se diminueze, iar lucrurile devin mai complicate, indirecte și cerebrale. Doctrinele militare și strategia au urmat și ele aceeași traiectorie, în ceea ce privește acest din urmă domeniu, totul a început cu modalitatea de a manevra armata pe câmpul de luptă, plasând-o în formațiuni ordonate. În confruntarea terestră, strategia este relativ bidimensională și determinată de topografie. Însă toate marile puteri au sfârșit prin a se orienta spre mare, în vederea extinderii comerțului și a colonizării altor teritorii. Pentru a-și apăra traseele comerciale maritime, au fost obligate să învețe și cum să

desfășoare o bătălie navală. Strategia navală presupune o extraordinară creativitate, și o tot atât de formidabilă capacitate de abstractizare, întrucât totul se află într-o permanentă schimbare.

Marii amirali s-au remarcat întotdeauna prin aptitudinea lor de a se adapta la (literalmente) fluiditatea „terenului” lor de luptă și de a-și deruta inamicul prin transpunerea în formă a unui asemenea raționament greu de anticipat. Aici intervine o a treia dimensiune –

cea mentală.

BLINDAREA CARACTERULUI

În vederea realizării inhibiției instinctuale impuse de societateacontemporană și pentru a face față stagnării energetice rezultate dinprocesul inhibitiv, eul trebuie să sufere o schimbare. Eul, adică acea parte aindividului expusă pericolului, devine rigid, după cum spunem noi atuncicând este supus în mod continuu aceluiași conflict sau altuia similar, careopune necesitatea, imaginii generatoare de teamă a lumii exterioare. Înacest proces, eul dobândește un mod de reacție cronic, care funcționează

automat, adică ceea ce numim „caracterul”. Este ca și cum personalitateaafectivă se blindează, ca și cum armura pe care şi-o creează ar fi menită să

abată și să diminueze atât șocurile loviturilor venite din partea lumiiexterioare, cât și tumultul necesităților lăuntrice. Un asemenea blindajdesensibilizează individul la neplăcere, însă îi și limitează motricitatealibidinală și agresivă, reducându-i astfel capacitatea de a se realiza și de ase bucura. Spunem atunci că eul a devenit mai puțin flexibil, mai rigid și

că, astfel, capacitatea de reglare a echilibrului energetic depinde dedimensiunea blindajului.

Wilhelm Reich, 1897–1957

Ca să ne reîntoarcem la confruntarea terestră, războiul de tip

„gherilă” demonstrează și el evoluția către abstractizare. T. E.

Lawrence a fost, poate, primul strateg contemporan care să

teoretizeze acest gen de confruntare militară și să-și aplice teoria în practică. Și Mao a fost influențat de ideile sale, pe care le considera un uluitor echivalent occidental al chinezescului wei-chi. Materialul uman cu care lucra colonelul Lawrence îl reprezentau arabii angajați în luptă pentru teritorii împotriva turcilor. Lawrence dorea să-și determine oamenii să se „dizolve” în vastitatea deșertului, amestecându-se cu acesta, evitând mereu să devină o țintă sau să se grupeze într-un singur loc, în număr prea mare. Întrucât se străduiau să învingă această armată evanescentă, turcii și-au răsfirat prea tare unitățile și au pierdut mult timp și multă energie mutându-se din loc în loc. Dispuneau de superioritate în ceea ce privește armamentul, dar arabii erau cei care dețineau inițiativa și se jucau de-a pisica și șoarecele, nepermițându-le dușmanilor lor să-i atace și distrugându-le moralul. „Cele mai multe războaie au fost războaie de contact. […] Al nostru ar trebui să fie un război de la depărtare”, scria Lawrence. „Aveam să-l dominăm pe inamic prin amenințarea tăcută a unui vast deșert necunoscut, nedezvăluindu-ne pozițiile decât în momentul când atacăm.”

Aceasta

este

forma

supremă

a

strategiei.

Războiul

angajamentului nemijlocit a devenit mult prea periculos și prea costisitor. Indirectitatea și insesizabilul dau rezultate infinit mai bune la un cost substanțial mai redus. Investiția esențială este, de fapt, de natură mentală – efortul de gândire necesar distribuirii forțelor de care dispui într-un dispozitiv complex, neregulat și, totodată, subminării psihologice a adversarilor. Nimic nu îi va înfuria și nu îi va deruta mai mult decât absența formei. În lumea de astăzi, în care la ordinea zilei sunt tocmai războaiele care nu implică

angajarea luptei directe, absența formei este crucială.

Prima cerință psihologică a informalității îți impune să te obișnuiești să nu mai iei nimic cu titlu personal. Nu arăta niciodată

defensiv sau susceptibil. Dacă reacționezi prin defensivitate sau susceptibilitate, îți dezvălui emoțiile, adică o formă clară. Dușmanii

își vor da seama că au atins un punct vulnerabil, că ți-au descoperit

„călcâiul lui Ahile” și își vor repeta loviturile. Prin urmare, antrenează-te să nu te lași ofensat de nimic. Nu permite niciodată

nimănui să te surprindă nepregătit. Fii ca o minge care alunecă din mâinile cui vrea s-o prindă. Nimeni să nu știe vreodată ce te rănește și unde îți este punctul slab. Fața ta să devină o mască a impasibilității, căreia nicio emoție să nu-i confere „formă” și îți vei înfuria și dezorienta dușmanii, ca și intriganții din cercul celor apropiați.

De această tehnică a uzat, între alții, și baronul James Rothschild. În calitatea sa de evreu german aflat la Paris, într-o societate vădit reticentă față de orice element străin, Rothschild nu a dat nicicând vreun semn că ar interpreta ceva în termenii unei ofense personale sau că ar exista vreun lucru în stare să-l facă să

sufere. S-a adaptat la climatul politic, oricare era acesta – monarhia ultraprotocolară și formalistă a lui Ludovic al XVIII-lea, din epoca Restaurației, domnia „burgheză” a lui Ludovic-Filip, revoluția democratică din 1848, domnia carieristului Ludovic-Napoleon, care s-a încoronat împărat în 1852. Rothschild s-a împăcat bine cu toți, sub fiecare regim – s-a lăsat absorbit în context. Își putea permite să

pară ipocrit ori oportunist, pentru că și așa era apreciat datorită

averii sale și nu a simpatiilor politice afișate. Puterea lui o constituia banul. În timpul în care Rothschild se adapta și prospera fără să-și asume vreun „contur” exterior, celelalte mari familii, care la începutul secolului fuseseră foarte bogate, erau acum ruinate din cauza unor complexe schimbări de situație și a unor întorsături neașteptate ale evenimentelor. Toate aceste familii strâns atașate de trecut și-au dezvăluit „forma”.

De-a lungul istoriei, stilul de guvernare inform a caracterizat cel mai adesea pe suveranele care domneau singure. Regina se află într-o situație cu totul diferită de cea a unui rege. Curtenii tind să se îndoiască de capacitatea ei de a-i conduce, ca și de tăria ei de caracter. Dacă ia partea uneia dintre taberele angajate în confruntare ideologică, i se reproșează lipsa de imparțialitate și comportarea emoțională. Dacă însă își cenzurează emoția și își asumă un rol autoritar și un stil masculin, dă naștere la alte critici.

Atunci, fie din inspirație, fie din experiență, reginele ajung să

adopte un stil de guvernare flexibil care, în ultimă instanță, se dovedește mai puternic decât stilul direct, agresiv, de tip masculin.

Două exemple de conducători-femei care au practicat guvernarea „fără formă”: regina Elisabeta I a Angliei și împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei. Elisabeta a știut să mențină o înțeleaptă

linie de mijloc în epoca unor confruntări violente între catolici și protestanți. A evitat alianțele care ar fi legat-o definitiv de o anumită tabără și care, în timp, ar fi riscat să dăuneze intereselor țării. A reușit să păstreze pacea până în clipa în care armata și flota au fost suficient de puternice ca să înfrunte dușmanul. Domnia Elisabetei se numără printre cele mai glorioase din istorie datorită

incredibilei capacități a acestei suverane de a se adapta cu flexibilitate împrejurărilor.

Ecaterina cea Mare și-a creat și ea un stil de guvernare bazat pe improvizație. După ce și-a detronat soțul, țarul Petru al II-lea și, în 1762, a preluat controlul asupra întregii Rusii, nimeni nu ar fi crezut că se va menține la putere. Nu avea niciun fel de prejudecăți și nici vreo concepție filosofică ori politică de care să țină seama. Deși străină (era de origine germană), înțelegea bine felul de a fi al rușilor și schimbările stării lor de spirit de-a lungul anilor. „[Un suveran] trebuie să guverneze în așa fel încât poporul său să creadă

că el însuși vrea să facă ceea ce îi poruncește [suveranul] să facă”, spunea țarina și, ca să reușească acest lucru, a trebuit să fie mereu cu un pas înaintea dorințelor și așteptărilor lor, adaptându-se totodată

la rezistența pe care o opuneau reformelor. Nu a căutat niciodată să

forțeze aplicarea acestora și totuși a transformat Rusia într-o perioadă de timp uimitor de scurtă.

Acest stil „feminin”, inform de guvernare s-a conturat, poate, ca o modalitate de a supraviețui și progresa în ciuda împrejurărilor dificile, dar a exercitat o atracție intensă asupra celor guvernați.

Datorită fluidității lui, oamenilor li se părea ușor să se supună

tocmai pentru că nu se simțeau constrânși s-o facă și nu li se impunea ideologia vreunui conducător. În plus, această laxitate lasă

loc opțiunilor, pe câtă vreme aderarea la o doctrină le elimină. În absența unui angajament net față de o tabără, conducătorul poate manevra pe un dușman împotriva celuilalt. Liderii rigizi par într-adevăr puternici, dar, cu timpul, inflexibilitatea epuizează nervii, iar cei guvernați sfârșesc prin a găsi un mijloc de a-i înlătura. Liderii flexibili „fără formă” își atrag numeroase critici, dar se mențin la putere, iar oamenii se identifică până la urmă cu ei, întrucât creează

impresia că le seamănă: schimbători ca vântul, dependenți de cursul

evenimentelor.

În ciuda meandrelor și întârzierilor, stilul de guvernare permeabil are, în final, câștig de cauză, după cum Atena a învins Sparta, prin cultura și intensitatea activității ei comerciale. Atunci când te afli în conflict cu cineva mai puternic și mai rigid, permite-i să obțină o victorie temporară. Dă impresia că te înclini în fața superiorității sale. Apoi, fiind „fără formă”, deci flexibil, insinuează-te în inima sa. Astfel îl vei prinde nepregătit, cu atât mai mult cu cât persoanele rigide sunt întotdeauna gata să lovească zdravăn, dar rămân fără apărare în fața subtilității și a infiltrării răbdătoare.

Succesul ți-l asiguri jucând rolul cameleonului – ia culoarea mediului înconjurător și îți vei distruge dușmanul din interiorul propriei lui tabere.