Și marele nostru Filip{4} a guvernat de pe tronul prudenței întreagalume, spre minunarea veacurilor. Dacă împăratul{5}, neînvinsul său tată, afost o pildă de vitejie, Filip a fost una de prudență. […] Cu acest fel denoutate, cei bine sfătuiți își fac loc între oamenii mari.
Fără a ieși din hotarele artei lor, cei ingenioși știu să iasă însă dinobișnuit și găsesc chiar în profesia încărunțită pași noi spre eminență.
Horațiu i-a cedat epicul lui Virgiliu, iar Marțial lui Horațiu liricul.
Terențiu a ales comicul și Persius satiricul, aspirând fiecare la mândria dea fi primul în genul său literar. Fantezia cutezătoare nu s-a lăsat sedusă
niciodată de imitația facilă.
Eroul, Baltasar Gracián, 1637
Cuvintele-deviză care au rămas asociate cu domnia lui Ludovic
al XV-lea sunt: „Après moi, le déluge” , adică „După mine, potopul”
sau, cu alte cuvinte: „După ce mor eu, Franța nu are decât să se ducă
de râpă”. Într-adevăr, când a murit, în 1774, istovit de desfrâu și de boală, din finanțele publice, ca și din averea sa proprie nu mai rămăsese aproape nimic. Nepotul său, Ludovic al XVI-lea, moștenea o țară care avea o nevoie disperată de reforme și de un conducător puternic. Numai ca noul rege era încă și mai slab ca predecesorul său și nu a fost în stare să facă altceva decât să privească situația înrăutățindu-se și să asiste la izbucnirea revoluției. În 1792, regimul republican instaurat de Revoluția franceză a proclamat sfârșitul monarhiei și i-a dat regelui supranumele de „Ludovic Ultimul”.
Câteva luni mai târziu, Ludovic avea să îngenuncheze sub ghilotină, unde capul care urma să fie tăiat nu mai păstra nimic din strălucirea și puterea ce împodobiseră coroana Regelui-Soare.
Comentariu
Ludovic al XIV-lea moștenise o țară abia ieșită din războiul civil din anii 1640 și făcuse din ea prima dintre puterile Europei. În fața lui tremurau și generalii cei mai de seamă. Odată, un bucătar a făcut o greșeală în prepararea mâncării și a preferat să se sinucidă decât să înfrunte mânia regelui. Este adevărat că Regele-Soare a avut o mulțime de amante, dar influența lor nu trecea dincolo de pragul dormitorului. A adunat în jurul său mințile cele mai strălucite ale epocii. Simbolul puterii era palatul Versailles. Refuzând să locuiască
în reședința strămoșilor săi, Luvrul, Ludovic al XIV-lea și-a clădit palatul departe de Paris, ca pentru a arăta tuturor că odată cu el se instaura o ordine absolut nouă, care nu accepta să recunoască
precedența oricărei alta. A făcut din Versailles piatra unghiulară a domniei, un palat invidiat de toți monarhii Europei și pe care cei aleși îl vizitau copleșiți de admirație. În esență, Ludovic al XIV-lea a găsit un stat slăbit și în plină decădere, i-a insuflat propria sa forță
iradiantă și i-a transferat propriile sale simboluri.
Ludovic al XV-lea este el însuși un simbol – simbolul destinului tuturor celor striviți de o moștenire prea bogată sau de o precedență
ilustră. Ar putea părea ușor pentru un fiu ori un succesor să
construiască mai departe pe temeliile așezate de cel dinaintea sa, totuși atunci când este vorba despre putere, lucrurile stau exact pe
dos. Fiul răsfățat aproape întotdeauna risipește moștenirea pentru că, spre deosebire de tatăl său, el nu are de umplut un gol de putere.
După cum afirmă Machiavelli, necesitatea este aceea care îi împinge pe oameni la acțiune și, odată ce această necesitate nu există, nu mai rămâne decât decăderea. Neavând nevoie să-și sporească „rezerva”
de putere, Ludovic al XV-lea a cedat inerției. Sub domnia lui, Versailles-ul, simbolul autorității Regelui-Soare, a devenit un palat al plăcerilor mai degrabă banal, un fel de Las Vegas al monarhiei Bourbonilor și a ajuns să reprezinte chintesența urii unui popor lipsit de libertate și sărăcit, care în timpul Revoluției nu și-a refuzat satisfacția de a-l jefui.
Ludovic al XV-lea avea o singură scăpare din capcana ce îl aștepta pe succesorul unui rege ca bunicul său: să încerce ca, din punct de vedere psihologic, să pornească de la zero, să denigreze până la a „desființa” trecutul cu moștenirea sa și să înainteze într-o direcție complet diferită, creându-şi propria sa lume. Presupunând că ai posibilitatea să alegi, este mai bine să eviți cu totul o asemenea situație, adică să te plasezi acolo unde există un gol de putere, unde poți modela haosul transformându-l în ființă și în ordine, în sfârșit, acolo unde steaua ta nu trebuie să facă față concurenței altor stele.
Puterea depinde de capacitatea ta de a părea mai „mare” decât ceilalți, iar atunci când te pierzi în umbra unui tată, rege, predecesor ilustru, nu îți poți proiecta o astfel de imagine.
Dar atunci când s-au apucat să facă suveranitatea ereditară, copiii nuau întârziat să decadă în comparație cu tații lor și, fiind departe de aîncerca să egaleze virtuțile acestora, au considerat că un principe nu arealtceva de făcut decât să-i întreacă pe toți ceilalți în lenevie, desfrâu și totfelul de alte desfătări.
Niccolò Machiavelli, 1469–1527
VIAȚA LUI PERICLE
În tinerețe, Pericle se temea să apară în fața poporului, pentru că
semăna la chip cu tiranul Pisistrate, iar cei mai bătrâni cetățeniremarcaseră că vocea sa blândă și ușurința cu care se exprima îi făceau să-și amintească de el. Pentru că era bogat și se născuse într-una dintre celemai nobile familii din cetate, cum prietenii săi erau oamenii cei maiputernici și se temea să nu fie supus pedepsei ostracizării, la început nu s-
a amestecat în niciun fel în treburile guvernării, iar în război s-a arătatviteaz și plin de abnegație.
Cu toate acestea, după ce Aristide a murit, Themistocle a fost exilat,iar Cimon era mult timp plecat departe de Grecia, cu armata, Pericle s-ahotărât să se ocupe de treburile cetății și s-a alăturat partiduluipopularilor, ca să ia partea celor mulți și săraci, iar nu a celor puțini șibogați, împotriva propriei sale firi și origini aristocratice, iar pentru aevita bănuiala că ar urmări răsturnarea tiraniei și întrucât vedea că
Cimon susținea partidul nobililor, de care era foarte apreciat, el a preferatsă se arunce în brațele mulțimii, în parte ca să-și pună la adăpost viața, înparte că prin sprijinul acesteia să poată lupta cu rivalul său.
Astfel a început să ducă un alt fel de viață și nu a mai putut fi văzutumblând prin oraș decât ca să se ducă fie în piața publică, fie la senat.
Viața lui Pericle, Plutarh, circa 46–120 d. Hr.
RESPECTAREA LEGII
Adolescența lui Alexandru cel Mare a fost dominată de relațiile proaste pe care le avea cu tatăl său, regele Filip al Macedoniei.
Tânărul detesta stilul de guvernare viclean și prudent al părintelui său, discursurile lui bombastice, excesele lui bahice și erotice, pasiunea lui pentru întrecerile de lupte și pentru celelalte distracții cu care își pierdea timpul. Știa că trebuie să-și construiască o personalitate cu totul diferită: s-a străduit să devină îndrăzneț până
la nesocotință, zgârcit la vorbă și hotărât să nu își irosească vremea în desfătări lipsite de glorie. Îl ținea de rău pe rege și pentru că
acesta ocupase aproape întreaga Grecie: „Tatăl meu continuă să
cucerească [teritorii], iar mie nu îmi va mai rămâne nimic măreț de înfăptuit”, s-a plâns el odată. Dacă fiii altor oameni puternici se mulțumesc cu moștenirea lăsată de aceștia și cu un trai fără griji, Alexandru dorea să-și întreacă părintele și să-i șteargă numele din istorie depășindu-i realizările și punându-le în umbră prin ale sale.
