fonduri substanțiale pentru ținutul său de baștină sau primea în dar un tablou pe care și-l dorea de multă vreme. Din mâinile lui Ludovic cadourile se revărsau șuvoi. În cele din urmă, după
săptămâni sau luni de zile, monarhul îi cerea serviciul de care avusese nevoie de la început. Omul care odată jurase să facă orice pentru a pune stavilă puterii regale simțea deodată că își pierduse dorința de a lupta. Dacă regele ar fi încercat să-l mituiască în mod deschis, reacția sa ar fi fost una de revoltă. Lucrurile trebuiau făcute cu mult mai mare finețe. Cum avea de cultivat un pământ tare și arid, în care nu putea încolți nicio plantă, Ludovic afâna solul înainte de a trece la semănat.
Comentariu
Ludovic al XIV-lea era conștient de faptul că în atitudinea omului față de bani există un element emoțional adânc înrădăcinat în copilărie. La această vârstă, sistemul nostru complicat de trăiri și sentimente în raport cu părinții are în centrul său darurile – ele reprezintă un semn de dragoste și de aprobare. Chiar ajunse la maturitate, persoanele care primesc daruri (financiare sau de orice alt fel) devin brusc tot atât de vulnerabile pe cât sunt copiii, mai ales atunci când cel care face darul este cineva aflat într-o funcție importantă. Ele nu se pot împiedica să se „deschidă” – voința lor slăbește, se… afânează asemenea solului ce trebuie plantat.
Ca efectul să fie maxim, darul trebuie să sosească pe neașteptate. În plus, trebuie să pară remarcabil ori prin faptul că un astfel de cadou nu s-a mai făcut niciodată, ori pentru că momentul primirii a fost precedat de o atitudine de răceală a dăruitorului. Cu cât mai multe daruri reverși asupra cuiva, cu atât neutralizezi efectul acestei arme. Ori vor lua darurile tale drept ceva de la sine înțeles, devenind niște monștri de ingratitudine, ori se vor simți jigniți de ceea ce li s-ar părea un gest de caritate. În schimb, un singur dar, venit ca din senin, nu riscă să-ți „strice” copiii răsfățându-i; îi va aduce la discreția ta.
Varianta a V-a
Fushimiya, un negustor de antichități din Edo (vechiul nume al orașului Tokyo) care a trăit în secolul al XVII-lea, a poposit odată
într-o ceainărie dintr-un sat. După ce și-a savurat ceaiul, a rămas să
privească îndelung ceașca, pe care de altfel a plătit-o și a luat-o cu el. Un meșteșugar din partea locului a așteptat ca Fushimiya să
plece, apoi s-a apropiat de bătrâna proprietară a ceainăriei și a întrebat-o cine era acest străin. Femeia i-a spus că era colecționarul cel mai renumit din Japonia și negustorul de antichități al seniorului de la Izumo. Meșteșugarul a ieșit în grabă și a alergat după el, l-a ajuns din urmă și l-a rugat insistent să-i vândă lui ceașca, desigur foarte valoroasă de vreme ce ținuse s-o cumpere un om atât de cultivat. Fushimiya a râs din toată inima: „Este o ceașcă
obișnuită din ceramică de Bizen și nu e valoroasă deloc. Motivul pentru care am privit-o era că aburii păreau să plutească în jurul ei, în chip ciudat și m-am gândit că poate are vreo fisură.” (Adepții devotați ai ceremoniei ceaiului manifestă mare interes pentru orice element neobișnuit din frumusețea nealterată a naturii.) Cum meșteșugarul părea în continuare doritor să aibă ceașca, Fushimiya i-a făcut-o cadou.
Meșteșugarul a arătat-o tuturor, încercând să găsească un expert care să-i dea pe ea un preț bun, dar toată lumea îi spunea același lucru – era o ceașcă obișnuită. Curând, omul a început să-și neglijeze atelierul. Nu se mai gândea decât la ceașcă și la averea ce i-ar putea-o aduce ea. În sfârșit, s-a dus la Edo, ca să vorbească
direct cu Fushimiya, la prăvălia acestuia. Negustorul a înțeles că,
fără să vrea, îi făcuse un rău acestui om care ajunsese să creadă că
ceașca avea valoare și i-a oferit o sută de ryo (bani de aur) în schimbul ei, ca gest de amabilitate. Ceașca era într-adevăr banală, dar negustorul voia să-l elibereze de obsesie pe meșteșugar și să-i creeze sentimentul că toată frământarea sa nu fusese chiar zadarnică. Omul i-a mulțumit și și-a văzut de drum.
Curând s-a răspândit zvonul că Fushimiya cumpărase ceașca.
Nu exista negustor de antichități din Japonia care să nu-l roage să i-o vândă lui căci, din moment ce plătise pe ea o sută de ryo, ceașca prețuia, desigur, mai mult. Fushimiya a încercat să le explice confraților săi cum stăteau lucrurile, dar aceștia nu s-au lăsat convinși să renunțe. În cele din urmă, s-a înduplecat și a scos ceașca la vânzare.
MANTIA DE CULOAREA FLĂCĂRII
În timpul campaniei lui Cambyses în Egipt, numeroși greci au vizitataceastă țară, cu un motiv sau altul; unii, după cum era și de așteptat,pentru a face negoț, alții pentru că erau soldați, iar mulți, fără îndoială,din pură curiozitate, ca să vadă ceea ce era de văzut. Printre aceștia dinurmă s-a numărat și fiul lui Aeaces, Syloson, fratele exilat al luiPolycrates din Samos. În Egipt, lui Syloson i-a surâs norocul în chipextraordinar: pe când se plimba pe străzile din Memphis, înveșmântatîntr-o mantie de culoarea flăcării, Darius, care pe atunci făcea parte dinescorta lui Cambyses și nu devenise încă o persoană însemnată, l-aobservat și, cuprins de dorința puternică de a avea mantia, s-a dus laSyloson și s-a oferit să i-o cumpere. Cum nerăbdarea sa de a o obține eraevidentă, Syloson a avut inspirația de a-i spune: „Nu mi-aș vinde mantiapentru toți banii din lume, dar dacă vrei s-o ai, ţi-o dăruiesc”. Auzindaceasta, Darius i-a mulțumit cu căldură și a luat-o. În clipa aceea, Sylosons-a gândit că își pierduse veșmântul din pricina bunătății prostești a firiisale. Apoi au venit moartea lui Cambyses și revolta celor șapte împotrivaMarelui Preot, iar Darius s-a urcat pe tron. Syloson a aflat că omul pecare îl îndatorase în Egipt dăruindu-i mantia de culoarea flăcării deveniseregele Persiei.
S-a grăbit spre Susa, s-a așezat lângă poarta palatului regal și a cerutsă fie trecut pe lista binefăcătorilor regelui. Santinela de la intrare i-avorbit lui Darius despre cererea grecului, iar regele, mirat, a întrebat cineera străinul acela. „Căci desigur, cum am venit la tron de atât de puțină
vreme, nu poate fi niciun grec față de care să fiu îndatorat pentru vreunserviciu. Până acum nu a ajuns la mine nimeni dintre aceștia și nu îmiamintesc să-i datorez ceva vreunuia, dar adu-l aici să aflu pe ce îșiîntemeiază cererea.”
Soldatul din gardă l-a condus pe Syloson înaintea regelui și atuncicând interpreții acestuia l-au întrebat cine este și ce făcuse ca să merite să
se numere printre binefăcători, i-a amintit lui Darius povestea mantiei șii-a spus că el fusese omul care i-o dăruise.
„O, tu ești cel mai generos dintre oameni”, a exclamat Darius, „căcipe când nu eram decât o persoană fără rang și fără putere, mi-ai făcut undar – mic, este adevărat, dar vrednic să fie răsplătit cu tot atâtarecunoștință din partea mea ca și darurile cele mai minunate pe care leprimesc astăzi. Îți voi da în schimb mai mult argint și aur decât poținumăra, ca astfel să nu îți pară rău niciodată că i-ai făcut cândva o bucurielui Darius, fiul lui Hystaspes.”
„Stăpâne”, a răspuns Syloson, „nu îmi dărui argint sau aur, ci maibine dă-mi înapoi insula Samos, unde m-am născut și care, de cândOroetes l-a ucis pe fratele meu Polycrates, se află în mâinile unuia dintreslujitorii noștri. Să fie insula Samos darul ce vrei să mi-l faci – dar nu lăsasă fie ucis niciun om de acolo și nici aruncat în sclavie să nu fie niciunul.”
Darius a încuviințat și a trimis o armată pe care a pus-o sub comandalui Otanes, unul dintre cei șapte, cu poruncă să facă întocmai ce îi ceruseSyloson.
Istorii, Herodot, secolul al V-lea î. Hr.
Banii nu sunt niciodată cheltuiți cu mai mult folos ca atunci când îipierzi prin înșelătorie, căci astfel cumperi cu ei prudența înțeleaptă.
Arthur Schopenhauer, 1788–1860
În timpul licitației, doi cumpărători au oferit deodată câte două
sute de ryo și au început să se certe asupra întâietății. În toiul gâlcevii, au dat peste măsuța pe care stătea ceașca, iar aceasta a căzut și s-a spart. Licitația se încheiase. Fushimiya a lipit la loc cioburile și a pus ceașca deoparte, convins că toată povestea se sfârșise. După câțiva ani, însă, marele maestru al ceremoniei ceaiului Matsudaira Fumai i-a vizitat prăvălia și a cerut să vadă
ceșcuța în jurul căreia, între timp, se țesuse o adevărată legendă.
Fumai a cercetat-o. „Ca piesă în sine nu valorează mare lucru”, a
spus ei, „dar un maestru al ceremoniei ceaiului prețuiește sentimentul și asociațiile de idei mai mult decât valoarea intrinsecă
a obiectului.” A cumpărat-o și i-a plătit negustorului o sumă mare de bani. Astfel lipită cu clei, o ceașcă absolut obișnuită a devenit una dintre piesele de colecție cele mai celebre din Japonia.
Comentariu
Povestea ceștii arată, în primul rând, un aspect al banului –
faptul că cei care l-au creat sunt oamenii și că tot oamenii îi conferă
sens și valoare. În al doilea rând, că atât în cazul obiectelor, cât și în cazul banilor, curteanul prețuiește cel mai mult sentimentul și emoția înmagazinate în ele. Acestea le fac vrednice de dorința noastră de a le avea. Lecția este simplă: darurile și actele tale de generozitate au un cu atât mai mare impact cu cât pun în joc mai mult sentiment. Obiectele sau ideile care sunt încărcate de emoție ori reușesc să atingă o coardă sensibilă din sufletul cuiva au o putere mai mare decât banii pe care îi cheltuiești ca să cumperi un cadou scump, dar lipsit de viață și de expresivitate.
Varianta a VI-a
