surâdă, pentru că, de fapt, jocul său fusese un joc al oglinzii.

Comentariu

Fouché știa prea bine că, de ani întregi, Napoleon se menținea la putere și datorită faptului că îi spiona pe toți cei din jur, zi și noapte. În ceea ce îl privea, ministrul poliției supraviețuise acestui joc punându-și propriii săi spioni să-i spioneze pe spionii împăratului, pentru a neutraliza orice acțiune a acestuia împotriva sa. În cazul întrunirii de la Basel, Fouché a răsturnat situația: cunoscându-l pe agentul dublu trimis de Napoleon, a aranjat lucrurile de așa manieră încât să pară că, asemenea acestuia, și el era un agent dublu loial împăratului.

Fouché a acumulat putere și a progresat în carieră de-a lungul unei perioade istorice de mari frământări tocmai aplicând celor din preajma sa tehnica „oglindirii”. În timpul Revoluției franceze, a fost iacobin, adică radical; după regimul Terorii, a devenit republican moderat, iar odată cu ascensiunea lui Napoleon, bonapartist înflăcărat, mai ales că împăratul l-a ridicat la rangul de duce de Otranto. Din moment ce Napoleon se hotărâse să scormonească în noroi ca să aibă cu ce-și împroșca dușmanii, Fouché își luase măsuri să

nu

rămână

nici

el

dezarmat,

adunând

informații

compromițătoare atât în legătură cu împăratul, cât și cu restul celor din jurul său. Acest lucru i-a permis să anticipeze proiectele și dorințele stăpânului său, astfel încât să i le îndeplinească înainte ca acesta să și le fi exprimat. Mascându-și acțiunile prin strategia oglinzii, ministrul a reușit, în plus, să pună la cale și manevre ofensive, fără să se lase prins asupra faptului.

După cum se vede, puterea efectului „oglindirii” celorlalți este considerabilă: întâi, le dai oamenilor impresia că le împărtășești

idealurile, gândurile, țelurile. Apoi, în cazul când te bănuiesc de joc dublu, oglinda te protejează, împiedicându-i să-ți înțeleagă

strategia. În sfârșit, toate acestea îi vor înfuria și destabiliza. Făcând jocul „dublării” îi dezarmezi, îi privezi de dreptul la inițiativă, îi obligi să se simtă neputincioși. În afară de aceasta, ai avantajul de a alege exact în ce moment și în ce fel îi destabilizezi – ceea ce constituie o altă cale largă ce te va duce direct la putere. Oglinda te ajută și să economisești energie mentală: făcând ecou mișcărilor celorlalți, îți acorzi șansa de a te gândi pe îndelete la propria ta strategie.

VULPOIUL ȘI BARZA

Într-o zi, domnul Vulpoi s-a hotărât să fie galanton și s-o invite lamasă pe bătrâna doamnă Barză. Cina nu a fost complicată căci, zgârcit caîntotdeauna, nu a cerut mâncăruri alese, ci un terci lung de ovăz. Într-oclipă, glumețul nostru și-a și golit farfuria, în vreme ce musafirul său,căutând prin ea cu ciocul, nu a putut mânca nimic.

Ca să se răzbune pentru această farsă răutăcioasă, barza l-a invitat șiea pe vulpoi la cină, săptămâna următoare. „Cu plăcere”, a răspuns el.

„Când este vorba de prieteni, orgoliul nu contează.” Punctual, în ziua cupricina a dat fuga la casa gazdei și a început pe dată să laude tot ce vedea:

„Ce bun gust! Ce eleganță! Iar mâncarea – tocmai cum trebuie!”

S-au așezat la masă nerăbdători să le savureze (căci vulpile suntmâncăcioase) și altfel decât după mireasma delicioasă. Carnea eramărunțită bine și – așa îi trebuia vulpoiului! — servită în ulcioare cu ungât lung și îngust. Barza a mâncat pe săturate, vârându-și ciocul în ulcior,însă botul vulpoiului, pas să încapă.

Acesta a trebuit să se întoarcă în vizuina lui cu burta goală, coadaîntre vine și urechile pleoștite, roșu la față de necaz ca orice vulpe prinsă

pe lângă găini.

Fabule alese, Jean de La Fontaine, 162l–1695

Varianta a II-a

Pe la începutul carierei sale politice, ambițiosul om de stat și general atenian Alcibiade (450–404 î. Hr) a inventat o „armă”

formidabilă, care avea să-l ajute să devină foarte puternic: le

descoperea starea de spirit și gusturile oamenilor cu care avea de-a face și apoi își potrivea cu atenție faptele și vorbele în așa fel încât să oglindească cele mai tainice dorințe ale acestora. Îi seducea pe toți dându-le impresia că îi considera superiori oricăror alții și că

visul său era să îi ia drept exemplu sau să-i ajute să-și realizeze ei înșiși visele. Puțini puteau rezista la un asemenea „farmec”.

Cel dintâi care s-a lăsat vrăjit a fost filosoful Socrate. Alcibiade reprezenta contrariul idealului său de simplitate și integritate morală: tânărului îi plăcea luxul și era complet lipsit de principii.

Totuși, ori de câte ori îl întâlnea pe filosof, îi prelua ca într-o oglindă

sobrietatea, arătându-se cumpătat la masă, însoțindu-l în lungi plimbări pe jos și nediscutând decât despre filosofie și virtute.

Socrate nu fusese însă orbit cu totul de această purtare – cunoștea ce fel de viață ducea Alcibiade, ceea ce l-a făcut cu atât mai vulnerabil la un raționament de natură să-i flateze orgoliul: Numai în prezența mea izbutește tânărul acesta să fie virtuos, își spunea el. Numai eu am puterea de a-l influența în bine. Gândurile de acest fel l-au amețit întrucâtva pe Socrate, care a devenit susținătorul fervent al tânărului și, într-o zi, a mers într-atât de departe încât și-a riscat viața ca să i-o salveze pe a lui.

Atenienii îl socoteau pe Alcibiade oratorul lor cel mai ilustru, pentru că acesta avea extraordinara capacitate de a „prinde” starea de spirit și aspirațiile celor ce îl ascultau și, preluându-le, știa să le vorbească tocmai despre ceea ce îi interesa și își doreau. Discursurile lui cele mai frumoase au fost cele în care pleda pentru invadarea Siciliei, campanie care, considera el, avea să aducă Atenei o mare bogăție, iar lui, o glorie nepieritoare. În fond, aceste discursuri dădeau glas setei de cuceriri ce însuflețea tineretul atenian sătul să

trăiască doar cu amintirea eroică a trecutului, dar reflectau și nostalgia celor mai bătrâni, cărora le plăcea să evoce epoca victoriilor obținute de greci împotriva perșilor și cea în care Atena deschisese drumul creării unui imperiu. Astfel, după nu prea mult timp, toți atenienii visau să cucerească Sicilia. Planul lui Alcibiade a fost aprobat și el însuși a fost numit la comanda expediției.

SCRISOAREA FURATĂ

Când vreau să aflu cât e de deștept sau de prost, câte e de bun sau deticălos cineva, sau ce anume gândește în acea clipă, îmi alcătuiesc în așa felchipul încât să semene cât se poate de bine cu expresia feței lui și apoi

aștept să văd ce gânduri sau ce sentimente se trezesc în mintea sau îninima mea, care să se potrivească acelei expresii.

Edgar Allan Poe, 1809–1849

Pe când era plecat în campania de cucerire a Siciliei, câțiva atenieni l-au învinuit de profanarea unor statui sacre și au adus, în acest sens, anumite dovezi mincinoase. Alcibiade știa că dacă se întoarce la Atena, dușmanii săi nu aveau să pregete în a-l executa și, în ultima clipă s-a hotărât să dezerteze, a abandonat flota și s-a dus să ceară adăpost la dușmanul cel mai înverșunat al Atenei, adică în Sparta. Spartanii l-au întâmpinat cu bucurie pe acest mare om, dar îi cunoșteau reputația și ezitau, ca nu cumva bucuria dintâi să se transforme în silă. Alcibiade iubea luxul, iar poporul războinic al Spartei prețuia mai mult decât orice austeritatea. Oamenii se temeau că atenianul avea să le corupă tineretul. Spre marea lor ușurare, acest Alcibiade care a sosit la ei nu era deloc așa cum se așteptaseră: părul îi stătea în neorânduială (ca și al lor), se îmbăia în apă rece, mânca pâinea și fiertura neagră pe care le mâncau și ei și purta haine simple. Pentru spartani, acest lucru nu putea însemna decât că atenianul ajunsese la concluzia că felul lor de viață era superior celui din cetatea sa. Mai mult, l-au considerat pe Alcibiade superior chiar spartanilor, întrucât el alesese singur să devină

spartan, pe câtă vreme ei, ceilalți, se născuseră acolo, drept care i-au acordat onoruri fără egal. Au căzut sub vraja lui și i-au conferit o putere foarte mare. Din păcate, atenianul nu știuse niciodată să-și domolească farmecul: a reușit să o seducă pe soția regelui Spartei și a lăsat-o însărcinată. Când a izbucnit scandalul, o dată mai mult Alcibiade a trebuit să se salveze cu fuga.

S-a refugiat la perși, unde a trecut iute de la simplitatea spartană la stilul de viață opulent al Orientului, la care s-a adaptat imediat, sub toate aspectele. Bineînțeles, perșii s-au simțit enorm de flatați să vadă că un grec, o personalitate de talia lui Alcibiade preferă țara lor propriei sale patrii și l-au copleșit și ei cu onoruri, moșii, funcții. Seduși de efectul oglinzii, nu au avut cum să observe că sub scutul ei, atenianul făcea joc dublu: îi sprijinea în secret pe concetățenii săi în războiul lor cu spartanii, urmărind să-și recapete dreptul de a se întoarce la Atena, lucru ce și-l dorea cu ardoare și pe care l-a obținut în 408 î. Hr., când atenienii l-au primit înapoi cu brațele deschise.

Comentariu

La începutul vieții sale publice, Alcibiade a făcut o descoperire care i-a modificat total viziunea asupra puterii. Era un om cu o personalitate plină de culoare și de forță, însă dacă încerca să-și susțină cu tărie ideile, îi convingea pe câțiva și, în același timp, îi transforma în dușmani pe mult mai mulți alții. Astfel, tânărul Alcibiade a ajuns la concluzia că asupra mulțimilor nu poți căpăta ascendent impunându-le „culoarea” ta, ci, asemenea unui cameleon, absorbind-o pe a lor. Îndată ce oamenii se vor lăsa cuceriți, înșelătoriile pe care le plănuia el le vor rămâne cu totul invizibile.

Trebuie să înțelegi: Fiecare dintre noi trăiește în crisalida propriului său narcisism. Atunci când încerci să-ți impui punctul tău de vedere, eul tău, ridici un zid – ceilalți vor reacționa prin refuz, respingere, rezistență. În schimb, dacă devii oglinda în care să-și vadă propriile idei, îi seduci cu înseși armele lor, prin propriul lor narcisism. Vor privi în tine, la copia sufletului lor. Tu alcătuiești această imagine falsă și, după ce i-ai vrăjit, dobândești o mare putere asupra lor.

Merită să remarcăm, totuși, că există și unele riscuri în utilizarea oglinzii. În prezența lui Alcibiade, oamenii se simțeau mai „mari”, ca și cum eul lor se amplificase, dar după plecarea sa, căpătau impresia că sunt goliți și reduși la micime, iar când îl vedeau

„oglindind” pe alții, complet diferiți, cu aceeași „fidelitate” de mai înainte, nu numai că sufereau din cauza unei reveniri la dimensiunile lor modeste, ci se considerau și trădați. Exagerând în aplicarea tehnicii oglinzii, atenianul a făcut popoare întregi să se simtă înșelate și de aceea a fost silit mereu să fugă dintr-o tabără

într-alta. Într-adevăr, pe spartani i-a supărat atât de tare, încât, până

la urmă, l-au ucis. Alcibiade a mers mult prea departe. Oglinda Seducătorului trebuie folosită cu discernământ și cu prudență.

LORENZO DE’ MEDICI ÎL CUCEREȘTE PE PAPĂ