cetățile grecești s-au ridicat la luptă una după alta, sperând să răstoarne stăpânirea macedoneană. Sfetnicii lui Filip l-au povățuit pe Alexandru, noul lor rege, să acționeze cu prudență, așa cum ar fi făcut părintele său, și să-și învingă dușmanii prin manevre perfide. Dar Alexandru era hotărât să procedeze în stilul lui: a pornit în marș până la fruntariile regatului, înăbușind rebeliunea și restabilind unitatea țării cu o eficiență nelipsită de brutalitate.
Pe măsură ce tânărul altădată rebel înaintează în vârstă, adeseori și lupta sa împotriva tatălui se mai domolește, iar el ajunge să semene tocmai cu acela pe care ținuse să-l sfideze. Dar ura lui Alexandru nu a murit odată cu Filip. După ce și-a consolidat stăpânirea asupra Greciei, noul rege și-a îndreptat privirea asupra Persiei – obiectivul neatins de părintele său, care visase să
cucerească Asia. Dacă izbutea să-i biruie pe perși, Alexandru avea să
demonstreze, în sfârșit, că își întrecuse în merit și faimă
predecesorul. A traversat marea în Asia cu o armată de treizeci și cinci de mii de oameni ca să înfrunte cei peste un milion de soldați Î
ai regelui perșilor. Înainte de a da bătălia, a trecut pe lângă templul lui Zeus din Frigia. În templu se afla un car cu care intrase în cetate plugarul Gordius, devenit ulterior rege. Jugul carului era legat de oiște cu un nod atât de meșteșugit făcut încât nu se puteau descoperi capetele funiei din fibră de sânger. Un oracol prevestise că cine va izbuti să desfacă nodul (numit mai târziu „gordian”) va fi stăpânul Asiei. Mulți se străduiseră să-i dea de rost, însă nimeni nu reușise. Alexandru a încercat și el – o dată, a doua oară, a treia oară.
Văzând că așa, cu mâinile goale, nu rezolvă nimic, și-a scos sabia și, dintr-o simplă lovitură, a tăiat nodul. Gestul era simbolic: el trebuia să arate lumii întregi că tânărul cuceritor nu avea de gând să calce pe urmele nimănui și că ținea să-și croiască drumul său, în felul său și numai al său.
În ciuda șanselor destul de reduse, i-a învins pe perși. Cei mai mulți credeau că se va opri – obținuse o mare victorie, în stare să-i asigure gloria veșnică. Dar Alexandru nutrea față de propriile sale fapte exact aceleași sentimente pe care le nutrise altădată față de tatăl său: cucerirea Persiei deja reprezenta trecutul și lui nu-i plăcea deloc să zăbovească asupra triumfurilor apuse și nici să îngăduie acestui trecut să pună în umbră prezentul. Singurul lucru care l-a împiedicat să-și continue campania a fost nemulțumirea soldaților săi obosiți.
VIAȚA LUI PIETRO PERUGINO, PICTOR, circa 1450–1523
Pictorul la care tatăl său îl dăduse ucenic îi spunea mereu lui Pietrocât câștig și câtă cinste poate să-i aducă pictura celui ce se îndeletniceștecu ea așa cum se cuvine și cât de binefăcătoare poate să fie sărăcia pentruoamenii de talent, pe care îi îmboldește să-și șlefuiască meșteșugul în totceea ce se hotărăsc să întreprindă. Cum dorea să-și folosească darul ca să-șifacă o situație vrednică de respect, după ce lăsase în urmă cumplitelenenorociri încercate în Perugia, a venit la Florența, unde a trăit în sărăcievreme de multe luni, dormind într-un cufăr, căci nu avea pat. A făcut dinnoapte zi și cu un zel neobosit, a continuat să-și aprofundeze meseria.
După ce pictura i-a devenit o a doua natură, singura sa bucurie era să-istudieze tainele și să picteze mereu și mereu. Și cum avea tot timpul înfața ochilor năluca sărăciei, ca să câștige bani a făcut lucruri pe care nu s-ar fi ostenit să le facă dacă nu ar fi fost silit să-și asigure traiul. Poate că
bogăția le-ar fi închis lui și talentului său calea spre desăvârșire, tot așa
cum sărăcia le-o deschisese, dar nevoia îi dădea ghes, căci dorea să se ridicedin mizerie dacă nu pe culmile supreme ale măiestriei, măcar până la unpunct care să-l ferească de grija zilei de mâine. De aceea nu a ținut seamanici de frig, foame și împrejurări potrivnice, nici de trudă și umilință lagândul că într-o zi avea să trăiască o viață mai ușoară și mai liniștită. Șiobișnuia să spună întotdeauna, ca și cum ar fi repetat un proverb, că după
vremea rea, vine numaidecât și vreme bună și că pe vreme bună trebuiezidite casele ce vor sluji drept adăpost când te lovesc necazurile.
Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, Giorgio Vasari, 1511–
1574
Comentariu
Alexandru reprezintă o excepție: cazul atipic al fiului unui om realizat și celebru, care reușește să-și depășească tatăl în glorie și putere. Atipic pentru simplul motiv că, de regulă, tatăl acumulează
avere, faimă, tron tocmai fiindcă a pornit de la prea puțin sau chiar de la zero. Spre succes îl mână un impuls disperat – nu are nimic de pierdut nici dacă se arată perfid, nici dacă dă dovadă de impetuozitate; în plus, nu trăiește în umbra unui părinte celebru cu care să fie nevoie să se ia la întrecere. Un astfel de om crede în propria sa valoare și în metodele sale, pentru că, la urma urmei, la el au dat rezultat. Când i se naște un fiu, devine dominator și încearcă
să-i impună tânărului propriile sale idei, concluzii și stil comportamental, deși acesta își începe viața în împrejurări complet diferite de cele în care și-a făcut el primii pași. În loc să-i îngăduie să
se dezvolte liber și să se îndrepte într-o nouă direcție, tatăl tiranic se străduiește a-l determina să-i calce pe urme, uneori poate cu speranța mai mult sau mai puțin conștientă de a-l vedea dând greș, așa cum Filip nădăjduise să-l vadă pe Alexandru azvârlit din șaua lui Bucefal. Tații invidiază tinerețea și vigoarea fiilor – ca și dorința acestora de a le „uzurpa” puterea. Fiii unor asemenea bărbați puternici tind să devină temători și excesiv de prudenți, pentru că
ideea de a pierde ceea ce părinții lor au câștigat îi paralizează.
Fiul nu iese din umbra tatălui decât dacă adoptă strategia necruțătoare a lui Alexandru: denigrarea trecutului, crearea unui nou statut de putere și stabilirea unei comparații care să-l dezavantajeze pe predecesor, pentru ca nu cumva acesta să-l plaseze
în inferioritate.
Dacă nu poți porni de la zero – și ar fi o adevărată nebunie să
renunți la moștenirea ce ți se cuvine – poți în schimb să-ți fixezi un nivel de plecare zero din punct de vedere psihologic: aruncă peste bord balastul trecutului și explorează un domeniu complet nou.
Alexandru și-a dat seama instinctiv că privilegiul originii regești constituie un impediment în lupta pentru putere. Fii nemilos cu trecutul – nu numai în ceea ce privește părinții și părinții părinților tăi, ci și față de propriile tale realizări. Numai oamenii slabi se culcă
pe laurii victoriei și se întorc să savureze bucuria triumfurilor vechi.
În lupta pentru putere nu ți se permite să te odihnești.
CHEILE PUTERII
În multe regate din epoca antică (de pildă, Bengal sau Sumatra) exista o tradiție conform căreia, după un număr de ani de domnie, supușii își executau regele. Această practică reprezenta, în parte, un ritual al reînnoirii, în parte, o măsură de precauție împotriva alunecării spre tiranie, căci regele încerca să-și permanentizeze regimul, ceea ce priva de putere atât celelalte familii, cât și pe propriii săi fii. În loc să-și apere tribul și să-l conducă la vreme de război, regele ar fi fost tentat să-l domine. Astfel, era ucis fie în bătaie, fie în cursul unui ritual complicat. Apoi, odată ce nu mai exista niciun risc de a se lăsa îmbătat de putere, putea fi ridicat la rangul de zeu. Între timp, se făcuse loc pentru instaurarea unei ordini noi, a tinereții.
Atitudinea ambivalentă sau chiar ostilă față de un rege sau o altă figură de tip patern își găsește expresia și în legendele despre eroii care nu își cunosc tatăl. Moise, arhetipul conducătorului de oameni, a fost un copil găsit; neavând un părinte cu care să intre în competiție sau de tirania căruia să se lase îngrădit, a fost liber să
