devină agresive. Vor exista întotdeauna oameni incapabili să se supună unei atare oprimări și care vor plămădi și răspândi idei cu mult mai avansate decât gândirea epocii respective. Totuși, așa cum a învățat pe propria sa piele Campanella, uneori nu are rost să
semeni asemenea idei înainte ca terenul să fie pregătit să le asigure încolțirea – în plus, riști să te condamni la suferințe și persecuții.
Martiriul nu servește nimănui: e mai bine să trăiești chiar într-o societate represivă, ba poți să și prosperi. Pentru asta, caută o cale de a-ți face cunoscute gândurile într-un mod subtil și numai celor în stare să te înțeleagă. Dacă irosești mărgăritarele aruncându-le înaintea porcilor, nu faci decât să-ți atragi necazuri.
Este multă vreme de când nu am mai spus ceea ce cred, după cum nicinu cred vreodată în ceea ce spun și, dacă mi se întâmplă uneori să rostescadevărul, îl învălui în atâtea minciuni încât este greu de găsit printre ele.
Niccolò Machiavelli într-o scrisoare către Francesco Guicciardini, datată 17 mai 1521
Nu combate niciodată opinia nimănui, căci nici dacă ai putea atingevârsta lui Matusalem, tot nu ți-ar ajunge timpul ca să-l dezbari de toateabsurditățile în care crede. La fel, este bine să eviți și să-i corectezi peoameni atunci când greșesc în conversație, oricât de bune ți-ar fi intențiile,căci e ușor să-i jignești și greu, dacă nu cumva chiar imposibil, să reparijignirea adusă. Dacă te simți iritat de remarcile absurde spuse de două
persoane a căror discuție se întâmplă s-o auzi, ar trebui să-ți închipui că
asculți dialogul unor personaje sărace cu duhul, dintr-o comedie.
Probatum est. Acela care vine în lume crezând că va reuși într-adevăr s-oînțelepțească în privința chestiunilor de însemnătatea cea mai mare poatesă mulțumească cerului dacă scapă viu și nevătămat.
Arthur Schopenhauer, 1788–1860
CHEILE PUTERII
Toți spunem minciuni și ne ascundem adevăratele sentimente, pentru că sinceritatea desăvârșită este o imposibilitate socială. De mici ne deprindem să nu ne dezvăluim gândurile și le spunem celor agresivi și nesiguri pe ei înșiși ceea ce știm că și-ar dori să audă, ferindu-ne cu grijă să-i jignim. Pentru cei mai mulți dintre noi, un asemenea comportament este normal – există idei și valori acceptate de majoritate și nu are niciun sens să le contești. Credem ceea ce vrem să credem, dar între semenii noștri, purtăm o mască.
Sunt, însă, unii oameni în ochii cărora aceste constrângeri reprezintă o intolerabilă agresiune la adresa libertății lor și care simt nevoia de a demonstra superioritatea valorilor și principiilor proprii, în ultimă instanță, totuși, argumentele lor nu conving decât pe prea puțini, ofensând, în schimb, pe mulți alții. Cauza ineficienței demersului argumentativ o constituie faptul că
majoritatea acceptă setul său de valori și idei fără a le supune analizei. În această acceptare există un puternic aspect emoțional –
oamenii nu sunt dispuși să-și modifice felul de a gândi și dacă îi provoci s-o facă (fie direct, prin argumente, fie indirect, prin acțiunile tale), le vei trezi ostilitatea.
Mințile înțelepte (sau doar istețe) învață repede că pot afișa un stil comportamental convențional și idei convenționale fără a fi obligate să și le însușească de-a binelea. Avantajul cu care se aleg oamenii din acest compromis este acela de a fi lăsați în pace să
gândească așa cum vor și să-și exprime gândurile cui vor ei, fără a suferi izolarea sau a li se impune ostracizarea. Odată ce și-au consolidat poziția, pot încerca să convingă de corectitudinea ideilor lor un cerc mai larg, procedând, de ce nu, în mod indirect, utilizând strategiile lui Campanella cu ironia și tehnica lor insinuantă.
TÂRGOVEȚUL ȘI DRUMEȚUL
„Uită-te bine”, a zis târgovețul. „Aceasta este cea mai mare piață dinlume.”
„O, asta nu cred”, a zis drumețul.
„Ei, poate că nu chiar cea mai mare”, a zis târgovețul, „dar sigur e ceamai bună.”
„Aici chiar că te înșeli”, a zis drumețul. „Eu pot să-ți spun sigur…”
L-au îngropat pe străin, în amurg.
Fabule, Robert Louis Stevenson, 1850–1894
Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, spaniolii au dezlănțuit un val masiv de persecuții împotriva evreilor, ucigându-i cu miile, iar pe alții alungându-i din țară. Cei rămași în Spania au fost siliți să se boteze. Dar în următoarele trei veacuri, s-a constatat existența unui fenomen tulburător: numeroși convertiți duceau, în aparență, viața religioasă a unor catolici, dar continuau să-și păstreze credința dintâi, practicându-și religia în particular. Mulți din acești
„marranos” (la început, un termen depreciativ, cu sensul de „porc”) au ajuns în funcții guvernamentale înalte, s-au căsătorit în familii nobile și au manifestat mereu cuvenita pietate creștină pentru ca abia târziu să se descopere că, de fapt, erau evrei practicanți.
(Inchiziția spaniolă avea ordine precise în sensul de a le da de urmă.) De-a lungul timpului, au devenit maeștri în arta disimulării: etalau crucifixuri, făceau donații generoase bisericilor și, adesea, emiteau remarci antisemite – conservându-și, totodată, libertatea lăuntrică de a crede în ceea ce credeau.
Dacă Machiavelli ar fi avut drept discipol un principe, primul lucrupe care i l-ar fi recomandat ar fi fost să scrie o carte împotrivamachiavellismului.
Voltaire, 1694–1778
În societate, acei marranos știau că doar aparențele contează.
Adevărul acesta continuă să fie valabil. Strategia e simplă: asemenea lui Campanella în Înfrângerea ateismului, creează impresia că te
„încadrezi” în curentul principal al apei sau chiar că ești cel mai zelos avocat al conformismului dominant. Dacă păstrezi aparențele convenționalismului în public, puțini vor bănui că în particular gândești altfel.
Să nu cumva să comiți prostia de a crede că astăzi conformismele oficiale au dispărut. Jonas Salk, de exemplu, era convins că știința se emancipase de politică și de protocol: în cercetările sale neobosite pentru descoperirea unui vaccin antipoliomielitic, a încălcat toate regulile – a vorbit presei despre rezultatele sale înainte de a le prezenta comunității științifice, și-a arogat toate meritele fără a le recunoaște pe cele ale înaintașilor ce i-au deschis calea și a ținut să devină o vedetă. Poate că publicul l-a îndrăgit, dar colegii săi l-au boicotat. Lipsa lui de respect față de
lumea specialiștilor l-a condamnat la izolare și a pierdut ani întregi încercând să-și refacă relațiile și să obțină fonduri și sprijin.
Bertholt Brecht a trecut prin fața unei forme moderne a Inchiziției – Comitetul pentru activități antiamericane al Camerei Reprezentanților – și a procedat cu o remarcabilă prudență. După ce lucrase în cinematografia americană mai toată perioada celui de-al doilea război mondial, în 1947, a fost somat să se prezinte pentru a fi audiat de acest comitet, în legătură cu simpatiile sale comuniste.
Dacă alți scriitori convocați au preferat să-i atace pe membrii comitetului în modul cel mai agresiv cu putință, pentru a-și atrage astfel de partea lor opinia publică, Brecht, care susținuse într-adevăr ideile comuniștilor, a optat pentru cu totul alt joc: a dat răspunsuri vagi, generale și în doi peri, care erau dificil de interpretat. Putem s-o numim „strategia lui Campanella”. S-a îmbrăcat chiar în costum –
lucru foarte rar pentru el – și, în timpul audierilor, a ținut să
aprindă un trabuc întrucât știa că unul dintre membrii cei mai influenți ai comitetului era fumător de trabuc. Până la urmă, i-a fermecat pe „inchizitori”, care l-au lăsat să plece liber ca pasărea cerului.
Ulterior, Brecht s-a stabilit în Germania de Est, unde a dat peste o altă „Inchiziție”. Aici erau la putere comuniștii, care îi criticau piesele, considerându-le decadente și pesimiste. Nu s-a certat nici cu ei – a făcut schimbări pe ici, pe colo la spectacole, ca să le închidă
gura. Între timp, a reușit să și le publice totuși în forma lor inițială.
