Arthur Schopenhauer, 1788–1860
Henric nu ținea să ajungă într-o asemenea situație, drept care a făcut un joc de putere cu efect devastator: disprețul total. Ignorând oamenii, îi desființezi. Această atitudine îi destabilizează și-i înfurie, dar cum nu au relații directe cu tine, nu pot acționa în niciun fel.
Aceasta este partea ofensivă a legii. Atuul disprețului are o putere imensă întrucât te plasează în postura celui care dictează
condițiile conflictului. Războiul este purtat așa cum vrei tu. Iată
„poza” puterii supreme: tu ești regele și ignori pe cine te ofensează.
Urmărește numai cât de tare îi înfurie pe oameni tactica aceasta –
jumătate din ceea ce fac este menit să-ți atragă atenția, iar atunci când nu le-o mai acorzi, dau din mâini și din picioare, înecându-se de frustrare.
MAIMUȚA ȘI MAZĂREA
O maimuță ducea doi pumni de mazăre. Un bob i-a scăpat pe jos. Aîncercat să-l culeagă, și a scăpat altele douăzeci. A încercat să le culeagă pecele douăzeci, și le-a scăpat pe toate. Apoi s-a înfuriat, a împrăștiatmazărea în toate direcțiile și a luat-o la fugă.
Fabule, Lev Tolstoi, 1828–1910
OMUL: Pocnește-l – te va ierta. Măgulește-l – ar putea să-ți simtă
sau nu nesinceritatea. Dar ignoră-l și te va urî de moarte.
Caravana viselor, Idries Shah, 1968
CHEILE PUTERII
Dorința creează adesea efecte paradoxale: cu cât vrei mai mult un lucru, cu atât te străduiești mai tare să-l obții și… cu atât mai frecvent îți scapă. De parcă dorința ar fi direct proporțională cu respingerea. Se întâmplă așa tocmai pentru că această dorință este prea puternică, situație în care oamenii se comportă stângaci sau chiar încep să se teamă. Dorința necontrolată te face să pari slab, lipsit de valoare, jalnic.
E necesar să întorci spatele lucrului dorit, să arăți dispreț și dezinteres. Aceasta este reacția care va face persoanele urmărite să-
și iasă din minți. Vor răspunde cu o altă dorință – a lor: aceea de a-ți crea impresie, pur și simplu; poate, ca să te cucerească, poate, ca să-ți facă rău. Dacă vor să te cucerească, înseamnă că ai trecut cu bine de prima etapă din planul tău de a le seduce. Dacă vor să-ți facă rău, înseamnă că le-ai perturbat echilibrul și le-ai obligat să joace după
regulile impuse de tine (vezi Legile 8 și 39, asupra momelilor cu care îi amăgești pe oameni ca să-i obligi să acționeze).
Disprețul se numără printre prerogativele regelui. Numai ceea ce îi atrage privirea, numai ce decide el să vadă există în realitate; ceea ce ignoră, ceea ce nu-l interesează, încetează de a mai exista.
Iată arma lui Ludovic al XIV-lea – dacă nu te agrea, se purta ca și cum nu erai acolo, asigurându-și superioritatea prin paralizarea dinamicii interacțiunii. Acesta este genul de putere pe care îl obții dacă joci cartea disprețului, demonstrându-le oamenilor, în mod periodic, că te poți descurca foarte bine și fără ei.
Dacă ignorându-i, îți sporești puterea, înseamnă că adoptând comportamentul contrar – devotament, loialitate – se poate întâmpla să ți-o diminuezi. Atunci când acorzi atenție unui dușman nedemn de a fi luat în seamă, tu ajungi să pari nedemn de a fi luat în seamă și cu cât îți trebuie mai mult timp ca să zdrobești un asemenea dușman, cu atât îl faci să pară mai important. Când Atena a pornit să cucerească Sicilia, în anul 415 î. Hr., s-a pus în mișcare o forță militară gigantică, ce trebuia să se războiască împotriva uneia incomparabil mai mici. Cu toate acestea, împotmolindu-i pe atenieni în mlaștina unui conflict de durată, Syracusa, cetatea cea mai însemnată din insulă, a căpătat un prestigiu la care înainte nu avea cum să râvnească, iar după ce, în sfârșit, i-a înfrânt pe greci, și-a dobândit o glorie a cărei amintire a străbătut secolele. Într-o epocă
mai recentă, președintele John F. Kennedy a comis o greșeală
similară cu Fidel Castro, în Cuba: invazia americană ratată din 1961, în Golful Porcilor, a făcut din liderul submediocru, care era Castro, un erou internațional.
Al doilea pericol: dacă reușești să-l zdrobești pe acest dușman agasant sau doar să-l rănești, creezi un val de simpatie în favoarea lui, adică a părții mai slabe. Criticii lui Franklin D. Roosevelt au protestat dur împotriva cheltuielilor administrației pentru o serie de programe guvernamentale, dar atacurile lor au rămas fără ecou, întrucât opinia publică socotea că președintele se străduia să pună
capăt crizei economice. Adversarii săi au crezut că găsiseră
exemplul cel mai potrivit să ilustreze nechibzuința de care îl învinuiau: câinele lui, Fala, pe care îl răsfăța cu alinturi și atenții. S-au repezit să-i reproșeze lipsa de sensibilitate – se poate, oare, să
cheltuiască banii contribuabililor cu un câine, când atâția americani continuau să trăiască în sărăcie? Dar Roosevelt a reacționat: Cum îndrăznesc criticii lui să atace un cățeluș fără apărare? Discursul său în favoarea lui Fala a fost unul dintre cele mai populare din câte a rostit vreodată președintele. În acest caz, partea cea mai slabă era câinele, iar atacul s-a întors împotriva cârtitorilor – în perspectivă
mai largă, incidentul a sporit simpatia de care se bucura Roosevelt, pentru că foarte mulți oameni sunt înclinați în mod firesc să ia apărarea celui slab, exact după cum opinia publică americană
ajunsese să-l simpatizeze pe șiretul Pancho Villa, pentru că forțele lui se aflau într-o disproporționată inferioritate numerică.
Așa cum unii găsesc în toate motiv de cleveteală, alții fac caz de orice.
Ei discută ca despre lucruri mari [și] iau totul în serios, făcând [să pară că
este vorba despre] certuri și mistere. Puține sunt cele pe care ar trebui să
le pui la inimă, căci altfel ar însemna să te lași pradă unor griji fără temei.
Este necugetat să te împovărezi cu necazuri pe care s-ar cuveni să learunci de pe umerii tăi. Multe lucruri ce par însemnate [pe moment], sedovedesc fără importanță atunci când le ignori; iar altele, care parneînsemnate, devin înspăimântătoare atunci când le dai atenție. Lucrurilepot fi lesne îndreptate la început, dar nu și mai târziu. În multeîmprejurări, leacul însuși este pricina bolii: a lăsa lucrurile în voia lor nueste cea mai puțin plăcută dintre regulile vieții.
Baltasar Gracián, 1601–1658
Este tentant să dorim să ne îndreptăm greșelile, însă cu cât ne străduim mai tare, cu atât le agravăm mai mult. Adeseori dăm dovadă de o mai mare abilitate dacă lăsăm lucrurile așa cum sunt.
În 1971, când New York Times a publicat „documentele Pentagonului”, o serie de acte secrete legate de implicarea Statelor Unite în Indochina, Henry Kissinger a făcut o adevărată criză de furie. Iritat la culme din cauza vulnerabilității administrației Nixon față de acest gen de scurgeri de informații, el a elaborat un set de recomandări care au dus, în cele din urmă, la înființarea unei structuri numite a „instalatorilor”, a cărei misiune era să „repare
scurgerile”. Membrii acestei unități au fost cei care, ulterior, aveau să pătrundă prin efracție în birourile din sediul Partidului Democrat, adăpostite în clădirea Watergate și să declanșeze șirul de evenimente ce au dus la căderea lui Nixon. În realitate, publicarea documentelor Pentagonului nu reprezenta o amenințare serioasă la adresa administrației, dar reacția lui Kissinger a amplificat lucrurile.
Încercându-se să se rezolve o problemă, s-a creat alta: o adevărată
manie a securității informațiilor care, în ultimă instanță, avea să se dovedească distructivă pentru guvern. Dacă Kissinger nu ar fi dat importanță documentelor publicate, scandalul provocat de ele s-ar fi stins de la sine.
