În loc să îndrepți, cu stângăcie, atenția generală asupra unei probleme, dându-i acesteia proporții exagerate prin sublinierea publică a preocupării și îngrijorării ce ți le provoacă, este adesea cu mult mai înțelept să faci pe aristocratul disprețuitor, care nu catadicsește să admită nici măcar faptul că problema respectivă
există. Această strategie poate fi aplicată în mai multe feluri.
În primul rând, ar fi atitudinea „strugurilor acri”. Dacă îți dai seama că ceea ce vrei îți va rămâne inaccesibil, cel mai rău lucru pe care îl poți face este să atragi atenția tuturor asupra dezamăgirii tale și să te lamentezi. O tactică infinit mai eficace este să te porți ca și cum lucrul acela nu te-a interesat, de fapt, niciodată. Când susținătorii lui George Sand au propus-o să devină prima femeie membru al Academiei Franceze (în 1861), scriitoarea și-a dat seama repede că propunerea nu avea nicio șansă de a fi acceptată. În loc să
se plângă, însă, a declarat că nu ținea deloc să facă parte dintr-un grup de palavragii ramoliți, demodați și de care se făcea, oricum, prea mult caz. Disprețul acesta a reprezentat reacția ideală – dacă
George Sand și-ar fi manifestat mânia că a fost respinsă, ar fi dezvăluit cât de mult ar fi însemnat pentru ea faptul de a fi fost acceptată. A preferat să-i eticheteze pe academicieni drept un grup de babalâci, așa că de ce să se fi înfuriat sau de ce să fi fost dezamăgită la ideea că nu va fi silită să-și piardă timpul cu ei?
Declararea strugurilor drept acri este interpretată uneori ca o demonstrație de slăbiciune. Nu așa stau lucrurile: este, dimpotrivă, o tactică a celor puternici.
OMUL ȘI UMBRA SA
Era odată un anume original care dorea să-și prindă propria umbră.
Face un pas, doi, spre ea, dar ea se îndepărtează. El iuțește pasul; ea face lafel. În sfârșit se apucă să alerge, dar cu cât fuge el mai repede, cu atât mairepede fuge și umbra, refuzând categoric să se predea, de parcă ar fi fost ocomoară. Dar ce să vezi? Excentricul nostru prieten se întoarce deodată înloc și pleacă. Numaidecât, se și uită înapoi. Acum umbra aleargă după el.
Frumoasele mele doamne, am observat adesea […] că Fortuna sepoartă cu noi cam în același fel. Unul încearcă din răsputeri s-o prindă pe
[această] zeiță și nu face decât să-și piardă timpul și să se ostenească învan. Altul pare că fuge departe de ea, dar, nu, ea însăși găsește plăcere în ase ține după el.
Fabule, Ivan Krâlov, 1768–1844
În al doilea rând, atunci când te atacă un inferior, abate de la tine atenția oamenilor precizând clar că atacul nici nu a fost băgat de seamă. Întoarce-ți privirea sau răspunde cu un surâs și arată cât de puțin te interesează. În mod similar, dacă ai comis o gafă, cea mai bună soluție este să o minimalizezi luând-o în ușor.
Împăratul japonez Go-Saiin, discipol și practicant fidel al ceremoniei ceaiului, avea un bol foarte vechi și extrem de valoros, cu care trezise invidia tuturor curtenilor. Într-o zi, un oaspete al său, Dainagon Tsunehiro, i-a cerut permisiunea să ducă bolul de ceai afară, la lumină, ca să-l cerceteze mai îndeaproape. Bolul nu era mai niciodată clintit de la locul lui de pe masă, dar împăratul se simțea bine dispus și i-a îngăduit s-o facă. Când Dainagon a luat bolul și a înaintat cu el spre grilajul verandei ca să-l ridice spre lumină, acesta i-a lunecat din mâini, a căzut pe o piatră din grădina de dedesubt și s-a sfărâmat în cioburi mărunte.
Desigur, împăratul fierbea de furie. „Am fost, într-adevăr, cum nu se poate mai neîndemânatic, să-l scap în felul acesta”, a spus Dainagon, înclinându-se adânc, „dar, de fapt, paguba nu este chiar atât de mare. Acest bol de ceai Ido era foarte vechi, e cu neputință
să spunem cât timp ar mai fi rezistat, și, oricum, nu era un obiect de utilitate publică, așa încât cred că este un noroc că s-a spart astfel.”
Această reacție surprinzătoare a avut un efect imediat: împăratul s-a liniștit. Dainagon nici nu s-a smiorcăit, nici nu s-a cufundat în scuze, ci și-a subliniat propria sa valoare și putere tratându-si greșeala cu o notă de dispreț. Împăratul era obligat să răspundă cu o indiferență aristocratică similară; mânia îl făcuse să pară josnic și
meschin – o imagine pe care Dainagon a știut s-o manipuleze.
Între egali, această tactică riscă să se întoarcă împotriva ta: indiferența manifestată de tine poate trece drept nesimțire. Față de un superior, însă, mai ales dacă reacționezi prompt și fără să faci multă zarvă, ea are mare efect: anume că îl scutești de a adopta o atitudine mânioasă, de a irosi timpul și energia pe care le-ar fi consumat lamentându-se pentru paguba suferită și îi oferi ocazia de a-și demonstra public propria sa generozitate plină de eleganță.
Dacă ne afundăm în scuze și refuzăm să ne recunoaștem greșeala sau înșelătoria atunci când suntem prinși, tulburăm și mai mult apele și ne agravăm situația. Cel mai adesea este mai înțelept să procedăm exact pe dos. Scriitorul renascentist Pietro Aretino se lăuda în mod frecvent cu ascendența sa nobiliară care era, desigur, pură invenție, pentru că tatăl său fusese, de fapt, cizmar. Atunci când unul dintre dușmanii săi a dat pe față penibilul adevăr, zvonul s-a răspândit cu repeziciune și, curând, toată Veneția (unde locuia el pe atunci) a fost cuprinsă de consternare, șocată de minciunile lui.
Dacă ar fi încercat să se apere, s-ar fi împotmolit și mai tare. Reacția sa a atins însă o culme a abilității: Aretino a declarat că era, într-adevăr, fiu de cizmar și acest lucru îi demonstra valoarea, căci reușise să se ridice din cel mai umil strat al societății până la cel mai de sus. De atunci încolo, nu a mai pomenit niciodată de minciunile înșirate în trecut, trâmbițându-și în schimb noua atitudine de om în stare să parvină prin propriile sale merite.
Nu uita: Reacția omului cu adevărat puternic în fața neplăcerilor neînsemnate, dar agasante o reprezintă disprețul superior. Nu lăsa niciodată să se vadă că un anumit lucru te supără
sau te jignește, pentru că în acest fel ai recunoaște existența unei probleme. Disprețul este o mâncare ce trebuie consumată rece și fără garnitură.
Imagine: O mică rană. Este ea mică, dar doare și te enervează.
Încerci o mulțime de medicamente, te plângi la toată lumea, te scarpini și îți zgândărești crusta. Doctorii complică lucrurile și mai râu, transformând mica rană într-o problemă serioasă. Dacă ai fi avut minte s-o lași în pace, s-ar fi vindecat de la sine, odată cu trecerea timpului și ai fi scăpat de o puzderie de griji.
Ultimul cuvânt: Învață cum să joci cartea disprețului. Acesta
este felul cel mai chibzuit de a te răzbuna. Căci sunt mulți aceia de care nu am fi știut nimic dacă dușmanii lor nu i-ar fi băgat în seamă.
Nu este răzbunare mai bună decât uitarea, întrucât ea înseamnă
îngroparea celor neînsemnați în pulberea propriei lor nimicnicii.
(Baltasar Gracián, 1601–1658)
CONTRAARGUMENT
Cartea disprețului se cere jucată cu atenție și tact. Cele mai multe dintre micile noastre neplăceri dispar de la sine dacă le lași să
treacă. Altele, însă, se agravează și te macină – ca atare, trebuie să te ocupi de ele. Ignoră un subaltern și data viitoare când dai ochii cu el, te trezești că ți-a devenit un rival redutabil, care de abia așteaptă
să se răzbune pentru disprețul pe care i l-ai arătat. Marii principi ai Renașterii italiene au preferat să-l ignore pe Cesare Borgia când acesta se afla la începutul ascensiunii, ca tânăr general în armata tatălui său, papa Alexandru al VI-lea. Când au găsit de cuviință să-i acorde atenție era deja prea târziu – pisoiașul de altădată se transformase într-un leu în stare să sfâșie hălci întregi din teritoriul peninsulei. Așadar, există împrejurări în care deși, în public, afișezi disprețul, este indicat ca în particular să fii cu ochii în patru, să-ți supraveghezi îndeaproape adversarul și să nu-i permiți să devină
prea mare pentru a mai fi disprețuit. Nu lăsa celula canceroasă să se extindă într-o tumoră.
Dezvoltă-ți capacitatea de a anticipa evoluția fiecărei mici probleme încă de la ivirea ei și elimin-o înainte de a deveni de nerezolvat. Învață să faci deosebirea între ceea ce este potențialmente dezastruos și ceea ce rămâne pur și simplu enervant, între primejdia reală și mica iritare care trece de la sine.
Fie că este vorba despre cea dintâi, fie că ai de-a face cu cea de-a doua, nu lăsa situația să-ți scape din ochi. Atâta vreme cat mica rană
nu s-a vindecat, există oricând pericolul ca în ea să mocnească și să
izbucnească infecția.
LEGEA 37
