Uneori, epocile de schimbări spectaculoase ascund și anunță

aspirația nostalgică spre un trecut idealizat, care stă să reintre în scenă. În ultimă instanță, utilizarea trecutului în avantajul tău se dovedește mai înțeleaptă decât încercarea de a-l nega total sau de a-i întoarce spatele, ceea ce ar fi autodistructiv.

LEGEA 46

NU DA NICIODATĂ IMPRESIA CĂ AI

FI PERFECT

ARGUMENT

Este întotdeauna periculos să te arăți superior semenilor tăi, dar celmai periculos este să le dai impresia că ești fără pată și fără slăbiciuni.

Invidia dă naștere la dușmănii secrete, dar durabile. Este o tactică

inteligentă să scoți la iveală, din când în când, și câte un defect, să-țirecunoști și câte un viciu lipsit de gravitate, ca să previi acumularea deinvidie și să devii astfel mai „om ca toți oamenii” și mai accesibil. Numaizeilor și răposaților li se iartă perfecțiunea.

ÎNCĂLCAREA LEGII

Joe Orton și Kenneth Halliwell s-au cunoscut la Academia regală de arte dramatice din Londra, în 1953, unde studiau amândoi actoria. Curând s-au îndrăgostit unul de celălalt și s-au mutat împreună. Halliwell, care avea pe atunci douăzeci și cinci de ani, era cu șapte ani mai mare decât Orton și părea cel mai sigur de sine dintre ei. Niciunul nu era înzestrat cu un talent actoricesc deosebit și, după absolvire, stabilindu-se într-un apartament londonez igrasios, au decis de comun acord să lase deoparte scena și să se apuce de scris. Moștenirea lui Halliwell era suficient de substanțială

ca să poată trăi din ea câțiva ani fără să fie nevoiți să-și ia slujbă. Tot Halliwell era și acela care ducea greul la scrierea povestirilor și romanelor lor: Orton nota după dictarea lui și apoi bătea la mașină

manuscrisul, adăugând, ici și colo, propriile sale idei sau completări.

Primele lor încercări au stârnit un oarecare interes printre agenții literari, dar nimic mai mult. Speranța pe care o reprezentaseră se dovedise a nu fi fost întemeiată.

Î

În cele din urmă, banii moșteniți s-au dus, iar cei doi au fost siliți să-și caute de lucru. Colaborarea lor literară își mai pierduse din entuziasm și devenise mai degrabă sporadică. Viitorul părea sumbru.

În 1957, Orton a început să scrie pe cont propriu, dar nu și-a găsit stilul decât după încă cinci ani, când perechea a petrecut șase luni la închisoare pentru că distrusese câteva zeci de cărți dintr-o bibliotecă și poate că acest moment de autodefinire nu venise întâmplător – era pentru prima dată în nouă ani când cei doi nu se aflau împreună. Orton a ieșit din detenție hotărât să-și exprime disprețul față de societatea engleză prin lucrări aparținând genului dramatic, și anume farse și comedii. S-au decis să închirieze împreună un apartament, dar acum rolurile s-au inversat: Orton era cu dictatul și Halliwell cu dactilografia și completările.

În 1964, Joe Orton a terminat prima sa piesă de teatru de mari dimensiuni, Cum să-l distrăm pe domnul Sloane. Piesa a reușit să

ajungă pe scena teatrelor din West End, cartierul aristocrației londoneze și a primit cronici dintre cele mai elogioase: „un nou scriitor mare ivit de nu se știe unde” și așa mai departe. Acest succes a fost urmat de altele, într-un ritm amețitor. În 1966, dramaturgul a dat lovitura cu piesa Pradă și popularitatea sa a atins cote nemaivăzute. Nu au întârziat să apară comenzile din partea marilor companii de teatru, de peste tot – l-au solicitat până și Beatles-ii, care i-au oferit un onorariu substanțial ca să le scrie un scenariu de film.

PARABOLA LACOMULUI ȘI INVIDIOSULUI

Un lacom și un invidios l-au întâlnit pe rege. Regele le-a spus: „Unuldintre voi poate să-mi ceară orice și eu o să-i dau ceea ce mi-a cerut cucondiția să-i ofer celuilalt de două ori pe atât”. Invidiosul nu voia să ceară

el primul, pentru ca tovarășul lui să nu capete de două ori mai mult decât is-ar fi dat lui, iar lacomul nu voia să ceară primul pentru că ținea să ia elsingur tot ceea ce era de luat. În cele din urmă, lacomul l-a îndemnat peinvidios să înceapă el. Astfel, invidiosul i-a cerut regelui să-i scoată unochi.

Parabolă evreiască, Cele șapte păcate capitale, Solomon Schimmel, 1992

Totul mergea din bine în mai bine, cu excepția relației lui Orton cu Halliwell. Perechea continua să locuiască împreună, dar, odată

cu succesul, au venit și neînțelegerile. Văzându-și iubitul în centrul atenției tuturor, acesta din urmă începuse să se simtă umilit în noua sa situație de secretar particular al dramaturgului, iar contribuția sa la procesul de creație s-a redus din ce în ce mai mult. Prin anii ’50, îl întreținuse pe Orton din moștenirea sa, acum acesta era cel care plătea facturile. La orice petrecere sau în orice cerc de prieteni, oamenii gravitau, firește, în jurul lui Orton, care era de altfel fermecător și aproape mereu bine dispus. Spre deosebire de el, Halliwell era chel și se comporta cu stângăcie. Timiditatea sa îi îndemna pe ceilalți să-l evite.

Din cauza succesului, problemele cuplului s-au agravat.

Îmbufnările lui Halliwell făceau din traiul comun un infern. Orton afirma că vrea să-l părăsească, avea mereu alte și alte aventuri, dar sfârșea întotdeauna prin a se întoarce la vechiul său prieten și iubit.

A încercat să-l ajute să se lanseze în cariera de pictor, aranjându-i o expoziție la o galerie de artă din Londra; dar expoziția a fost un fiasco, ceea ce i-a accentuat lui Halliwell complexul de inferioritate.

În mai 1967, cei doi au plecat într-o scurtă vacanță la Tanger, în Maroc. În timpul călătoriei, Orton nota în jurnalul său: „Am vorbit despre cât de fericiți eram și despre faptul că această fericire nu avea, desigur, să dureze. Va trebui să plătim pentru ea. Sau vom fi loviți de vreo nenorocire acum îndepărtată, pentru că am fost, poate, prea fericiți. A fi tânăr, prezentabil, sănătos, celebru, relativ bogat și fericit este, în chip neîndoielnic, ceva ce nu stă în firea lucrurilor”.

Un admirator care simte că nu poate fi fericit dăruindu-și admirația,se hotărăște să devină invidios pe obiectul ei. Astfel, el vorbește o altă

limbă – descrie lucrul admirat drept stupid, insipid și ciudat. Admirațiaeste o dăruire de sine fericită; invidia este o autoafirmare nefericită.

Søren Kierkegaard, 1813–1855

Ai nevoie de un mare talent și de multă abilitate ca să-ți ascunzitalentul și abilitatea.

La Rochefoucauld, 1613–1680

Halliwell părea și el la fel de fericit ca Orton. Sufletul său însă

p

ș

era cuprins de clocot. Două luni mai târziu, în dimineața de 10

august 1967, la numai câteva zile după ce îl ajutase să facă ultimele retușuri la malițioasa farsă Ce a văzut majordomul, neîndoielnic, capodopera sa, Halliwell l-a omorât pe dramaturg, lovindu-l de mai multe ori cu ciocanul în cap, apoi a luat douăzeci și una de tablete dintr-un flacon de somnifere și a murit și el. A lăsat un bilet, pe care a scris: „Dacă citiți jurnalul lui Orton, veți găsi acolo toate explicațiile”.

Comentariu

Kenneth Halliwell a încercat să-și prezinte ratarea ca pe rezultatul unei suferințe sufletești, dar ceea ce a citit în jurnalul lui Joe Orton era purul adevăr: fusese vorba nici mai mult, nici mai puțin decât despre invidie. Ea stătea la baza bolii. Caietele jurnalului, pe care Halliwell le răsfoia pe furiș, povesteau despre zilele când cei doi se simțeau egali între ei și despre cât luptaseră să

se afirme. După ce Orton a devenit un om plin de succes, caietele

„înfățișau” mohoreala îmbufnată a lui Halliwell, ieșirile lui nepoliticoase de la petreceri, mereu mai gravul lui complex de inferioritate. Despre toate acestea, autorul consemnărilor povestea cu o detașare foarte apropiată de dispreț.

Jurnalul a evidențiat limpede invidia unuia pentru reușita celuilalt. În ultimă instanță, Halliwell nu și-ar fi regăsit mulțumirea decât dacă Orton ar fi suferit și el un eșec, poate insuccesul uneia dintre piese, ceva care să-i alăture într-un necaz comun, așa cum se întâmpla în anii de început. Cum lucrurile nu s-au petrecut astfel, ci exact pe dos, iar Orton devenea din ce în ce mai renumit, celălalt le-a readus la egalitatea inițială, în singurul mod pe care l-a găsit –

prin egalitatea morții. Ucigându-și prietenul, a ajuns la fel de celebru ca și el, e drept, în chip postum.

Joe Orton nu a înțeles decât în parte decăderea psihică a lui Halliwell. Încercarea sa de a-l ajuta să se lanseze ca pictor a vădit clar ceea ce simțea: milă și vinovăție. Ar fi avut la îndemână două

soluții: ori să-și minimalizeze propriul succes, recunoscându-și unele erori care să risipească invidia celuilalt, ori, sesizând exact natura problemelor, să fugă de el ca de un șarpe, ceea ce Halliwell și era – un șarpe al pizmei. Odată ce i-ai stârnit cuiva invidia, orice ai

face, înrăutățești situația, fiindcă „șarpele” se cuibărește tot mai adânc în sufletul invidiosului. În cele din urmă, acesta te va lovi.

În jocul vieții, nu obține succesul visat decât un număr mic de oameni, iar această minoritate fericită nu se poate să nu își atragă

ura celor din jur. Când te întâlnești cu reușita, cel mai tare s-ar cuveni să te temi de persoanele apropiate, de prietenii și cunoscuții pe care i-ai lăsat în urmă. Se vor simți torturați de sentimentul propriei lor inferiorități, iar succesele tale le vor accentua senzația de stagnare. Invidia, pe care filosoful Søren Kierkegaard o numește