În februarie 1541, din Quito, în Ecuador, a plecat cea mai mare expediție pornită vreodată până atunci în căutarea acestui tărâm visat. La conducerea ei se afla fratele lui Pizarro, Gonzalo.
Strălucitori în armurile și mătăsurile lor colorate, trei sute patruzeci de spanioli s-au îndreptat spre răsărit împreună cu patru mii de indieni care le cărau proviziile și le slujeau drept cercetași, patru mii de porci, duzine de lame și aproape o mie de câini. Curând, însă, expediția a fost lovită de ploi torențiale care le-au distrus materialele și le-au stricat proviziile. În acest timp, Gonzalo Pizarro îi chestiona pe indienii întâlniți în cale, iar pe cei care păreau să nu spună tot ce știau sau nici măcar nu auziseră de regatul acesta fabulos, îi supunea la tortură și îi azvârlea la câini. Vestea despre cruzimea spaniolilor s-a răspândit repede printre indieni, care au înțeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo era să
inventeze povești despre El Dorado și să-l trimită cât mai departe cu putință. Urmând indiciile furnizate de aceștia, Gonzalo și oamenii săi s-au afundat din ce în ce mai adânc în junglă.
În Japonia există un proverb popular care sună astfel: „Tada yori takaimono wa nai”, însemnând: „Nimic nu este mai costisitor decât ceva ce țise dă fără plată”.
Calea lucrurilor nespuse, Michihiro Matsumoto, 1988
Moralul exploratorilor scădea. Uniformele lor ajunseseră
demult niște zdrențe, armurile ruginiseră și le aruncaseră pe drum, încălțămintea se rupsese și oamenii umblau desculți. Sclavii indieni pe care îi luaseră cu ei fie muriseră, fie fugiseră. Nu numai că
mâncaseră toți porcii, ci și câinii de vânătoare și lamele. Se hrăneau deja cu rădăcini și fructe. Dându-și seama că nu mai puteau merge mai departe în acest fel, Pizarro a hotărât să riște o călătorie pe râu și din lemnul aproape putred au construit o plută. Numai că nici navigația în josul înșelătorului Napo nu s-a dovedit a fi mai ușoară.
Așezându-și tabăra pe malul râului, Gonzalo a trimis înainte cercetași să caute alimente prin așezările indiene. A așteptat și iar a așteptat întoarcerea acestora, pentru a afla mai târziu că oamenii părăsiseră expediția și deciseseră să continue călătoria singuri.
Ploile nu mai conteneau. Spaniolii au uitat de El Dorado. Nu mai doreau decât să se întoarcă la Quito. În cele din urmă, în august 1542, dintr-o expediție ai cărei membri se numărau cu miile, au izbutit să ajungă înapoi vreo sută și ceva. În ochii locuitorilor din Quito, oamenii aceștia acoperiți cu zdrențe și piei de animale, plini de răni, scheletici și de nerecunoscut, păreau să vină de-a dreptul din iad, căci vreme de peste un an și jumătate străbătuseră pe jos un traseu de peste trei mii de kilometri descriind un cerc enorm. Uriașa sumă de bani investită în expediție fusese irosită – nici urmă de vreun El Dorado, nici urmă de aur.
Comentariu
Cu tot dezastrul lui Gonzalo Pizarro, spaniolii au continuat să
lanseze o expediție după alta în căutarea ținutului visat. Ca și Pizarro, ceilalți conchistadori au dat foc și au prădat satele, i-au torturat pe indieni și au îndurat greutăți inimaginabile fără să se apropie de aurul râvnit. S-au cheltuit cu aceste expediții sume incalculabile, dar, în ciuda lipsei de rezultat a căutărilor, amăgirea
nu a încetat să-și exercite atracția.
Nu numai că goana după El Dorado a costat milioane de vieți omenești, atât din partea indienilor, cât și a spaniolilor, dar ea a adus imperiul iberic în stare de ruină. Aurul devenise obsesia Spaniei. Bogățiile care reușiseră totuși să pătrundă în țară – și nu fuseseră puține – au fost reinvestite în noi expediții sau în achiziționarea obiectelor de lux mai degrabă decât în agricultură
sau în alte domenii productive. În Spania, orașe întregi au fost depopulate pentru că bărbații plecaseră să caute aur. Fermele au căzut în paragină, iar armata nu a mai avut de unde recruta soldați pentru războaiele din Europa. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, țara își redusese numărul de locuitori la mai puțin de jumătate – în Madrid, populația scăzuse de la 400.000 la 150.000 de oameni.
Necâștigând mai nimic din eforturile susținute pe un timp atât de îndelungat, Spania s-a îndreptat spre declinul din care nu mai avea să-și revină niciodată.
Puterea necesită autodisciplină. Perspectiva îmbogățirii, mai ales a unei îmbogățiri ușoare, rapide face ravagii asupra emoțiilor.
Îmbogățiții peste noapte cred întotdeauna că pot deveni și mai bogați. Li se pare că norocul căzut din cer îi așteaptă chiar după
colțul străzii.
BANII
Yusuf Ibn Jafar el-Amudi obișnuia să le ia bani, uneori chiar sumemari, tuturor celor care doreau să le dea învățătură. Odată, un distins omde legi venit să-l viziteze i-a spus: „Sunt încântat și impresionat de ceea ceîi înveți pe discipolii tăi și sunt sigur că îi călăuzești așa cum se cuvine.
Dar a lua bani în schimbul științei nu se potrivește cu tradiția noastră. Înafară de asta, faptul în sine poate fi răstălmăcit.” El-Amudi a spus:
„Niciodată nu mi-am vândut știința. Nu există pe lume bani destui s-oplătească. Cât despre răstălmăciri, nici dacă refuzi să iei bani nu scapi deele, căci își vor găsi o altă pricină. Să știi că omul care ia bani poate filacom sau poate să nu fie. Cel care nu ia nimic, însă, riscă să stârnească
bănuiala că ar vrea să-i fure discipolului sufletul. Oamenii care spun: «Eunu iau nimic» pot fi văzuți înstăpânindu-se peste voința victimei lor.”
Judecata superficială, Idries Shah, 1970
Căzând pradă acestei iluzii, oamenii lacomi trec cu vederea
elementele esențiale de care depinde puterea: autocontrolul, bunăvoința celorlalți și așa mai departe. E cazul să înțelegi: cu o singură excepție – moartea – nu există nicio schimbare durabilă care să se petreacă de la o clipă la alta. Averile acumulate peste noapte rareori sunt trainice, pentru că nu au un temei solid. Să nu îngădui niciodată setei de bani să te ispitească să ieși din cetățuia sigură a puterii reale. Scopul tău trebuie să fie numai puterea, iar banii își vor găsi drum către tine fără să-i cauți. Lasă căutarea legendarului El Dorado în seama naivilor și a proștilor.
Varianta a II-a
Pe la începutul secolului al XVIII-lea, în societatea engleză
întâietatea le revenea, indiscutabil, ducelui și ducesei de Marlborough. După campaniile victorioase împotriva francezilor, ducele era considerat cel dintâi dintre strategii Europei, iar soția sa, ducesa, după o mulțime de intrigi, își cucerise statutul de favorită a reginei Anne, care și-a început domnia în 1702. În 1704, datorită
triumfului britanicilor în bătălia de la Blenheim, ducele a devenit obiectul admirației generale și, ca răsplată, regina i-a dăruit un teren în orașul Woodstock și fondurile necesare pentru ridicarea unui palat. Ducele i-a dat acestei viitoare reședințe numele de
„palatul Blenheim” și l-a ales ca arhitect pe tânărul John Vanbrugh, un artist înzestrat cu multilateralitatea creatorilor din Renaștere –
era totodată și dramaturg. Cu mare fast și multe speranțe, construcția palatului a început în vara anului 1705.
Vanbrugh avea o concepție dramaturgică asupra arhitecturii.
Palatul proiectat de el urma să fie un monument menit să glorifice strălucirea și puterea ducelui și să cuprindă lacuri artificiale cu poduri enorme, grădini trasate cu un bun gust elaborat și alte elemente decorative ieșite din comun. Cu toate acestea, încă din prima zi, ducesei nu-i era pe plac nimic: i se părea că Vanbrugh irosea banii cu prea mulți copaci. Voia ca palatul să fie gata cât mai repede. I-a torturat pe toți, arhitect și lucrători, pentru fiecare detaliu. O obsedau amănuntele. Deși guvernul era cel care plătea, socotea totul până la ultimul bănuț. În cele din urmă, cârcotășenia ei (în legătură cu reședința Blenheim, dar și cu alte lucruri) a supărat-o pe regină, care, în 1711, a îndepărtat-o de la curte și i-a
ordonat să elibereze apartamentele pe care le ocupa în palatul regal.
Când a plecat, furioasă pentru că își pierduse funcția și, totodată, salariul, a golit încăperile de tot ce se putea lua, inclusiv clanțele de la uși.
În cursul următorilor zece ani, munca de construcție mai mult stătea pe loc, decât progresa, pentru că fondurile deveniseră mai greu de obținut de la guvern. Ducesa credea că Vanbrugh își pusese în gând s-o ruineze. Se târguia pentru fiecare căruță de piatră sau de var, număra fiecare bucată de fier și fiecare palmă de lambriu, tunând și fulgerând împotriva risipei lucrătorilor, furnizorilor și supraveghetorilor. Bătrân și obosit, ducele nu dorea altceva decât să
apuce să-și trăiască anii de pe urmă în acest palat, dar întreg proiectul se împotmolise într-o mlaștină de procese – lucrătorii o dăduseră în judecată pe ducesă pentru neplata salariilor, iar ea îl dăduse în judecată pe arhitect. Ducele a murit în toiul tuturor acestor ciorovăieli. Nu a avut șansa să doarmă nici măcar o noapte în iubitul său palat.
