Trebuie să înțelegi că oamenii sunt prizonierii propriilor lor obiceiuri, propriului lor fel de a fi. Dacă te plângi de lipsa lor de sensibilitate, deși par să te înțeleagă, nu izbutești să ajungi în sufletul lor și vor reacționa printr-o împotrivire și mai încăpățânată.

Scopul puterii este însă tocmai înfrângerea acestei împotriviri de care te lovești. În acest sens, ai nevoie de unele stratageme, de exemplu aceea a lecției date oponenților.

În loc să te ciorovăiești cu oamenii, mai bine creează o oglindă

în care să-și vadă comportamentul. Astfel nu vor avea de ales decât între a te ignora și a începe să se gândească. Dar chiar dacă te ignoră, tot ai reușit să sădești în subconștientul lor o sămânță care va încolți mai târziu. În treacăt fie spus, atunci când le prezinți imaginea reflectată a propriei purtări, nu te jena să mai adaugi și câte o trăsătură de penel caricaturală, ușor exagerată, așa cum a procedat și Ivan cu înscăunarea unui tătar în Rusia pravoslavnică –

puțină picanterie le va deschide ochii și așa vor vedea mai bine ridicolul propriilor lor fapte.

Varianta a V-a

Unul dintre pionierii psihoterapiei strategice, doctorul Milton H. Erickson, obișnuia să-și educe pacienții într-o manieră forte dar indirectă, bazată pe valorificarea efectului oglinzii, și anume prin realizarea unei analogii care să-i ajute să ajungă singuri la concluzia cuvenită și, deci, să evite reacția de rezistență la schimbare. De exemplu, ocupându-se de terapia cuplurilor cu probleme sexuale, doctorul Erickson a constatat că procedeul tradițional al discuției directe cu și dintre soți, discuție din care terapeutul să sesizeze aspectele problematice, nu făcea decât să amplifice rezistența partenerilor acestor pacienți și să agraveze disensiunile. În loc de așa ceva, doctorul Erickson îi atrăgea pe cei doi în discuții străine de

problema sexului, abordând adesea subiecte anodine, în care identifica analogii cu conflictul lor sexual.

La prima ședință terapeutică, perechea discuta despre habitudinile alimentare, mai ales cu referire la masa de seară. Soția prefera o abordare mai decontractată a momentului respectiv – un aperitiv, o băutură, apoi un singur fel principal, totul în ritm așezat, civilizat. Aceasta părea să-l irite pe soț, care prefera să se așeze la masă imediat și să atace direct felul principal, într-o porție cât mai substanțială. Pe măsură ce conversația continua, cuplul începea să

întrevadă o paralelă între comportamentul la masă și comportamentul în pat. În momentul în care sesizau conexiunea, doctorul Erickson schimba însă subiectul, evitând cu grijă să aducă

vorba de problemele sexuale.

Cei doi pacienți își închipuiau că terapeutul încerca doar să-i cunoască și că de adevăratele lor dificultăți avea să se ocupe în ședința următoare. Dar la sfârșitul acestei prime întâlniri, doctorul Erickson le-a recomandat ca la o cină, peste câteva zile, să se străduiască să găsească o cale de mijloc; soția să mănânce pe îndelete și mai „ușor”, așa cum își dorea, și să aibă și timpul pentru aperitiv, iar soțul, să se bucure de mâncărurile consistente care îi plăceau. Fără să-și dea seama de ceea ce le cerea terapeutul, pacienții au intrat în „oglinda” problemei lor, rezolvându-și singuri dificultățile de adaptare reciprocă și au încheiat seara exact așa cum sperase acesta, adică reluând în „oglinda” dormitorului dinamica ameliorată a sufrageriei.

Atunci când aborda cazuri mai grave, de pildă cel al fictivului univers-oglindă al unui schizofren, doctorul Erickson încerca de fiecare dată să pătrundă în această lume construită de pacient și să

acționeze dinlăuntrul ei. Odată, terapeutul s-a ocupat de un bărbat internat într-un spital psihiatric, care se credea Iisus Hristos. Omul umbla înveșmântat în cearșafuri, vorbea în parabole obscure și îi asalta pe toți, bolnavi și membri ai personalului medical deopotrivă, cu permanentele sale tentative de prozelitism. Nici tratamentul medicamentos, nici psihoterapia nu dăduseră rezultat până când, într-o zi, doctorul Erickson s-a apropiat de tânărul pacient și i-a spus: „Înțeleg că te pricepi la tâmplărie”. Considerându-se Iisus, acesta a trebuit să recunoască faptul că, într-adevăr, se pricepea, iar terapeutul s-a grăbit să-l pună la lucru. I-a cerut să-i facă un dulap pentru cărți și alte obiecte din lemn. Nu i-a interzis să poarte Î

„veșmântul” pe care și-l alesese. În timpul săptămânilor următoare, concentrat asupra muncii sale de tâmplar, omul a început să se gândească mai puțin la fanteziile cristice. Mintea îi era ocupată cu ceea ce făceau mâinile. Datorită schimbării priorităților, și starea sa psihică s-a modificat. Fanteziile religioase nu au dispărut, dar s-au estompat, retrăgându-se într-un „fundal” suportabil, care nu îl mai împiedica pe tânăr să se integreze în mod normal, în societate.

Comentariu

Comunicarea depinde de metaforă și de simbol. Acestea constituie baza limbajului. Metafora este un gen de oglindă a realului concret și îl exprimă mai clar și mai profund decât descrierea lui exactă. În mod similar, atunci când ne vedem confruntați cu puterea greu de mânuit a voinței altora, comunicarea (și, în general, abordarea) directă riscă cel mai adesea să ducă la amplificarea reacției de respingere.

Este ceea ce se întâmplă dacă cineva se plânge de comportamentul defectuos al altei persoane, mai ales într-un domeniu atât de sensibil precum cel al vieții sexuale. Se pot obține schimbări mai de durată prin metoda doctorului Erickson: se construiește o analogie, o oglindă simbolică a situației și individul în cauză este îndrumat să pășească în ea. Iisus însuși știa că cea mai bună cale de a-i învăța pe ceilalți o reprezintă parabola, tocmai pentru că oamenii ajung la adevăr prin propriile lor eforturi.

Dacă ai de-a face cu persoane pierdute în lumea lor fantezistă

(dintre care, o mulțime nu sunt pacienți în spitale de psihiatrie), nu încerca niciodată să le obligi să reintre în realitate spărgând oglinzile deformate în care își văd universul lor fictiv. Este preferabil să pătrunzi tu în acest univers și să acționezi dinlăuntrul lui, conform legilor lui, până când le îndrumi, încet și cu blândețe, să iasă din el.

Varianta a VI-a

Marele maestru japonez al ceremoniei ceaiului Takeno Sho-o, care a trăit în secolul al XVI-lea, trecând odată pe lângă o casă, a văzut că un tânăr uda florile de la poartă. Două au fost lucrurile care

i-au atras atenția maestrului: întâi, felul plin de o grație firească în care băiatul își făcea munca și apoi, frumusețea nespusă a bobocilor și florilor de trandafir din grădină.

S-a oprit, s-a prezentat tânărului după cuviință și a aflat că

acesta se numea Sen no Rikyu. Sho-o ar fi vrut să mai rămână în grădina aceea atât de fermecătoare, dar era așteptat altundeva și s-a grăbit să plece. Totuși, înainte de a-și lua rămas bun de la el, tânărul l-a invitat să bea împreună o ceașcă de ceai în dimineața următoare.

Încântat, Sho-o a acceptat.

A doua zi, când a deschis poarta grădinii, oaspetele a constatat îngrozit că toate florile dispăruseră. Venise, înainte de orice, ca să

privească bobocii trandafirilor de Sharon, de splendoarea cărora nu apucase să se bucure în seara precedentă. Acum, dezamăgit, a dat să

plece, dar s-a răzgândit și a decis să intre în casă, pentru ca măcar să

vadă spațiul consacrat ceremoniei ceaiului. De-abia intrat, a încremenit de uimire: în fața lui, atârna suspendat de tavan un vas, iar în vas era un singur boboc de trandafir, cel mai frumos din toată

grădina. Într-un fel sau altul, Sen no Rikyu îi citise gândurile și, cu acest gest grăitor, a vrut să arate că în ziua aceea, gazda și invitatul aveau să fie într-o armonie deplină.

Sen no Rikyu a devenit cel mai celebru dintre toți maeștrii ceremoniei ceaiului, iar caracteristica stilului său a constat tocmai în capacitatea de a crea armonia între starea sa de spirit și cea a oaspeților, de a gândi cu un pas mai departe, încântându-i și adaptându-se flexibil la preferințele lor.

Într-o zi, Rikyu a fost invitat la ceai de Yamashina Hechigwan, un mare admirator al tradiției ceremoniei ceaiului, dar, în același timp un om înzestrat cu un deosebit simț al umorului. Când a sosit acasă la Hechigwan, Rikyu a găsit poarta grădinii închisă, așa încât a deschis-o cu gând să pornească în căutarea gazdei. De cealaltă parte a porții, a văzut că cineva mai întâi săpase un șanț, apoi îl acoperise bine cu o pânză pe care presărase pământ. Dându-și seama că

Hechigwan pusese la cale o farsă și nevrând să i-o strice, oaspetele a călcat, politicos, în șanț, murdărindu-și hainele de sus până jos.

Cuprins de cea mai convingătoare consternare, gazda s-a grăbit să-i iasă înainte și l-a condus într-o încăpere unde, din motive aparent inexplicabile, tocmai fusese pregătită baia. După ce s-a spălat, Rikyu i s-a alăturat lui Hechigwan pentru ceremonia ceaiului, de care s-au bucurat din plin amândoi, râzând de incidentul cu șanțul. Ulterior,

Sen no Rikyu avea să-i explice unui prieten că știuse dinainte de gluma gazdei sale, „dar întrucât țelul omului ar trebui să fie întotdeauna acela de a se conforma dorințelor celuilalt, am căzut în șanț cu bună știință și astfel m-am asigurat de succesul întâlnirii.

Ceremonia ceaiului nu este sub nicio formă un prilej de ploconeală, însă atmosfera potrivită nu se poate realiza dacă gazda și oaspetele nu se află în armonie unul cu altul.” Imaginea atât de demnului Sen no Rikyu rostogolit în fundul șanțului plin de noroi l-a amuzat copios pe Hechigwan, dar și maestrul a avut partea sa de bucurie, căci i-a făcut pe voie gazdei sale și s-a amuzat de amuzamentul acesteia.

Comentariu

Sen no Rickyu nu era nici magician, nici profet. Atâta doar că îi cerceta cu atenție pe oameni, ghicind din gesturile lor adeseori nesemnificative, dorințele ascunse de care erau animați și apoi, crea o imagine care să le reflecte. Deși Sho-o nu rostise o vorbă despre bobocii trandafirilor de Sharon, Rickyu îi citise admirația în privire.

Dacă a „oglindi” intenția unei persoane presupunea căderea într-un șanț, fie că face. Forța lui Rikyu consta în măiestria cu care utiliza oglinda Curteanului, ceea ce îi dădea aerul neobișnuit al unui om capabil să pătrundă în gândurile celorlalți.

Învață să manevrezi oglinda Curteanului – este o însemnată

sursă de putere. Studiază ochii semenilor noștri, gesturile lor, tot atâtea barometre infailibile ale durerii și bucuriei, cu mult mai fidele realității decât cuvintele. Observă și reține detaliile: hainele, grupul de prieteni, rutina zilnică, remarcile scăpate din nebăgare de seamă. Toate dezvăluie dorințe secrete, prea rareori satisfăcute.

Absoarbe aceste date, descoperă ce se ascunde sub crusta aparențelor și apoi transformă-te în oglinda eului neexprimat al oamenilor. Cheia succesului o reprezintă faptul că ei nu ți-au solicitat atenția și aprecierea, nu ți-au vorbit despre trandafirul lor de Sharon, iar când li-l oferi prin reflectarea în oglindă, plăcerea pe care le-o produci este cu atât mai intensă cu cât este mai neașteptată. Nu uita: puterea cea mai mare o au comunicarea fără

cuvinte și complimentul indirect. Nu există om în stare să reziste farmecului imaginii din oglinda Curteanului.

Varianta a VII-a

Extraordinarul escroc care a fost Yellow Kid Weil se folosea de oglinda înșelătorului. Datorită ei a izbutit să dea loviturile sale cele mai strălucite. Poate că cea mai îndrăzneață a reprezentat-o re-crearea unei bănci în Muncie, statul Indiana. Cum tocmai citise întrun ziar că Banca comercială din această localitate se mutase, a

„văzut” imediat o șansă care merita exploatată.

A închiriat vechiul sediu al băncii, în care încă se mai afla mobilierul și l-a completat cu ghișeele casierilor. A cumpărat saci pentru bani, i-a imprimat cu o ștampilă reproducând numele inventat al unei bănci, i-a umplut cu șaibe de oțel și i-a aliniat, ca să

facă impresie, în spatele ghișeelor casierilor, alături de teancuri de bancnote (dintre care numai cea de deasupra era autentică, restul teancului conținând hârtie de ziar, tăiată frumos, ca să corespundă

dimensiunilor bancnotelor). În chip de funcționari și clienți a angajat o serie de înrăiți ai sălilor de joc, agenți de pariuri, prostituate din casele de toleranță de prin partea locului și alți asemenea colegi de breaslă. Ba chiar l-a adus și pe un mardeiaș local să facă pe detectivul băncii.