Lorenzo nu pierdea niciun prilej ca să-și sporească respectul pe carepapa Inocențiu ajunsese să i-l poarte și să-i câștige prietenia, iar dacă acestlucru era posibil, chiar afecțiunea. Și-a dat osteneala de a căuta să aflegusturile papei și să i le satisfacă, i-a trimis […] butoaie cu vinul său

preferat. […] i-a trimis scrisori pline de curtenie și de măguliri, în care,atunci când papa era bolnav, îl asigura că îi împărtășește suferințele ca șicum ar fi ale sale și îl încuraja cu afirmații revigorante, de pildă, că „unpapă este ceea ce vrea el să fie” și [în care] își menționa, ca din întâmplare,propriul său punct de vedere asupra cursului pe care ar trebui să-l urmezepolitica pontificală. Inocențiu a fost încântat de atențiile lui Lorenzo șiconvins de argumentele sale. […] Într-adevăr, a ajuns să-i împărtășească

părerile într-așa o măsură, încât, după cum se exprima nemulțumitambasadorul ferrarez, „papa doarme cu ochii lui Lorenzo Magnificul”.

Familia De’ Medici: Ascensiunea și decăderea ei, Christopher Hibbert, 1980

Varianta a III-a

În 1652, de puțin timp rămasă văduvă, baroana Mancini s-a mutat cu toată familia de la Roma la Paris, unde putea conta pe influența și protecția fratelui ei, cardinalul Mazarin, primul ministru al Franței. Patru dintre cele cinci fiice ale baroanei au uimit curtea cu frumusețea și spiritul lor. Aceste fermecătoare fete, nepoatele cardinalului, au fost numite „mazarinete” și nu a durat mult până li s-au acordat unele dintre cele mai importante slujbe de la palat. Cea de-a cincea, Maria Mancini, nu împărtășea norocul surorilor ei, pentru că nu avea nici frumusețea, nici grația lor, iar ele, asemenea propriei lor mame și, până la urmă, chiar a cardinalului, ajunseseră s-o urască pentru că strica imaginea unei familii de oameni frumoși. Au încercat s-o convingă să intre într-o mănăstire, unde le-ar fi adus mai puține neajunsuri, dar fata a refuzat. În schimb, s-a apucat să studieze cu seriozitate latina și greaca, să-și perfecționeze franceza și să-și dezvolte aptitudinile muzicale. În rarele împrejurări când familia îi permitea să

frecventeze curtea, s-a deprins să fie o ascultătoare atentă, în stare să cântărească oamenii după slăbiciunile și dorințele lor ascunse, iar când, în 1657 l-a întâlnit, în sfârșit, pe viitorul rege Ludovic al XIV-lea, care pe atunci avea doar șaptesprezece ani, cu unul mai puțin decât ea însăși, Maria s-a hotărât să facă în ciuda surorilor, mamei și unchiului ei – trebuia să găsească un mijloc de a-l cuceri pe prinț, de a-l determina să se îndrăgostească de ea.

Wi genstein avea darul extraordinar de a ghici gândurile oricăreipersoane cu care stătea de vorbă, în timp ce interlocutorul său se străduiadin greu să-și traducă ideile în cuvinte, Wi genstein percepea sensul și îlexprima în locul său. Această putere a sa care, uneori, păreasupraomenească, se explică, sunt convins, prin propriile sale cercetăriîndelungate și neîntrerupte.

Ludwing Wi genstein – O biografie, Norman Malcom, 1958

Părea o imposibilitate pentru o fată atât de urâtă, dar ea îl studiase bine. Remarcase că frivolitatea surorilor ei nu îi era pe plac și simțise că intrigile și urzelile din jurul lui îl dezgustau profund. Îi ghicise firea romantică – viitorul rege citea scrierile de aventuri ale vremii, ținea neapărat să meargă în fruntea armatei, avea idealuri nobile și nutrea o adevărată pasiune pentru glorie. Curtea nu îi oferea niciun fel de stimulent în aceste gânduri și vise – nu era decât un mic univers prozaic și superficial care îl plictisea.

Maria și-a dat seama că pentru a cuceri inima prințului, trebuia să construiască o oglindă în stare să răsfrângă fanteziile și aspirațiile lui tinerești. A început prin a citi aceleași povestiri, poeme și piese de teatru eroice pe care știa că le devorează și Ludovic. Atunci când acesta i-a adresat cuvântul, a constatat, spre marea sa satisfacție, că

tânăra vorbea despre lucrurile care îi înflăcărau și lui sufletul. Nu despre cutare modă sau cutare nou subiect de cleveteală, ci despre iubirea cavalerească, faptele minunate ale cavalerilor renumiți, noblețea vechilor stirpe regești. Maria i-a hrănit nevoia de glorie, creând imaginea acelui monarh generos și luminat asemenea căruia Ludovic putea năzui să devină, cu alte cuvinte, i-a stârnit imaginația.

Medicul ar trebui să fie opac față de pacienții săi și, ca o oglindă, să nule arate nimic în afară de ceea ce îi arată ei lui.

Sigmund Freud, 1856–1939

Pe măsură ce petrecea din ce în ce mai mult timp în compania Mariei, a devenit limpede că viitorul Rege Soare se îndrăgostise de ultima persoană la care s-ar fi așteptat curtea. Spre groaza mamei și surorilor ei, acesta o copleșea cu atenții: o lua cu el în exercițiile militare și le arăta tuturor că vrea să o așeze în locul de unde îl Î

putea urmări plecând în campanie. Îi promisese chiar să o ia de soție și să facă din ea regina Franței.

Însă Mazarin nu ar fi îngăduit niciodată ca regele să se căsătorească cu nepoata sa, adică o femeie care nu îi aducea țării niciun avantaj de natură politică sau militară. Ludovic trebuia să ia de soție o prințesă spaniolă sau austriacă. În 1658, acesta a cedat în fața presiunilor și a acceptat să se despartă de prima sa iubire. A făcut-o cu profund regret, iar spre sfârșitul vieții a recunoscut că nu iubise nicio femeie cu intensitatea cu care o iubise pe Maria Mancini.

Comentariu

Maria Mancini a jucat la perfecție jocul seducției. Mai întâi, a făcut un pas înapoi ca să-și studieze prada. Seducătorii dau greș

adeseori tocmai pentru că neglijează această primă etapă și se arată

prea agresivi. Faza inițială trebuie întotdeauna să fie retragerea.

Studiindu-l pe Ludovic de la distanță, fata a sesizat ce anume îl deosebea de restul curtenilor: idealurile nobile, firea visătoare, disprețul superior față de intrigile politice meschine. Pasul ei următor l-a constituit realizarea oglinzii în care tânărul să vadă

răsfrângându-se propriile sale aspirații, imagine în trăsăturile căreia să se întrezărească pe sine cel ce ar putea deveni un rege semizeu.

Oglinda a îndeplinit mai multe funcții: i-a măgulit viitorului rege orgoliul, înfățișându-i un dublu pe care să-l contemple; i-a dat impresia unei concentrări exclusive asupra sa, sugerându-i că Maria trăia numai pentru el – înconjurat fiind de o ceată de curteni intriganți, care își urmăreau în primul rând interesul propriu, Ludovic nu putea să nu fie impresionat de un asemenea devotament; în sfârșit – oglinda Mariei i-a conturat un ideal spre care să aspire – idealul nobilului cavaler din literatura medievală.

Pentru o natură pe cât de visătoare, pe atât de ambițioasă, nimic nu era mai fascinant decât ideea de a avea pe cineva care să-i ofere o imagine idealizată. De fapt, Maria Mancini a fost creatoarea conceptului de „Rege-Soare” și ulterior, monarhul a recunoscut ce rol enorm jucase ea în modelarea personalității lui strălucitoare.

Aceasta este puterea oglinzii Seducătorului: reproducând imaginea idealurilor și preferințelor persoanei dorite, se face

dovada atenției trezite de aceasta și de psihologia sa – o atenție cu mult mai fermecătoare decât orice abordare agresivă. Identifică

aspectele ce îl singularizează pe omul pe care vrei să-l cucerești și apoi pune-i în față oglinda în luciul căreia să le regăsească.

Hrănește-i fanteziile de putere și mărire răsfrângându-i idealurile –

nu îți va rezista.

Varianta a IV-a

În 1538, odată cu moartea mamei sale, țarina Elena, băiețașul de opt ani care avea să devină țarul Ivan al IV-lea cel Groaznic a rămas singur. De-a lungul următorilor cinci ani, a învățat multe despre nobilimea rusă din preajma sa și a văzut în ce teroare ținea poporul.

Din când în când, ca să-și bată joc de micul prinț, boierii de la curte îi puneau pe cap coroana, îi dădeau în mână sceptrul și îl așezau pe tron. Dacă băiatul își legăna picioarele care încă nu îi ajungeau la podea, îl luau pe sus, râzând, și-l treceau de la unul la altul, ca pe un obiect, făcându-l să simtă cât era de neajutorat în comparație cu ei.

La vârsta de treisprezece ani, Ivan a dat prima dovadă de îndrăzneală: a poruncit să fie omorât cel dintâi dintre nobilii aceștia atât de puternici și s-a hotărât să-și asume răspunderea domniei.

Vreme de câteva zeci de ani, țarul a continuat să lupte cu boierimea care, la rândul ei, a continuat să-l înfrunte. Către 1575, încercările sale de a introduce reforme și de a-și ține la respect dușmanii au ajuns să-l epuizeze. Poporul suferea cumplit din cauza neîncetatelor războaie, a regimului de teroare al zbirilor țariști și a mereu neîngenuncheaților nobili tiranici. Hotărârile țarului erau sabotate de propriii săi miniștri. Ivan părea să se fi săturat de luptă. În 1564, renunțase, în mod temporar, la putere și își silise supușii să-l implore să revină. Acum, după unsprezece ani de la acea dată, a făcut un pas mai departe și a abdicat.

De succesiune se ocupase din vreme și îl pregătise pentru domnie pe unul dintre generalii săi, Simeon Behbulatovici. Dar, deși Behbulatovici se creștinase nu cu mult timp în urmă, prin naștere era tătar, iar aducerea sa pe tron constituia o jignire adâncă

la adresa rușilor, care socoteau că tătarii sunt o seminție inferioară

de păgâni. Cu toate acestea, Ivan le-a poruncit supușilor săi de rând și de neam deopotrivă să-i jure credință noului țar, iar în vreme ce

acesta s-a mutat în Kremlin, el însuși s-a dus să trăiască într-o casă

modestă la periferia Moscovei, de unde venea, din când în când, în vizită la palat, se înclina înaintea tronului, stătea printre boieri și, cu umilință, îi solicita țarului un hatâr sau altul.

Cu timpul, lumea a început să înțeleagă că Simeon era un fel de dublură a lui Ivan: se îmbrăca asemenea lui, se purta ca el, dar, de fapt, nu avea nicio putere reală din moment ce nimeni nu-i dădea ascultare cu adevărat. Boierii suficient de bătrâni ca să-și mai amintească felul în care își bătuseră joc de micul Ivan așezându-l pe tron au priceput înțelesul situației: cândva, îl făcuseră să se simtă un monarh de bâlci, căruia nu i se supune nimeni, iar acum țarul le repeta batjocura ca într-o oglindă, înscăunând pe propriul său tron un alt monarh de bâlci, în fața căruia să-i facă să se închine.

Ivan i-a silit pe ruși să privească în această oglindă vreme de doi ani. Voia să le spună prin ea: jeluirile și nesupunerea voastră m-au făcut să ajung un țar fără putere adevărată și de aceea vă dau acum imaginea unui țar fără putere adevărată. Nu mi-ați arătat respect, nici eu nu vă arăt respect, iar Rusia nu are decât să fie ținta batjocurii lumii întregi. În 1577, boierii pedepsiți au venit pentru a doua oară la Ivan ca să-l roage, în numele poporului său, să se întoarcă pe tron, ceea ce el a și făcut. A domnit încă șapte ani, până

la moartea sa, survenită în 1584, dar în tot acest timp comploturile, jeluirile, nemulțumirile și criticile au dispărut odată cu „țarul”

Simeon.

Comentariu

După ce, în 1564, amenințase cu abdicarea, lui Ivan i se recunoscuse puterea absolută. Treptat, însă, această putere a început să fie ciuntită, primind lovituri din partea tuturor: nobilimea, clerul, guvernul. Toți doreau să-și extindă controlul.

Războaiele din afară istoviseră țara, conflictele interioare se agravaseră, iar încercările țarului de a pune lucrurile în ordine se izbiseră de un zid de dispreț. Rusia se transformase, parcă, într-o clasă gălăgioasă, plină de elevi obraznici, care nu se sfiesc să-i râdă

în nas profesorului. Dacă acesta ridică vocea să protesteze, hărmălaia devine și mai asurzitoare. În această situație, Ivan s-a hotărât să le plătească recalcitranților cu exact aceeași monedă și să

le dea o lecție. Ca să-și atingă scopul, și-a construit o oglindă: Simeon Behbulatovici.

După doi ani în care tronul fusese ținta ridiculizării și a dezgustului general, poporul rus și-a însușit lecția. Doreau reîntoarcerea țarului și i-au arătat respectul și supunerea cuvenite unui monarh. Până la sfârșitul domniei, Rusia și Ivan s-au înțeles cât se poate de bine.