În ambele cazuri, aparenta sa supunere conformistă i-a asigurat libertatea de a lucra netulburat și de a gândi în felul său și nu în al altora. A supraviețuit în două țări, în două epoci periculoase, prin mici balete de aparent convenționalism și a dovedit că era mai puternic decât forțele de represiune.
Nu numai că oamenii aflați la putere trebuie să evite greșelile comise de Pausanias și Salk, ci e necesar și să învețe jocul abil al
„pozei” populare. Este un truc folosit de toți escrocii și de toți politicienii din toate timpurile. Conducători ca Iulius Cezar și Franklin D. Roosevelt au știut să renunțe la prestanța lor aristocratică înnăscută pentru a cultiva familiaritatea calculată cu oamenii de rând. Și-au manifestat această familiaritate prin mici gesturi, adeseori simbolice, ca să arate poporului că îi împărtășesc valorile, în ciuda diferenței de statul social.
Concluzia logică a acestei practici: cultivă-ți neprețuita
capacitate de a fi exact ceea ce dorește să fii cel alături de care te afli.
Când ieși în lume, lasă-ți acasă ideile și valorile personale și pune-ți masca cea mai potrivită grupului în mijlocul căruia te găsești.
Bismarck a jucat cu succes acest joc, timp de ani întregi – unii își dădeau seama, vag, de acest lucru, dar nu suficient de bine ca să-i dejoace manevrele. Oamenii înghit momeala pentru că se simt flatați când văd că le împărtășești opiniile. Dacă ești îndeajuns de atent, nu te vor lua drept ipocrit – cum să te suspecteze de ipocrizie când nu le permiți să ghicească ce crezi tu cu adevărat?! Și nici nu te vor considera un om fără crez. Bineînțeles că ai un crez – al celor lângă care stai.
Ultimul cuvânt: Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu care cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie. (Evanghelia după Matei, 7:6)
Imagine: Oaia neagră. Turma de oi ocolește oaia cea neagră, neștiind sigur dacă este sau nu de-a lor. Astfel, aceasta se răzlețește de celelalte, rămâne în urmă sau rătăcește drumul, și, rămânând singură, lupii o înconjoară și o devorează imediat. Stai în mijlocul turmei – unde-s mulți, puterea crește. Păstrează-ți gândurile înăuntru, nu în afară.
CONTRAARGUMENT
Singurul moment în care merită să ieși în evidență este atunci când deja ai ieșit în evidență: după ce puterea ta s-a consolidat și îți poți permite să marchezi diferențele față de ceilalți, ca semn al distanței ce te separă de ei. Pe când era președinte al Statelor Unite, Lyndon Johnson ținea uneori ședințe în timpul cărora stătea pe closet. Cum nimeni altcineva nu putea sau nu dorea să-și aroge un atare „privilegiu”, Johnson arăta tuturor că nu era silit să respecte protocolul sau regulile de politețe. Împăratul roman Caligula făcea același joc: se îmbrăca în haine femeiești sau în ținută de baie ca să
primească în audiență persoane importante. A mers până acolo încât să-și ridice calul la rangul de consul. Jocul s-a întors însă
împotriva sa, pentru că poporul a ajuns să-l urască, iar
excentricitățile acestea i-au adus pieirea. Adevărul este că înșiși oamenii cei mai puternici ar face mai bine măcar să dea impresia că
sunt asemenea celor de rând, întrucât, mai devreme sau mai târziu, vine și clipa în care vor avea nevoie de sprijin popular.
În sfârșit, oaia neagră, pacostea incomodă care reușește să
sfideze convenționalismele și să-și bată joc de aspectele osificate dintr-o cultură, își găsește întotdeauna un loc al ei. Oscar Wilde, de pildă, a dobândit o putere considerabilă din punct de vedere social tocmai pe această cale: a arătat tuturor că disprețuiește felul de viață al societății, iar atunci când ținea lecturi publice din creația sa, publicul nu numai că se aștepta să fie ținta batjocurii, ci se și bucura de ea. Trebuie remarcat totuși, că și în cazul său, excentricitatea s-a dovedit fatală. Dar chiar dacă ar fi sfârșit bine, amintește-ți că era un geniu: fără darul său de a amuza și seduce lumea, criticile sale răutăcioase ar fi rămas simple insulte.
LEGEA 39
SCOATE VÂNATUL DIN VIZUINĂ ȘI
ADU-L ÎN BĂTAIA PUȘTII
ARGUMENT
Din punct de vedere tactic, furia și, în general, excesul de emotivitatesunt contraproductive. Trebuie să-ți păstrezi întotdeauna calmul șiobiectivitatea. Pe de altă parte, dacă reușești să-ți enervezi adversarii,rămânând absolut imperturbabil, îți asiguri un avantaj decisiv.
Destabilizează-i. Descoperă în ce fel îi poți irita și deruta vexându-leorgoliul și se vor afla la cheremul tău, ca niște marionete.
ÎNCĂLCAREA LEGII
În ianuarie 1809, agitat și neliniștit, Napoleon se îndrepta în grabă spre Paris, după războiul cu spaniolii. Spionii și oamenii săi de încredere îi confirmaseră zvonul că ministrul său de externe, Talleyrand, conspira împotriva sa, împreună cu Fouché, ministrul poliției. Imediat după ce a sosit în capitală, i-a convocat la palat pe cei doi. Pătrunzând în sală după venirea acestora, a început să
umble cu pași mari de colo până dincolo și s-a pornit să vorbească
vag despre complotiști care urzeau contra sa, despre speculanți care urmăreau să distrugă stabilitatea pieței bursiere, despre parlamentari care voiau să întârzie aplicarea politicii sale – și despre unii miniștri ce îi subminau autoritatea.
În timp ce împăratul se dezlănțuise, Talleyrand stătea sprijinit de consola șemineului, părând total indiferent. Oprindu-se în fața lui, Napoleon a spus, furios: „Pentru acești miniștri, trădarea a început în clipa în care și-au permis să aibă îndoieli.” Se aștepta ca la cuvântul „trădare”, Talleyrand să dea vreun semn de teamă.
Acesta, însă, nu a făcut decât să surâdă calm și ușor plictisit.
Vederea unui subaltern în aparență senin, deși tocmai i se aruncaseră acuzații ce l-ar fi putut duce la spânzurătoare, l-a făcut pe împărat să-și iasă cu totul din fire. Există unii miniștri, a spus el, care îi doreau moartea și a mai înaintat un pas spre Talleyrand.
Impasibil, acesta continua să îl privească. În cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, Napoleon a izbucnit: „Sunteți un om laș”, i-a azvârlit acestuia în față, „un om nevrednic de încredere. Nu aveți nimic sfânt. V-ați vinde și tatăl. V-am acoperit cu bogății și totuși nu v-ați da înapoi de la nimic ca să mă distrugeți.” Ceilalți miniștri se uitau unii la alții, nevenindu-le să-și creadă urechilor –
nu îl mai văzuseră niciodată pe neînfricatul general, care cucerise aproape întreaga Europă, atât de furibund.
„Ați merita să vă zdrobesc ca pe un ciob de sticlă”, a continuat el, bătând din picior. „Am puterea să o fac, dar vă disprețuiesc prea mult ca să-mi dau atâta osteneală. De ce nu am pus să vă spânzure de porțile [palatului] Tuileries? Dar încă nu este timpul pierdut.”
Urla, sufocându-se de mânie, cu fața congestionată și ochii gata să-i iasă din orbite: „Nu sunteți altceva decât un rahat într-un ciorap de mătase!… Și soția dumneavoastră? Nu mi-ați spus niciodată că
prințul Carlos este amantul ei!” „Într-adevăr, sire, nu m-am gândit nicio clipă că această informație ar putea spori cu ceva gloria majestății-voastre sau pe a mea”, a răspuns Talleyrand absolut calm.
După alte câteva insulte, Napoleon a părăsit scena în trombă.
Talleyrand a traversat încet încăperea, șchiopătând din cauza vechii sale infirmități. Pe când un valet îl ajuta să-și pună pe umeri pelerina, s-a întors către ceilalți miniștri încremeniți, care se temeau că nu îl vor mai revedea vreodată și a spus: „Ce păcat, domnilor, că
un om atât de mare este atât de prost crescut.”
În ciuda izbucnirii sale, Napoleon nu l-a arestat pe ministrul său de externe. S-a mărginit să-l scoată din funcție și să-i interzică
accesul la curte, convins fiind că îl pedepsise suficient, umilindu-l.
