În scopul transpunerii în fapte a acestei asociații de idei, a început prin a-și transforma total castelul ei din Anet. A dărâmat construcția și a pus să se ridice în locul ei o alta, cu splendide coloane dorice, copiate după un templu roman. Zidurile erau din piatră albă de Normandia, cu inserții de silex negru, reproducând contrastul ei preferat. Emblema cu inițialele unite apărea pe coloane, uși, ferestre, covoare. Panoplia de simboluri a zeiței – luna nouă, cerbul și ogarii – împodobea portalurile și fațada. În interior, pe pardoseală și pe pereți, erau întinse tapiserii enorme, înfățișând scene din viața zeiței, iar în grădină se afla celebra sculptură a lui Goujon, Diana la vânătoare, care astăzi poate fi admirată la Luvru și a cărei asemănare cu Diana de Poitiers este tulburătoare. În toate colțurile castelului, te întâmpinau tablouri și tot felul de alte simboluri ale zeiței.
Henric s-a simțit copleșit și nu a întârziat să cultive și să
răspândească imaginea Dianei de Poitiers ca zeiță romană. În 1548, când cei doi au apărut împreună la o serbare regală la Lyon, locuitorii orașului i-au întâmpinat prezentându-le un tableau vivant cu Diana la vânătoare. Cel mai de seamă dintre poeții francezi ai vremii, Pierre de Ronsard, a început să-i dedice favoritei versuri –
peste tot s-a născut un veritabil cult al Dianei, inspirat de iubita regelui. Lui Henric i se părea că în jurul ei se țesea un fel de aură de divinitate și că destinul său era să se consacre acestei adorații, pentru tot restul vieții sale. Într-adevăr, până când a murit, în 1559, regele i-a rămas credincios – i-a dăruit titlul de ducesă și bogății nenumărate, iar devotamentul său aproape religios față de unica sa iubită a fost neștirbit.
În Evul Mediu, atitudinea simbolică este și mai marcată. […]
Simbolismul pare o formă prescurtată a gândirii. În loc să se caute relațiadintre două lucruri, urmărindu-se meandrele ascunse ale conexiunilor lorcauzale, gândul face un salt și descoperă legătura dintre cauză și efecte înplanul semnificațiilor. […] Gândirea simbolică permite o infinitate derelaționări între lucruri. Fiecare lucru poate denota un număr distinct deidei, prin diferitele sale caracteristici speciale, iar fiecare caracteristică aremai multe sensuri simbolice. Conceptele cele mai înalte au simboluri cumiile. Nimic nu este prea umil ca să reprezinte și să glorifice sublimul.
Castana îl simbolizează pe Cristos: miezul ei dulce este natura Sa divină,învelișul cărnos și verde este umanitatea Sa, iar partea lemnoasă dintre eleeste crucea. Astfel, toate lucrurile îi înalță [omului medieval] gândurilecătre cele eterne. […] Fiecare piatră prețioasă, pe lângă splendoarea sanaturală, scânteiază de strălucirea valorilor ei simbolice. Asocierea dintretrandafiri și virginitate este mai mult decât o comparație poetică, întrucâtrelevă esența lor comună. Imediat ce în minte se ivește o noțiune, logicasimbolică scoate la iveală o armonie de idei.
Amurgul evului mediu, Johan Huizinga, 1928
Comentariu
Diana de Poitiers, o femeie de proveniență modestă, a izbutit să-l subjuge pe Henric timp de peste două decenii. La moartea lui,
ea trecuse de șaizeci de ani, însă pasiunea ce îl însuflețea a devenit, cu timpul, din ce în ce mai puternică. Diana își cunoștea iubitul: nu era un cărturar, ci un om căruia îi plăcea să-și petreacă viața în turniruri, printre flamurile în culori strălucitoare, caii cu harnașamente bogat împodobite și femeile îmbrăcate în rochii frumoase. Nevoia lui de fastul care să-i încânte ochii i se părea Dianei o copilărie, dar ea nu ezitat să se folosească de această
slăbiciune a regelui ori de câte ori a fost posibil.
Cea mai inteligentă idee a fost aceea a identificării cu zeița Diana. Astfel, s-a trecut de la imagistica fizică la simbolul cu implicații psihologice profunde. Era ceva să transformi o metresă a regelui într-o emblemă a puterii și purității, dar Diana de Poitiers a reușit. Fără rezonanța numelui zeiței, femeia nu era decât o curtezană ofilită. Învăluindu-se, însă, în simbolismul fiicei lui Zeus, a ajuns să pară o forță mitică, sortită măreției.
Și tu te poți juca utilizând imagini ca acestea, semănând cu simboluri vizuale un eșafodaj complex pe care să-l prezinți ca personalitatea ta, așa cum a făcut Diana cu emblema și culorile ei.
Stabilirea unei reprezentări vizuale individualizante te va ajuta să
fii considerat aparte, deosebit, unic. Apoi fă un pas mai departe: găsește o imagine sau un simbol din trecut care să se potrivească
bine situației și așează-ți-l pe umeri ca pe o capă. Vei părea cu mult mai mare decât ești.
Pentru că își revarsă lumina strălucitoare asupra celorlalte stele, careînchipuie, în jurul lui, o curte, pentru dreapta și egala împărțire a razelorsale către toate, deopotrivă, pentru tot binele ce îl aduce tuturor locurilor,dând viață, bucurie și activitate, pentru statornicia din care nu se abateniciodată, aleg soarele drept imaginea cea mai magnifică ce poatereprezenta pe un mare conducător.
Ludovic al XIV-lea, Regele-Soare, 1638–1715
CHEILE PUTERII
Atunci când îți susții cauza, a te folosi de cuvinte înseamnă a-ți asuma un risc. Cuvintele sunt unelte periculoase, care adeseori o iau razna, de capul lor. Când îi ascultăm pe oamenii care încearcă să ne convingă prin vorbe, constatăm că, practic, ne simțim îndemnați să
vedem lucrurile așa cum le-am descrie noi înșine, astfel încât sfârșim adeseori prin a crede exact opusul a ceea ce ni se spune.
(Aceasta este o parte a perversității firii omenești.) Se mai poate întâmpla ca unele cuvinte să ne jignească, sugerându-ne asociații nedorite de cel ce ni se adresează.
Era un om pe nume Sakamotoya Hechigwan, care trăia în partea denord a orașului Kyoto. […] Când [împăratul] Hideyoshi a oferit marea saCha-no-yu [ceremonie a ceaiului], la Kitano, în a zecea lună a anului 1588,Hechigwan a instalat o umbrelă mare și roșie, măsurând aproape treimetri în diametru, fixată pe un suport înalt de doi metri.
De jur împrejur a așezat un gard de stuf de vreo jumătate de metru,astfel încât razele soarelui reflectate de el răspândeau culoarea umbreleipeste tot. Această idee i-a plăcut atât de mult lui Hideyoshi, încât, dreptrăsplată, l-a scutit de dări.
Cha-no-yu: ceremonia japoneză a ceaiului, A. L. Sadler, 1962
Pe de altă parte, elementul vizual evită labirintul cuvintelor.
Efectul ne izbește prin forța sa emoțională și prin imediatul său, nelăsând loc pentru reflecție sau îndoială. Asemenea muzicii, „sare”
rațiunea și orice demers logic. Imaginează-ți-l pe Doctorul Lunii încercând să expună „principiile” teoretice ale practicii lui medicale și să convingă lumea explicând puterea vindecătoare a razelor lunare ori relația lui specială cu acest îndepărtat corp ceresc. Din fericire pentru el, a reușit însă altceva: să monteze un spectacol capabil să ia ochii, în care cuvintele erau cu totul de prisos. Îndată
ce pacienții intrau în berărie, imaginea lunii vorbea cum nu se poate mai elocvent.
Trebuie să înțelegi: cuvintele te plasează în defensivă. Dacă ești silit să te explici, însăși puterea ta este pusă sub semnul întrebării.
Imaginea, însă, se impune ca un dat cert. Ea descurajează discuția, creează asociații puternice, rezistă interpretărilor echivoce, se transmite nemijlocit și aruncă imediat punți de legătură ce transgresează diferențierile sociale. Vorbele dau naștere la dispute și divizări; imaginile îi unesc pe oameni. Ele constituie factorii esențiali ai puterii.
Simbolul are aceeași forță, fie că este de natură vizuală (statuia Dianei), fie că reprezintă descrierea verbală a unui element vizual
(formula „Regele-Soare”). Simbolul semnifică, adică ține locul a ceva abstract (imaginea zeiței Diana ca reprezentare a castității).
Noțiunea abstractă – puritate, patriotism, curaj, iubire – generează o multitudine de asociații emoționale puternice. Simbolul este o formă comprimată de expresie, care, într-o singură sintagmă sau într-un singur obiect, cuprinde zeci de sensuri. Cel al Regelui-Soare, așa cum a fost explicat de însuși Ludovic al XIV-lea, oferă mai multe paliere de sens, dar frumusețea lui constă în aceea că asociațiile sugerate nu au nevoie de nicio decodificare; a fost înțeles numaidecât, de toți supușii, l-a singularizat pe suveran, ridicându-l deasupra tuturor celorlalți monarhi, și i-a conferit o măreție cosmică ce depășea cu mult forța cuvintelor propriu-zise. Ca și atomul, simbolul conține o putere indescriptibilă.
Primul pas în utilizarea simbolurilor și imaginilor îl constituie înțelegerea primatului văzului asupra celorlalte simțuri. Înainte de epoca Renașterii, se susținea că cele cinci simțuri dețin un statut relativ egal. De atunci încoace, totuși, văzul a ajuns să ocupe primul plan, dominându-le pe celelalte – este simțul de care depindem și în care ne încredem cel mai mult. După cum scria Baltasar Gracián,
„Adevărul este ceea ce se vede, rareori ceea ce se aude.” Capturat de pirați și vândut ca sclav printre maurii din Maroc, pictorul renascentist Fra Filippo Lippi și-a cucerit libertatea schițând portretul stăpânului său, cu o bucată de cărbune, pe un perete văruit. Când a văzut desenul, maurul a înțeles pe dată câtă forță era într-un om capabil să creeze asemenea imagini și l-a eliberat din servitute. Acea singură imagine a fost mai puternică decât orice argument pe care artistul l-ar fi putut exprima prin vorbe.
Să nu neglijezi niciodată importanța aspectului vizual al lucrurilor. Factori ca, de pildă, culoarea, au o rezonanță simbolică
enormă. Atunci când Yellow Kid Weil, escrocul, a emis seria sa de pliante de prezentare a falselor acțiuni pe care le oferea spre vânzare, a intitulat-o „Buletinul roșu” și a tipărit-o cu mare cheltuială, în cerneală roșie. Culoarea a indus o anumită senzație de urgență, putere și perspective norocoase. Weil știa că detalii ca acestea sunt elemente-cheie în escrocherii – după cum o știu la fel de bine și specialiștii contemporani în publicitate și marketing.
Dacă, de exemplu, folosești în numele produsului pe care vrei să-l vinzi cuvântul „aur”, tipărește-l cu auriu. Cum cel ce predomină
