„admirație nefericită”, va trece la ei pe primul loc. S-ar putea să nu îți dai seama de existența ei pe moment, însă într-o zi tot o vei remarca – în afară de cazul în care înveți strategia contracarării ei și aduci câteva mici sacrificii pe altarul zeilor succesului. Ai de ales: fie îți mai estompezi, din când în când, strălucirea, dezvăluindu-ți în mod deliberat câte un defect, o slăbiciune sau o temere, eventual chiar convingerea că reușitele tale s-ar datora norocului, fie îți găsești, pur și simplu, alți prieteni. Să nu subestimezi niciodată

puterea invidiei.

RESPECTAREA LEGII

Clasa negustorimii și breslele meșteșugarilor cărora Florența medievală își datora prosperitatea creaseră un regim republican menit să le apere de tendințele represive ale aristocrației. Întrucât pentru funcțiile înalte, mandatul dura numai câteva luni, nu putea nimeni să-și consolideze poziția îndeajuns pentru a impune o tiranie și, cu toate că acest provizorat însemna o continuă luptă

între diversele facțiuni, sistemul ferise Florența de veleitățile dictatoriale ale potentaților locali. Familia Medici trăise veacuri de-a rândul sub acest regim republican, fără să iasă prea tare în evidență. Originile ei erau mai degrabă modeste – primii Medici fuseseră spițeri („farmaciști”, am spune noi astăzi), deci reprezentanți tipici ai clasei de mijloc. Nu s-au ridicat decât spre sfârșitul secolului al XIV-lea, când Giovanni de’ Medici a făcut ceva avere din activități bancare. Abia după aceea aveau să ajungă la statutul de forță pe care îl cunoaștem.

La moartea lui Giovanni, fiul său Cosimo a preluat afacerile familiei și nu a întârziat să-și demonstreze talentul. Datorită lui,

Medici-i au prosperat și au devenit una dintre cele mai reputate

„dinastii” de bancheri ale Europei. Dar în Florența aveau și rivali, căci, în ciuda egalitarismului republican, familia Albizzi reușise, de-a lungul anilor, să monopolizeze guvernarea și, prin intermediul unui solid sistem de alianțe, să-și asigure prezența continuă a lor sau a oamenilor lor în funcții importante. Cosimo nu a căutat să

schimbe această stare de lucruri; de fapt, le-a acordat Albizzi-lor sprijinul său tacit. În același timp, dacă aceștia începuseră să-și etaleze puterea, el a preferat să rămână în planul al doilea.

Totuși, de la o vreme, averea Medici-lor nu a mai putut fi ignorată, iar în 1433, simțindu-se în pericol, familia Albizzi și-a mobilizat prietenii din guvern și l-a aruncat pe Cosimo în închisoare sub învinuirea de conspirație împotriva ordinii republicane. Unii dintre ei doreau ca rivalul lor să fie executat, alții se temeau că această execuție ar declanșa un război civil. Până la urmă, l-au exilat din Florența. Cosimo nu a contestat sentința și a plecat fără să facă zarvă. Știa că există împrejurări în care este mai înțelept să ai răbdare și să nu fii în centrul scenei.

În cursul anului următor, Albizzi-i au început să dea motive de îngrijorare florentinilor, care îi bănuiau că pun la cale instaurarea unei dictaturi. Între timp, utilizând în mod inteligent atuul bogăției sale, Cosimo a continuat, chiar din exil, să-și exercite influența asupra treburilor orașului. Aici, în septembrie 1434, a izbucnit războiul civil, iar familia Albizzi a fost răsturnată de la putere și trimisă în exil. Reîntors de îndată la Florența, Cosimo și-a recăpătat statutul de dinainte de condamnare, dar a constatat că se afla într-o situație delicată: dacă se arăta mânat de ambiție asemenea rivalilor săi, Albizzi-i, avea să stârnească opoziție și invidie, ceea ce, în ultimă instanță, i-ar fi pus în pericol afacerile. Pe de altă parte, dacă

se menținea în umbră, ar fi netezit drumul către putere în fața altei facțiuni, care, ca și familia Albizzi, i-ar fi devenit rivală și ar fi sfârșit prin a-i invidia succesul și a dori să-l pedepsească pentru el.

Cosimo a rezolvat problema printr-o metodă dublă: în secret, și-a folosit averea ca să cumpere sprijinul cetățenilor importanți ai orașului și i-a plasat în funcțiile cheie pe propriii săi aliați, care fuseseră aleși, în mod abil, din rândul reprezentanților claselor de mijloc, pentru a nu trezi suspiciuni asupra legăturilor sale cu ei.

Celor care murmurau împotriva crescândei lui influențe politice li se aplicau impozite suplimentare sau erau siliți de bancherii aliați

să-și vândă afacerile și proprietățile astfel încât erau aduși la supunere. Republica ajunsese o formă fără fond. Frâiele guvernării se aflau în mâna lui Cosimo.

Dacă, în culise, acesta își continua manevrele de preluare a controlului asupra Florenței, în public, imaginea sa era cu totul alta.

Mergea pe jos, ca oamenii de rând, se îmbrăca în haine modeste, nu umbla însoțit decât de un singur slujitor și îi saluta cu respect pe demnitarii orașului și pe cetățenii mai în vârstă. Când ieșea călare, încăleca nu un cal, ci un catâr. Nu discuta niciodată despre chestiunile de însemnătate publică, deși deja conducea politica externă a statului de mai bine de treizeci de ani. Cheltuia mult cu operele filantropice și cultiva relațiile cu clasa negustorilor. Finanța tot felul de proiecte edilitare – a ridicat unele clădiri publice de care se mândreau toți cetățenii, iar când a construit un palat pentru el și familia sa, lângă Fiesole, a respins planurile excesiv de ornamentate desenate de Brunelleschi, alegându-le în schimb pe cele mult mai modeste elaborate de Michelozzo, un arhitect florentin de origine umilă. Palatul simbolizează întreaga strategie a lui Cosimo: pe dinafară simplitate, pe dinăuntru eleganță și opulență.

Cosimo a murit în 1464, după o domnie (neoficială) de peste treizeci de ani. Concetățenii săi au vrut să-i clădească un mausoleu măreț și să-i onoreze amintirea prin funeralii impresionante, dar, pe patul de moarte, el a cerut să fie îngropat „fără pompă și ceremonie”. Vreo șaizeci de ani mai târziu, Machiavelli avea să-l socotească pe Cosimo cel mai înțelept dintre toți principii (conducătorii, adică) „întrucât a știut că lucrurile minunate înfăptuite sub ochii tuturor și văzute ceas de ceas îi fac pe oameni mult mai pizmuiți decât cele înfăptuite sub pavăza modestiei”.

INVIDIA O CHINUIE PE AGLAUROS

Zeița Minerva și-a croit drum către casa Invidiei, o casă năpădită denoroi negru și urât mirositor, ascunsă departe, pe fundul râpelor, undesoarele nu pătrunde niciodată, unde vântul nu adie; un sălaș întunecos, încare intră un frig ce îți ajunge până la oase, un sălaș veșnic lipsit de foc,veșnic învăluit într-o beznă densă. Când a sosit în locul acela, Minerva s-aoprit în fața casei […] și a lovit în ușă cu vârful lăncii sale, iar laatingerea ei, ușa s-a deschis larg și a scos la iveală Invidia, care ședeaînăuntru și se ospăta cu carne de șarpe, hrana care îi nutrea răutatea.

Văzând-o, Minerva și-a întors privirea în lături. Dar cealaltă s-a ridicat,greoaie, de la pământ, părăsind cadavrele pe jumătate devorate și a ieșitafară pășind împleticit. Când a văzut-o pe zeiță în întreaga strălucire afrumuseții, purtând armura ei lucitoare, a gemut […].

Chipul Invidiei era bolnăvicios de palid, tot trupul îi era slăbănog șipipernicit, iar ochii încrucișați de te cuprindea groaza; dinții i seînnegriseră și se stricaseră, sânii veninoși aveau o culoare verzuie și de pelimbă îi picura otravă.

Nimic în afară de vederea suferinței nu îi putea aduce pe buzezâmbetul. Nu cunoscuse niciodată alinarea somnului, ci o țineau veșnictrează grijile și neliniștea; se uita cu spaimă la norocul oamenilor șivederea lui o slăbea și mai tare. Rozând din ceilalți ca și din sine, își erapropriul său chin. În ciuda repulsiei ce o simțea, Minerva i s-a adresat cuvorbe puține: „Strecoară-ți veninul în sufletul uneia dintre fiicele luiCecrop. Numele ei este Aglauros. Aceasta este ceea ce îți cer să faci”. Fără

a mai rosti un cuvânt, a apăsat cu vârful lăncii în tină, a părăsit pământulși s-a înălțat în văzduh. Cu coada ochiului, cealaltă a urmărit-o pe zeiță cuprivirea până ce nu a mai zărit-o, boscorodind de mânie că planulMinervei avea să izbutească. Apoi și-a adunat slujitorii încinși toți cubrâuri din tulpină de măceș plină de ghimpi, s-a învăluit în noriîntunecoși și a pornit la drum. Oriunde pășea, zdrobea cu tălpile câmpiileînflorite, veștejea iarba, usca ramurile tinere ale copacilor și cu răsuflareaei îmbolnăvea oamenii, cetățile lor, căminurile lor, până când, în cele dinurmă, a ajuns la Atena, orașul spiritului și al bogăției, loc de liniște și deprosperitate. Abia dacă s-a putut stăpâni să plângă atunci când a văzut că

nu era nicio pricină de a vărsa lacrimi. Apoi, intrând în iatacul fiicei luiCecrop a îndeplinit porunca Minervei. A atins pieptul fetei cu mânamuiată în răutate, i-a umplut inima cu spini ascuțiți și trăgând pe nasdintr-o otravă neagră și ucigașă, i-a strecurat-o până în oase, făcândveninul să-i ajungă adânc în inimă. Pentru ca pricina suferinței copilei să

nu fie prea greu de găsit, i-a arătat în vis chipul surorii ei, căsătoriafericită a acesteia [cu zeul Mercur] și chipul zeului însuși, în toată

splendoarea frumuseții lui și a sporit și mai tare minunăția acestorimagini.

Astfel, Aglauros a fost cuprinsă de gânduri rele și furia gelozieiascunse i-a devorat inima. Ofta zi și noapte, mereu nefericită și, însuferința ei cumplită, s-a topit încet, la fel cum se topește gheața sub

soarele arzător.

Focul ce fusese aprins în ea de gândul la norocul și la fericirea suroriiei era asemenea arderii buruienilor care nu izbucnesc în flăcări, darsfârșesc prin a fi mistuite.

Metamorfoze, Ovidiu, 43 î. Hr. – 18 d. Hr.

Comentariu

Un bun prieten al lui Cosimo, librarul Vespasiano da Bisticci, a scris despre el: „Și ori de câte ori dorea să înfăptuiască ceva, avea grijă ca nu cumva să trezească invidie, iar inițiativa părea a veni de la alții, nu de la el”. Unul dintre proverbele sale preferate spune că:

„Invidia este o buruiană care nu ar trebui udată”. Dându-și seama ce ravagii poate face ea într-un mediu democratic, Cosimo nu se împodobea cu niciunul din atributele exterioare ale măreției, ceea ce nu înseamnă că măreția ar trebui înăbușită și că s-ar cuveni să

supraviețuiască numai cei mediocri, ci că este necesar un joc al aparențelor. Pizma insidioasă a mulțimilor poate fi dezarmată

destul de lesne – dă-ți osteneala să te asemeni lor prin stil și valori.

Aliază-te cu cei mai prejos de tine și înalță-i în funcții importante, ca să-ți asiguri sprijinul lor în timpurile grele. Nu face niciodată

paradă de bogăția ta și nu lăsa pe nimeni să vadă în ce fel ți-ai cumpărat influența de care te bucuri. Fă-ți un obicei vizibil din a fi respectuos cu ceilalți de parcă ar fi mai puternici decât tine. Cosimo de’ Medici cunoștea bine regulile acestui joc și era un adevărat maestru în jongleria cu aparențele. Nu exista nimeni care să

aproximeze limitele puterii și influenței sale. Exteriorul modest masca realitatea.

Să nu fii niciodată atât de naiv încât să crezi că lăudându-te cu calitățile care te ridică deasupra altora, le vei trezi admirația. De fapt, le atragi atenția asupra propriei lor inferiorități și le stârnești invidia (sau „admirația nefericită”.) Ea îi va tortura până când te vor distruge și nu ai cum să prevezi în ce fel o vor face. Prostul îi sfidează pe zeii pizmei etalându-și victoriile. Stăpânul puterii știe însă că aparența superiorității nu înseamnă nimic în comparație cu superioritatea reală.

Dintre toate bolile sufletului, invidia este singura pe care nimeni nu o

mărturisește.

Plutarh, circa 46–120 d. Hr.

CHEILE PUTERII

Omul suporta greu sentimentul inferiorității. Puși în fața unui talent superior celui cu care ne credem înzestrați ori a unei priceperi sau puteri superioare, ne simțim tulburați și nu mai suntem chiar în largul nostru. Motivul: în majoritate, avem despre noi înșine o părere mai bună decât ar fi cazul, iar atunci când întâlnim persoane care ne depășesc, ele ne dau a înțelege că suntem niște mediocrități sau, oricum, nu atât de dotați precum ne-am închipuit. Această destabilizare a imaginii despre noi înșine nu întârzie să ne provoace unele emoții urâte. La început, simțim invidie – Ce bine ar fi să fiu și eu atât de talentat/pregătit ca această

ființă care îmi este superioară, atunci aș fi și eu fericit. Numai că

invidia nu ne consolează și nu ne aduce în situația de a restabili egalitatea. Nici măcar nu ne-o putem recunoaște public, pentru că

societatea ne-ar condamna, căci a manifesta invidie înseamnă a-ți proclama inferioritatea. Față de unii prieteni apropiați, ne mai confesăm uneori și vorbim de visele sau dorințele nerealizate, invidia însă, nu o mărturisim niciodată. O mascăm în diverse feluri:

„O fi el mai deștept ca mine, dar nu are pic de conștiință sau de simț

moral” sau: „Poate că el are o putere mai mare, dar asta pentru că