Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, în Italia a izbucnit o violentă
reacție
împotriva
protestantismului
Reformei.
Așa-numita
Contrareformă și-a creat propria sa versiune a Inchiziției, care avea misiunea de a eradica toate devierile de la doctrina catolicismului.
Printre victime s-a numărat și Galileo Galilei, dar persecuții încă și
mai mari a suferit un mare filosof, călugărul dominican Tommaso Campanella.
Discipol al gânditorului materialist roman Epicur, Campanella nu credea nici în minuni, nici în rai și iad. Biserica a răspândit aceste superstiții, scria el, pentru a-și păstra controlul asupra oamenilor de rând, întreținându-le teama. Asemenea idei frizau ateismul, iar Campanella a făcut imprudența să și le exprime deschis. În 1593, Inchiziția l-a aruncat în temniță pentru erezie. Șase ani mai târziu, a fost eliberat numai „pe jumătate”: avea să rămână închis într-o mănăstire din Neapole.
Partea de sud a Italiei se afla, pe atunci, sub stăpânirea spaniolilor, iar la Neapole, Campanella s-a amestecat într-un complot ce urmărea alungarea acestora din peninsulă. Spera să
pună bazele unei republici întemeiate pe noile sale idei asupra unei
„cetăți ideale” – utopia sa. Cu sprijinul inchizitorilor spanioli, cei italieni l-au prins și l-au băgat iarăși la închisoare. De data aceasta, l-au și torturat, ca să descopere adevărata natură a convingerilor lui eretice: i-au aplicat teribila tortură numită la veglia: l-au ținut suspendat de mâini, în poziție ghemuită, la câteva degete deasupra unui scaun în care erau înfipte țepușe, una lângă alta. Victima nu putea rămâne în această poziție și, cu timpul, ajungea să se așeze pe vârfurile ascuțite de metal, care îi sfâșiau carnea la cea mai mică
atingere.
În cursul acestor ani, Campanella a învățat câte ceva despre putere. Perspectiva de a fi executat pentru erezie l-a determinat să-și schimbe strategia: nu avea să renunțe la ideile sale – trebuia totuși să le ascundă fața cea adevărată.
Ca să-și salveze viața, Campanella s-a prefăcut nebun. I-a lăsat pe inchizitori să presupună că felul său de a cugeta izvora dintr-o boală a minții pentru care el însuși nu purta nicio vină. O vreme, torturile au continuat, ca să se vadă dacă nu cumva simula nebunia, dar în 1603, sentința i-a fost comutată în detenție pe viață. Primii patru ani i-a petrecut în beciul unui donjon, țintuit de perete cu lanțuri grele. În ciuda acestor condiții cumplite, a continuat totuși să scrie – deși nu a mai comis imprudența de a da glas gândurilor sale în mod atât de liber ca mai înainte.
Una dintre cărțile sale, Monarhia hispanică, susținea ideea că
Spania avea misiunea divină de a-și extinde puterea în întreaga lume și îi oferea regelui ei sfaturi de natura concretă a celor
cuprinse în Principele lui Machiavelli, astfel ca suveranul să-și îndeplinească sfânta sa menire. În ciuda autenticului interes pentru Machiavelli al autorului, volumul cuprinde idei complet diferite de ale florentinului. Monarhia hispanică a fost, de fapt, un șiretlic, o încercare cum nu se poate mai îndrăzneață de a-și demonstra reconvertirea la modul tradiționalist de gândire. Viclenia a prins: în 1626, după șase ani de la tipărirea cărții, papa l-a scos pe filosof din temniță.
La scurt timp după aceea, Campanella a scris Înfrângerea ateismului, un atac la adresă liber-cugetătorilor, machiavellienilor, calviniștilor și ereticilor de tot felul. Cartea este scrisă sub forma unor dialoguri, în care ereticii își exprimă convingerile și acestea sunt combătute cu teze evidențiind superioritatea catolicismului.
Campanella revenise la matca Bisericii – această scriere a sa o demonstra cu claritate. Oare?
CÂND S-AU PREFĂCUT APELE
Odată ca niciodată, Khidr, învățătorul lui Moise, i-a dat omenirii unavertisment. Într-o anumită zi, a spus el, orice apă care nu va fi fost pusă
deoparte, va dispărea de pe fața pământului, apoi avea să fie înlocuită cualtfel de apă, care îi va scoate pe oameni din mințile lor.
Numai un singur om a dat ascultare sfatului acesta, a strâns apă și adus-o într-un loc sigur, ca s-o păstreze și apoi a așteptat prefacerea apelor.
În ziua anunțată, izvoarele au încetat să mai curgă, fântânile au secat,iar omul care ascultase de avertisment, văzând cele întâmplate, s-a întorsîn ascunzătoarea sa și a băut din apa pusă deoparte. Când, din adăpostulsău, a zărit apele reîncepând să curgă, a coborât printre fiii oamenilor. I-avăzut că gândeau și se exprimau cu totul altfel ca înainte. Cu toateacestea, nu își aduceau aminte de nimic din câte se petrecuseră și nici deavertismentul primit. Atunci când a încercat să le vorbească, și-a datseama că îl credeau nebun și că îi arătau ostilitate sau compătimire, fără a-l putea înțelege.
La început, nu s-a atins de apa cea nouă, ci se ducea în fiecare zi să beadin aceea strânsă în ascunzătoarea sa. În cele din urmă, însă, s-a hotărâtsă bea din apa preschimbată, pentru că nu mai putea îndura singurătateaîn care ajunsese să trăiască din pricina felului său de a gândi și de a sepurta diferit de al celorlalți. A băut din apa cea nouă și a devenit ca și ei. Auitat de propria sa provizie de apă și semenii săi au început să-l privească
de parcă ar fi fost nebun și, în chip miraculos, s-ar fi însănătoșit.
Povestirile dervișilor, Idries Shah, 1967
Argumentele puse în gura ereticilor nu mai fuseseră niciodată
exprimate cu atâta vervă și prospețime. Pretinzând că le înfățișa punctul de vedere exclusiv pentru a-l combate, Campanella reconstituia, cu o uimitoare patimă, eșafodajul de idei ce atacau catolicismul. Când, de pe altă parte, trecea la expunerea opiniei sale, recurgea la limba de lemn a doctrinei și la demonstrații întortocheate. Concise și sclipitoare, pledoariile ereticilor păreau cutezătoare și sincere; lungi și plictisitoare, cele ale catolicismului se vădeau depășite și neconvingătoare.
Oamenii bisericii care citeau cartea o găseau ambiguă și derutantă, dar nu o puteau declara eretică și nici nu aveau motive să-l arunce pe autor, din nou, în temniță. La urma urmei, apologia pe care o făcea el catolicismului uza exact de argumentele lor. Și așa, în anii următori, Înfrângerea ateismului a devenit biblia ateilor, machiavellienilor și celorlalte feluri de liber-cugetători care își apărau periculoasele lor idei recurgând la tezele pe care li le pusese în gură Campanella. Combinând etalarea vizibilă a conformismului cu exprimarea adevăratelor sale principii și convingeri într-o formă
accesibilă simpatizanților săi, Campanella a demonstrat că își învățase lecția.
Comentariu
Confruntat cu persecuții îngrozitoare, Campanella a conceput un plan strategic în trei puncte, prin care să-și salveze viața, să
scape din închisoare și să-și poată exprima, în continuare, ideile.
Mai întâi, s-a prefăcut nebun, ceea ce, în Evul Mediu ca și acum, eliminând factorul volitiv, îl elibera de responsabilitatea propriilor acțiuni – în cam același mod în care astăzi se pune totul în seama eredității. Etapa a doua: a scris o carte ce susținea exact contrariul principiilor sale de căpătâi. În sfârșit, etapa a treia, cea mai strălucită, a constituit-o transmiterea acestor principii într-o formă
deghizată. Șmecheria nu este nouă, dar dă rezultate spectaculoase: pretinzi că dezaprobi anumite idei periculoase, dar combătându-le, le prezinți temeinic și le impui atenției generale. Dai impresia că te
raliezi curentului de gândire oficial (majoritar, predominant etc.), dar cine știe să citească printre rânduri înțelege limpede ironia implicită. Ești perfect „acoperit”.
Inevitabil, anumite valori și tradiții ale societății își pierd, în timp, contactul cu realitățile concrete care le-au generat și tind să
