facă față uriașei sale armate și că imensul său imperiu va deveni încă și mai vast.

În anul 529 î. Hr., Cyrus mărșăluia către fluviul Araxes, poarta regatului massagetailor. După ce și-a așezat tabăra pe malul de vest al fluviului, a primit un mesaj din partea reginei Tomyris: „Rege al mezilor”, spunea mesajul, „te sfătuiesc să renunți la planurile tale, căci nu poți să știi dacă până la urmă îți vor fi de vreun folos.

Domnește peste poporul tău și încearcă să te împaci cu gândul că

peste al meu domnesc eu. Dar sunt sigură că nu îmi vei asculta povața, căci să trăiești în pace este ultimul lucru pe care ți l-ai dori.”

Încrezătoare în armata ei și nevrând să mai amâne o bătălie pe care o știa inevitabilă, Tomyris s-a oferit să-și retragă trupele aflate de cealaltă parte a fluviului, ca să-i permită lui Cyrus să-l traverseze cu bine și, dacă vrea, să angajeze ostilitățile pe malul estic.

COCOȘELUL FANFARON

Doi cocoși se luptau pe o grămadă de bălegar. Unul din ei era maiputernic. L-a învins pe celălalt și l-a alungat. Toate găinile s-auîngrămădit în jurul cocoșelului victorios și au început să-l ridice în slăvi.

Cocoșelul voia ca puterea și gloria lui să fie cunoscute și în curtea vecină.

A zburat pe acoperișul hambarului, a bătut din aripi și s-a apucat să strigecât ce putea: „Uitați-vă la mine cu toții. Sunt un cocoșel învingător.

Niciun alt cocoșel din lume nu are atâta putere ca mine.” Nici nu aterminat bine ce avusese de spus că un uliu l-a și omorât, l-a ridicat îngheare și l-a dus în cuibul lui.

Fabule, Lev Tolstoi, 1828–1910

Cyrus a acceptat, dar în loc să treacă direct la atac, s-a gândit să

recurgă la un șiretlic. Massagetaii nu erau obișnuiți cu luxul. Odată

trecut pe malul celălalt al fluviului, și-a așezat din nou tăbăra și a întins masă mare, ca pentru un banchet bogat, cu mâncăruri multe, belșug de carne, delicatese și vin tare. Apoi a lăsat în tabără trupele cele mai puțin puternice, iar restul soldaților l-a retras către fluviu.

Curând, un detașament numeros de massagetai a pornit asupra taberei și, într-o bătălie crâncenă, i-a ucis pe toți perșii aflați acolo.

Apoi, atrași de ospățul fabulos rămas pe mese, au mâncat și au băut după pofta inimii. Într-un târziu, nici nu se putea astfel, au adormit.

Peste noapte, armata persană s-a întors în tabără și i-a omorât pe

mulți dintre ei, iar pe ceilalți i-a făcut prizonieri. Printre aceștia din urmă se număra și generalul lor, un tânăr numit Spargapises, fiul reginei Tomyris.

Când a auzit de cele întâmplate, aceasta i-a trimis un alt mesaj lui Cyrus, mustrându-l pentru că se folosise de viclenie ca să-i învingă armata. „Ascultă-mă”, i-a scris ea, „și te voi sfătui de bine: dă-mi înapoi fiul, părăsește țara mea cu trupele intacte și mulțumește-te cu faptul că ai triumfat asupra unei treimi din massagetai. Dacă refuzi, jur pe soare, stăpânul nostru, că o să-ți dau mai mult sânge decât ai putea să bei cu toată lăcomia ta.” Cyrus a preferat să disprețuiască batjocoritor și această povață: nu voia să-i elibereze fiul, ci să-i zdrobească pe toți acești barbari.

Văzând că nu avea să fie eliberat, prințul nu a mai putut suporta umilința situației sale și s-a sinucis. Vestea morții lui a umplut de durere inima reginei. Și-a adunat puterile și toți soldații pe care a reușit să-i mobilizeze, apoi, aprinzându-le în suflet dorința frenetică

de răzbunare, a atras trupele lui Cyrus într-o bătălie sângeroasă. În cele din urmă, massagetaii au învins. În furia lor cumplită, au măcelărit armata perșilor și l-au ucis și pe Cyrus.

După bătălie, Tomyris și războinicii ei au cercetat câmpul de luptă în căutarea trupului acestuia. Când l-au găsit, regina însăși i-a retezat capul, l-a vârât într-un burduf umplut cu sânge, strigând:

„Cu toate că te-am învins și încă sunt în viață, tu m-ai distrus luându-mi, prin viclenie, fiul. Acum vezi că fac așa cum te-am amenințat că voi face: ai mai mult sânge decât poți să bei.” Odată cu dispariția lui Cyrus, imperiul persan s-a destrămat cu repeziciune.

Cu un singur gest arogant, marele general și rege a dărâmat tot ceea ce clădise.

Comentariu

Nu există nimic mai îmbătător ca victoria – și nimic mai periculos.

Cyrus își ridicase imperiul pe ruinele altuia dispărut. Cu o sută

de ani înaintea sa, puternicul stat asirian fusese redus la neființă, iar din splendida lui capitală, Ninive, nu mai rămăseseră decât pietre îngropate în nisip. Asirienii avuseseră această soartă cumplită

pentru că nici ei nu se opriseră la timp, distrugând cetate după

cetate, până când au uitat ce țel urmăriseră în lupta lor și au ajuns să

caute cu orice preț victoria de dragul victoriei. Imperiul devenise prea întins ca să mai poată fi apărat și își făcuse numeroși dușmani care, în cele din urmă, s-au coalizat și au izbutit să îl zdrobească.

ETAPA CONTRAINTEROGATORIULUI

În toate contrainterogatoriile […], trebuie să repet înainte de oricefaptul că vă recomand să fiți mereu atenți la alegerea momentului în care ebine să vă opriți. Nimic nu este mai important decât să vă încheiațiinterogatoriul cu un triumf. Atât de numeroși juriști reușesc să surprindă

martorul contrazicându-se în mod flagrant, dar, nemulțumindu-se numaicu atât, continuă să pună întrebări și diluează interogatoriul până cândefectul pe care avantajul obținut anterior îl avusese asupra juraților sepierde cu desăvârșire.

Arta Contrainterogatoriului, Francis L. Wellman, 1913

Cyrus nu a ținut seama de lecția asiriană. A disprețuit avertismentele oracolelor și ale sfetnicilor săi și nu a șovăit să

ofenseze o regină, victoriile de până atunci i se suiseră la cap – nu mai auzea glasul rațiunii. În loc să-și consolideze deja atât de vastul său imperiu, a vrut să-i adauge alte cuceriri; în loc să accepte faptul că fiecare situație este diferită de cele precedente, a crezut că, atâta timp cât folosește metode cunoscute, adică forța brutală și viclenia, orice nou război nu se poate sfârși altfel decât cele anterioare.

Trebuie să înțelegi că în privința puterii, singurul tău ghid este rațiunea. A te lăsa influențat de un elan de moment sau de o succesiune de evenimente cu valoare emoțională înseamnă a comite o eroare ce se poate dovedi fatală. Ai obținut succesul, stai pe loc.

Fii prudent. După ce câștigi o victorie, analizează rolul circumstanțelor specifice, nu ceda tentației de a repeta aceleași manevre iar și iar, în speranța ajungerii la mereu același rezultat.

Istoria e plină de ruinele imperiilor altădată victorioase și de cadavrele conducătorilor care nu au învățat să se oprească la vreme și să-și consolideze avantajul dobândit.

RESPECTAREA LEGII

Nu există persoană care să se afle într-o situație mai delicată și

mai instabilă ca o metresă de rege. Aceste femei nu aveau putere reală și nici vreun drept pe care să conteze la vremuri de restriște.

Erau înconjurate de haite de curteni invidioși ce de-abia așteptau să le vadă căzute în dizgrație, iar în cele din urmă, cum singurul lor argument îl reprezenta frumusețea fizică, această

cădere era inevitabilă și dureroasă.

Regele Ludovic al XV-lea al Franței și-a luat amante „oficiale”

încă de la începutul domniei, norocul fiecăreia dintre ele neținând însă mai mult de câțiva ani. Apoi a apărut doamna de Pompadour, căreia, pe când era o fetiță de vreo nouă ani (numită Jeanne Poisson și născută într-o familie modestă), o prezicătoare i-a spus că într-o zi avea să ajungă favorita regelui. Prezicerea părea un vis absurd, pentru că metresele regale proveneau aproape întotdeauna din rândurile aristocrației. Jeanne nu înceta totuși să se creadă destinată

iubirii monarhului, iar visul s-a transformat în obsesie. Și-a cultivat calitățile potrivite unei favorite – a învățat muzica, dansul, declamația și călăria. Excela în toate aceste domenii. S-a măritat cu un bărbat aparținând micii nobilimi, care însă a introdus-o în cele mai ilustre saloane ale Parisului. Curând, toată lumea vorbea despre această tânără frumoasă, talentată, inteligentă și plină de farmec.

Jeanne Poisson a știut să devină prietena lui Voltaire, Montesquieu și a altor mari personalități intelectuale ale epocii, dar nu a uitat nicio clipă de scopul pe care și-l fixase în copilărie – acela de a cuceri inima regelui. Soțul ei avea un castel în pădurea unde obișnuia să vâneze Ludovic al XV-lea, iar ea a început să-și petreacă

tot mai mult timp acolo. Urmărea cu mare atenție toate mișcările regelui și s-a asigurat că acesta o va vedea „din întâmplare”, trecând în trăsura ei cea mai elegantă și purtând rochia cea mai frumoasă.