După moartea lui, s-a constatat că din enorma avere pe care o lăsase, în valoare de peste două milioane de lire sterline, ar fi putut lesne să plătească restul lucrărilor de construcție. Dar ducesa nu voia să renunțe: a reținut salariile lui Vanbrugh și ale muncitorilor până când, în final, arhitectul a demisionat. Cel care i-a luat locul a terminat lucrările în câțiva ani, urmând cu cea mai mare strictețe proiectele predecesorului său. Vanbrugh a murit în 1726, fără ca ducesa să-i permită să intre în palatul care a constituit creația sa cea mai importantă. Prefigurând curentul romantic, palatul Blenheim a deschis o nouă epocă în arhitectură, dar pentru creatorul său, a reprezentat un coșmar care a durat timp de peste douăzeci de ani.
OMUL CARE ȚINEA LA BANI MAI MULT DECÂT LA VIAȚĂ
Era odată, demult, un bătrân tăietor de lemne care se ducea aproape înfiecare zi pe munte, în pădure, ca să taie copaci. Se spunea că bătrânulacesta era foc de zgârcit, că aduna cu lăcomie ban lângă ban și că ținea laaurul lui mai mult decât la orice pe lume. Într-o zi, s-a repezit la el untigru și, cu toate că omul a luat-o la fugă, tigrul l-a prins și s-a apucat să-lcare ținându-l între fălci. Fiul bătrânului a văzut în ce primejdie se aflaacesta și a alergat să-l salveze. Și-a luat un cuțit lung și, cum fugea mairepede decât tigrul, care nu putea înainta nestânjenit din cauza omului pe
care îl târâia, curând l-a și ajuns din urmă.
Tatăl său nu fusese prea grav rănit, fiindcă tigrul îl ținea de haină.
Când a văzul că fiul se pregătea să înjunghie fiara, i-a strigat foarteîngrijorat: „Nu strica pielea tigrului. Nu strica pielea tigrului! Dacă poțisă-l omori fără să-i găurești pielea, o să luăm bani buni pe ea. Omoară-l,dar nu-l tăia. „
În timp ce tânărul asculta povețele tatălui său, tigrul s-a repezitdeodată spre pădure ducându-l pe bătrân departe de fiul care l-ar fi pututsalva și unde, curând, l-a și omorât.
„Fabule chinezești” în Fabule diverse din locuri diverse, Diane di Prima, ed., 1960
Comentariu
Pentru ducesa de Marlborough, banii constituiau un mijloc de a-și face sadicele ei jocuri de putere. Pierderea banilor echivala în ochii ei cu pierderea puterii. Față de Vanbrugh, comportamentul ei deviant a devenit și mai accentuat: era un mare artist, iar ea îl invidia pentru forța lui de creație, care îi putea aduce o glorie cu totul inaccesibilă ei. Nu dispunea de talentul lui, dar avea în schimb destui bani ca să-l chinuie și să-l sâcâie cu cele mai meschine detalii
– cu alte cuvinte, ca să-i distrugă viața.
Totuși acest gen de sadism se plătește cumplit de scump. Palatul care ar fi putut fi construit în zece ani, a fost terminat în douăzeci.
Ducesa și-a stricat relațiile cu mulți oameni și a fost îndepărtată de la curte. Tot din această cauză, ducele a suferit profund – nu dorea decât să trăiască liniștit în palatul său. În plus, s-au declanșat procese nesfârșite, care i-au mâncat lui Vanbrugh ani din viață. În fine, ultimul cuvânt îi aparține posterității: arhitectul rămâne în istorie ca un creator genial, în timp ce de ducesă, la periferia istoriei, oamenii nu își vor mai aminti decât în legătură cu meschinăria ei învederată.
Cine este cu adevărat puternic, este și generos: nu își poate permite să dea dovadă de zgârcenie. Atât generozitatea, cât și zgârcenia se manifestă cel mai clar atunci când este vorba despre bani. Prin urmare, este preferabil să cheltuiești cu larghețe și să-ți faci reputația de om generos. Este o investiție care nu va întârzia să
aducă dividende substanțiale. Să nu lași niciodată detaliile de natură financiară să te împiedice să-ți dai seama de imaginea pe care o au ceilalți despre tine. Resentimentele lor te vor costa mai mult în viitor. Dacă vrei să-ți atragi o parte din gloria creatorilor pe care îi angajezi, măcar plătește-i. Supunerea le-o cumperi mai bine cu bani decât prin demonstrațiile tale de putere.
RESPECTAREA LEGII
Varianta I
Pietro Aretino, fiul unui cizmar umil, s-a catapultat pe culmile faimei scriind satire mușcătoare. Ca toți ceilalți artiști din Renaștere, avea și el nevoie de un patron care să-i asigure un trai confortabil fără să se amestece în creația sa. În 1528, Aretino a decis să adopte o nouă strategie în jocul obținerii protecției. Părăsind Roma, s-a stabilit la Veneția, unde puțină lume auzise de el. Avea ceva bani puși deoparte, dar încolo, mai nimic. Cu toate acestea, curând după
ce s-a instalat în noua sa reședință, a început să ofere banchete și distracții, la care invita și pe bogați, și pe săraci. S-a împrietenit cu absolut fiecare gondolier și le-a dat bani tuturor cerșetorilor, orfanilor și spălătoreselor. Printre venețienii de rând, s-a răspândit repede zvonul că Aretino nu era numai un mare scriitor, ci și un om puternic – un fel de senior.
Casa lui a început să fie frecventată de artiști și de personalități influente. În câțiva ani, Aretino a devenit o celebritate.
Generozitatea îi epuizase aproape toate economiile, dar îi asigurase un bun renume și îl făcuse, la rândul său, influent – ceea ce reprezintă elemente esențiale ale puterii. Cum în Italia Renașterii, ca pretutindeni de altfel, larghețea era un privilegiu al celor bogați, aristocrații și-au închipuit că Aretino dispunea de suficientă
influență pentru a merita să fie cumpărat, deci scriitorul a început să primească tot felul de daruri în obiecte și bani. Duci și ducese, negustori bogați, papi și principi se întreceau să-i câștige bunăvoința și să-l copleșească cu cadouri.
Bineînțeles, risipa lui Aretino fusese o strategie – o strategie care a dat roade. Însă pentru a-și asigura un trai confortabil și stabil, avea nevoie de buzunarele adânci ale unui patron puternic. Trecând
în revistă toate variantele posibile, în cele din urmă a pus ochii pe extrem de bogatul duce de Mantova și a scris un poem epic pe care i l-a dedicat. Era o practică larg răspândită printre scriitorii aflați în căutarea unui protector: în schimbul dedicației, li se vărsa câte un mic stipendiu, care să-i hrănească până când compuneau poemul următor, astfel încât trăiau într-o servitute permanentă. Dar Aretino voia nu numai stipendii, ci și putere. Îi închinase ducelui un poem, însă i l-a oferit ca pe un dar, gestul său subliniind faptul că el nu era un slujitor care să aștepte o simbrie modestă, ci un egal.
Dărnicia lui Aretino nu s-a oprit aici: cum devenise un prieten apropiat a doi dintre cei mai mari artiști venețieni, sculptorul Jacopo Sansovino și pictorul Tițian, i-a convins și pe aceștia să ia parte la generozitatea sa tactică. Înainte de a-l aborda pe duce, Aretino îl studiase atent și îi știa pe de rost gusturile. Era deci în măsură să-i sfătuiască pe Sansovino și pe Tițian asupra subiectelor care îi erau pe plac. Ca urmare, atunci când i-a trimis o sculptură de Sansovino și o pictură de Tițian ca dar din partea sa și a lor, ducele nu a mai putut de bucurie.
În cursul următoarelor câteva luni, Aretino i-a făcut și alte cadouri – spade, șei, cristaluri (specialitate venețiană) – lucruri despre care știa că ducele le aprecia în mod deosebit. Curând, cei trei (el, Tițian și Sansovino) au început să primească și ei daruri din partea ducelui. Strategia a continuat. Când ginerele unuia dintre prietenii lui Aretino a fost trimis la închisoarea din Mantova, scriitorul a uzat de influența sa pe lângă duce și i-a obținut eliberarea. Prietenul său, un negustor bogat, era o personalitate în societatea aleasă a Veneției. Folosind bunăvoința deja câștigată a ducelui, acum și-l îndatorase pe un om important, care, la rândul său, nu avea să pregete să-l ajute la nevoie. Cercul relațiilor influente se lărgea din ce în ce mai mult. Iar și iar, Aretino a profitat de enorma putere politică a ducelui, care, în plus, îl mai sprijinea și în numeroasele sale idile de la curte.
Până la urmă, însă, relația scriitorului cu patronul său a devenit încordată, căci Aretino a ajuns la concluzia că ducele ar fi putut să-i răsplătească mai bine generozitatea. Totuși nu s-a înjosit să
cerșească sau să se plângă: cum schimbul de daruri îi plasase pe un plan de egalitate, nu părea potrivit să aducă în discuție problema banilor. Aretino pur și simplu s-a retras din cercul ducelui și a pornit în căutarea altei prăzi bogate, oprindu-se, pe rând, asupra
regelui Francisc al Franței, familiei Medici, ducelui de Urbino, împăratului Carol Quintul și încă altor câțiva. În ultimă instanță, având mai mulți protectori, nu era obligat să se arate supus nici unuia, iar puterea sa a început să semene cu aceea a unui senior egal cu ei.
Comentariu
Aretino a înțeles două caracteristici fundamentale ale banului: întâi, că, pentru a-ți aduce putere, trebuie lăsat să circule. Cu banii nu trebuie să cumperi obiecte fără viață, ci influență asupra oamenilor. Făcându-i să treacă mereu de la unul la altul, Aretino și-a lărgit permanent cercul de prieteni importanți, fapt care, până la urmă, s-a dovedit că justifica pe deplin cheltuielile. În al doilea rând, Aretino cunoștea valoarea cheie a darului. A oferi un cadou înseamnă a sugera că cel care dă se află pe același plan cu cel care primește sau chiar îi este superior acestuia. Darul implică și crearea unei obligații. Dacă prietenii îți dau ceva pe degeaba, poți să fii sigur că așteaptă să le faci un serviciu și încearcă să te determine să li te simți îndatorat. (Mecanismul comportamental poate fi sau nu conștient, dar aceasta este funcționarea lui.)
Aretino evita să-și lase libertatea stânjenită de asemenea piedici. În loc să se poarte ca un om servil, care să aștepte de la cei puternici să-i asigure subzistența, el a răsturnat dinamica acestor relații: nu el le era îndatorat, ci ei îi deveniseră obligați lui. Iată
scopul strategiei cadourilor – o strategie care l-a ridicat pe cele mai înalte trepte ale piramidei sociale. Înainte de a muri, ajunsese scriitorul cel mai celebru din Europa.
Trebuie să înțelegi: banul poate determina relațiile cu puterea, dar acestea nu depind neapărat de cât ești de bogat, ci de felul în care îți folosești bogăția. Oamenii puternici dăruiesc cu ușurință
cumpărând nu obiecte, ci popularitate. Dacă te resemnezi să accepți o poziție socială inferioară numai pentru că deocamdată nu ai bani, riști să rămâi în această situație până la sfârșit. Uzează de metoda pe care a aplicat-o Aretino aristocraților italieni: imaginează-ți că ești egalul lor. Fă pe marele senior fără nicio reținere, oferă daruri generoase, ține casă deschisă, fă banii să circule și creează-ți o fațadă
de putere prin acel procedeu alchimic ce transformă bancnotele în
influență.
ISTORIA LUI MOISE ȘI A FARAONULUI
Stă scris în istoria profeților că Moise a fost trimis la faraon cu belșugde minuni, lucruri nemaivăzute și slavă. În fiecare zi, pentru masafaraonului erau tăiate patru mii de oi, patru sute de vaci, două sute decămile și cât păsăret, pește, băutură, carne friptă, dulciuri și alte lucrurimai trebuiau. Tot poporul din Egipt și toată armata mânca la masafaraonului, în fiecare zi. Vreme de patru sute de ani, faraonul îșiproclamase divinitatea și nu încetase niciodată să dăruiască această hrană.
Când Moise s-a rugat zicând: „O Doamne, pierde-l pe faraon”, Dumnezeua răspuns la rugăciunea lui și i-a spus: „Îl voi pierde cu apă și voi dăruitoate bogățiile lui și ale soldaților lui ție și popoarelor tale”.
