În 1534, l-a numit secretarul său. Cromwell a devenit mintea din spatele tronului – omul cel mai puternic din Anglia. În ceea ce îl privea, ruptura cu Roma însemna mai mult decât soluția cea mai potrivită pentru a se oficializa adulterul monarhului. Cromwell se gândea la instaurarea în țară a unei noi ordini protestante, mai lesne de edificat după ce influența bisericii catolice ar fi fost anihilată, iar vastele ei bogății ar fi încăput pe mâna regelui și a cabinetului său. În același an, a pus să se facă un recensământ al tuturor bisericilor și mănăstirilor catolice din regat. A reieșit că

averile acumulate de acestea de-a lungul veacurilor erau chiar mai mari decât se crezuse. Agenții săi i-au adus la cunoștință niște cifre uluitoare.

Ca să-și justifice manevrele, Cromwell răspândise zvonuri despre corupția din aceste locașuri sacre, despre abuzurile de putere și exploatarea de care se făceau vinovați mai-marii lor față de poporul de credincioși în slujba căruia s-ar fi cuvenit să fie. După ce a obținut sprijinul parlamentului pentru desființarea mănăstirilor, a început să le confiște bunurile și să le închidă, una după alta. În paralel, Cromwell s-a străduit să impună protestantismul, introducând modificări în cultul liturgic, iar în codul civil, pedepse împotriva celor care rămâneau fideli catolicismului deveniți astfel

„eretici”. Practic peste noapte, Anglia a adoptat o nouă religie oficială.

Țara a fost cuprinsă de teroare. Existau unii care suferiseră din cauza bisericii catolice, până atunci foarte puternică, dar majoritatea populației nutrea un profund atașament pentru ritualurile ei dătătoare de mângâiere sufletească. Oamenii aceștia au asistat îngroziți la dărâmarea bisericilor, la sfărâmarea și profanarea statuilor Fecioarei și ale celorlalți sfinți, la distrugerea vitraliilor și confiscarea averilor acestor așezăminte sacre. După ce acestea au dispărut, sărăcimea aflată până atunci în grija lor a năpădit străzile orașelor. Rândurile cerșetorilor au fost îngroșate de călugării rămași pe drumuri. De parcă atâta nu ar fi fost de ajuns, Cromwell a instituit impozite foarte ridicate pentru finanțarea reformelor lui

ecleziastice.

Răscoalele puternice izbucnite în 1535, în nordul Angliei, amenințau tronul lui Henric. Ele au fost reprimate în cursul anului următor, dar regele începuse deja să-și dea seama că ambițiile reformatoare ale consilierului său cereau un preț prea mare. Henric nu dorise niciodată să se meargă chiar atât de departe. Tot ce voise el era să poată divorța. Și așa a venit rândul lui Cromwell să

constate cu neliniște că suveranul îi destrăma ceea ce considera el a fi reușita reformelor sale, reinstituind vechiul cult liturgic și celelalte practici bisericești pe care acestea le scoseseră în afara legii.

Presimțindu-și dizgrația, în 1540, Cromwell s-a hotărât să

recâștige bunăvoința regelui cu o singură lovitură măiestrită: găsirea unei noi mirese. Cea de-a treia soție a lui Henric, Jane Seymour, murise cu câțiva ani înainte și acesta își căuta o alta în loc.

I-a ales-o Cromwell, în persoana Annei de Cleves, o prințesă de origine germană, dar, fapt încă și mai important, de religie protestantă.

Consilierul i-a comandat pictorului Hans Holbein un portret măgulitor al tinerei fete și, când regele l-a văzut, s-a și îndrăgostit de ea, declarându-se totodată de acord cu căsătoria, Cromwell părea pe cale de a-și recăpăta favoarea pierdută.

Din păcate, însă, marele Holbein cam exagerase cu idealizarea și, după ce a întâlnit-o pe prințesă, Henric s-a răzgândit. Furia sa împotriva lui Cromwell nu a mai putut fi stăvilită – întâi, pentru reformele neinspirate și prost concepute și apoi, pentru că insistase să-l lege de o urâtă care, în plus, mai era și protestantă. În luna iunie a aceluiași an, consilierul a fost arestat, acuzat de extremism religios eretic și trimis în Turnul Londrei. Șase săptămâni mai târziu, sub ochii unei enorme mulțimi entuziaste, călăul i-a tăiat capul.

Comentariu

Ideea lui Thomas Cromwell fusese cât se poate de simplă: trebuia distrusă puterea spirituală și economică a catolicismului și instituit protestantismul. Avusese de gând să realizeze acest lucru într-un timp necruțător de scurt. Știuse din capul locului că

reformele sale aveau să cauzeze multă suferință și să trezească

resentimente puternice, dar și-a închipuit că, în câțiva ani, acestea

se vor estompa, în plus, identificându-se cu schimbarea, socotea că

va putea deveni conducătorul acestei noi ordini, reducându-l pe rege la un rol de dependență. Totuși, strategia lui avea un cusur: ca o bilă de biliard lovită prea puternic, și reformele au dat naștere la reacții și „caramboluri” pe care nu le prevăzuse și, prin urmare, nu era în stare să le țină sub control.

ORIGINILE SĂRBĂTORII CRĂCIUNULUI

Sărbătorirea schimbării anilor este o tradiție străveche. Romaniicelebrau saturnaliile, sărbătoarea lui Saturn, zeul recoltelor, între 17 și 23

decembrie. Era cea mai veselă dintre sărbătorile anului. Orice activitateproductivă sau comercială era întreruptă și străzile se umpleau demulțimi, într-o atmosferă de carnaval. Sclavii se bucurau în mod temporarde libertate, iar casele erau împodobite cu ramuri de laur. Oamenii îșifăceau vizite și își ofereau unul altuia daruri care constau în lumânări deceară și mici figurine de lut.

Cu mult înainte de nașterea lui Iisus Hristos, evreii țineau, vreme deopt zile, o sărbătoarea a luminii [în aceeași perioadă a anului] și se credecă la semințiile germanice exista nu numai marea sărbătoare de lamijlocul verii, ci și una în preajma solstițiului de iarnă, prin care secelebra renașterea soarelui și se aducea un omagiu marilor zei aifertilității, Wotan și Freyja, Donar (Thor) și Freyr. Chiar după ceîmpăratul Constantin (306 – 337 d. Hr.) a declarat creștinismul religieoficială a imperiului roman, evocarea luminii și a fertilității, importantă

componentă precreștină a sărbătorilor din miez de iarnă, tot nu a putut ficomplet eliminată. În anul 274, împăratul roman Aurelian (214-275 d.

Hr.) a instituit un cult oficial dedicat zeului solar Mithras, declarândtotodată ziua sa de naștere, 25 decembrie, sărbătoare națională.

Cultul lui Mithras, zeul arian al luminii, se răspândise din Persia, înîntreaga Asie Mică, până în Grecia, Roma, în ținuturile germanilor și înBritania. Există numeroase ruine ale altarelor consacrate acestui zeu și eledovedesc marea prețuire de care se bucura el mai ales în rândurilelegiunilor romane, ca aducător al fertilități, păcii și victoriei. Prin urmare,biserica creștină a făcut o alegere inteligentă atunci când, în anul 354, subpontificatul lui Liberius (care a fost papă între anii 352 și 366), a preluatsărbătoarea lui Mithras și a declarat ziua de 25 decembrie ca dată denaștere a lui Iisus Hristos.

Anne-Susanne Rischke, Neue Zürcher Zeitung, numărul din 25

decembrie 1983

Se întâmplă frecvent ca inițiatorul reformelor să devină țapul ispășitor al nemulțumirilor generate de ele. Până la urmă, reacția aceasta îl poate distruge, întrucât schimbarea, chiar dacă are consecințe pozitive, ne și înspăimântă. Cum lumea a fost întotdeauna și continuă să fie plină de nesiguranță, instabilitate și amenințare, ne zăvorâm între chipuri familiare, ne creăm obișnuințe, ritualuri și tabieturi care să ne facă existența mai suportabilă. Schimbările pot fi plăcute și chiar de dorit, dar numai în abstract, pentru că altminteri, neliniștea pe care ne-o creează se va acumula pe tăcute, până când va sfârși prin a izbucni în afară. Să

nu subestimezi niciodată conservatorismul secret al celor din jur.

Este puternic și apărat cu fortificații solide. Să nu lași niciodată

farmecul seducător al unei idei să-ți întunece rațiunea: după cum nu izbutești să-i determini pe alții să privească lumea prin ochii tăi, așa nu vei izbuti nici să-i ademenești spre viitor punându-i să

suporte schimbări dureroase. Se vor revolta. Dacă reforma este necesară, ia în calcul reacțiile posibile și caută să maschezi înnoirile și să îndulcești pilula.

RESPECTAREA LEGII

Ca tânăr comunist al anilor 1920, Mao Tse-tung își dădea seama cu mult mai bine decât tovarășii săi de idei cât de improbabilă era o victorie a stângismului în China. Erau puțini la număr, fondurile de care dispuneau erau limitate, nu dețineau niciun fel de cunoștințe militare și nu aveau arme suficiente – partidul nu putea nutri vreo speranță de succes decât dacă reușea să-și atragă uriașa populație rurală. Dar cine este oare mai conservator, mai înrădăcinat în tradiție ca țăranul chinez? Această cea mai veche civilizație a lumii a acordat mereu o mare importanță istoriei și istoria nu avea să se lase răsturnată de o revoluție, oricât de violentă ar fi fost aceasta. În deceniul al treilea al secolului XX, ideile lui Confucius erau tot atât de actuale și la același loc de cinste ca în vremea vieții filosofului, cu douăzeci și șase de veacuri înainte. În ciuda regimului represiv al puterii de la Beijing, ar fi renunțat oare țărănimea la valorile adânc

înrădăcinate ale trecutului și s-ar fi aruncat în necunoscut de dragul doctrinei comuniste?

În viziunea lui Mao, soluția era, pur și simplu, înșelătoria: revoluția trebuia camuflată în ambalajul tradiției, singurul care ar fi făcut-o acceptabilă și legitimă în ochii poporului. Una dintre cărțile preferate ale lui Mao era foarte îndrăgitul roman medieval chinezesc Hotarul de apă, care narează isprăvile unui fel de Robin Hood autohton și ale cetei lui de hoți, aflați în luptă cu un rege rău și corupt. În China tinereții lui Mao, legăturile de familie aveau un rol copleșitor întrucât se menținea ierarhia confucianistă, conform căreia autoritatea îi revine tatălui și fiului mai mare. Romanul Hotarul de apă promova însă valoarea fraternității dintre haiduci, a nobleții unei cauze care unește oamenii dincolo de relațiile de sânge. Cartea continua să aibă un impact emoțional puternic asupra chinezilor, care iau bucuros partea celui slab și năpăstuit. Ori de câte ori se ivea ocazia, Mao își prezenta armata sa revoluționară

drept urmașa cetei de hoți din Hotarul de apă, asemănându-și lupta cu faptele străvechilor eroi populari, care se ridicau în apărarea țărănimii oprimate și împotriva împăratului cel rău. Astfel, trecutul a fost confiscat ca să îmbrace și să legitimeze cauza comunistă.

Populația rurală conservatoare se simțea mai liniștită și putea chiar să sprijine o mișcare ce avea rădăcini atât de adânci în istorie.

Chiar și după ce a ajuns la putere, Mao tot găsea modalitatea de a-și asocia trecutul – li se prezenta mulțimilor nu ca un Lenin al Chinei, și ca un Chuko Liang modern, identificându-se cu o personalitate istorică reală, celebrul strateg din secolul al III-lea, care apare ca personaj și într-o altă scriere istorică foarte populară, numită Romanul celor trei regate. Liang a fost mai mult decât un mare general. Era poet și filosof, iar lumea îi poartă și azi un respect vecin cu venerația pentru înalta și inflexibila sa corectitudine morală. Prin urmare, Mao s-a înfățișat pe sine ca războinic-poet, asemenea lui Liang, ca om care alătură strategia filosofiei și unei noi etici. S-a înveșmântat în hainele unui erou al marii tradiții chineze a oamenilor de stat războinici.

Curând, discursurile și scrierile lui Mao au început să abunde de referiri la trecutul Chinei, între alții, l-a evocat pe împăratul Ch’in, care, în secolul al III-lea î. Hr., a unificat țara. Ch’in arsese operele lui Confucius, consolidase și dusese mai departe construcția Marelui Zid și îi dăruise Chinei numele său. Ca și Ch’in, Mao susținea că

unise poporul și că înfăptuise reforme cutezătoare, care să elimine rămășițele unui trecut represiv. Tradiția îl percepe pe împăratul Ch’in ca pe un dictator brutal, a cărui domnie a fost de altfel destul de scurtă. Viclenia lui Mao a constat în răstălmăcirea istoriei: l-a recreat pe Ch’in, justificând în ochii contemporanilor noștri guvernarea violentă a împăratului și, în același timp, s-a folosit de el ca să-și justifice propriile sale violențe și cele ale noii ordini pe care o instaura.

După eșecul lamentabil al „revoluției culturale” de la sfârșitul anilor ’60, în sânul partidului comunist a izbucnit lupta pentru putere. Dușmanul cel mai redutabil al lui Mao era Lin Piao, cândva unul dintre prietenii săi apropiați. Ca să explice „maselor”

deosebirea dintre filosofia sa și filosofia lui Lin, Mao a recurs o dată

în plus la trecut – l-a înfierat pe oponentul său „distribuindu-l” în rolul lui Confucius, pe care Lin îl și cita la tot pasul. Or, Confucius reprezenta conservatorismul și trecutul. El însuși s-a plasat în tradiția unui curent filosofic cunoscut sub denumirea de „legalism”, al cărui exponent fusese Han-fei- u. Legaliștii disprețuiau etica de tip confucianist, susțineau necesitatea violenței pentru instituirea unei ordini noi și făceau apologia puterii. Ca să dea substanță liniei sale politice, Mao a orchestrat pe plan național o campanie propagandistică furibundă împotriva lui Confucius, folosindu-se de antagonismul confucianism-legalism în scopul instigării tineretului la o revoltă deșănțată contra generației bătrâne. Toată această

recuzită ideologico-istorică nu era menită, de fapt, decât să

mascheze o banală rivalitate de partid, dar Mao a reușit încă o dată

să obțină susținerea populară și să triumfe asupra dușmanilor săi.

Comentariu

Poate că nu există vreun alt popor atât de profund atașat trecutului său precum chinezii. În fața unui asemenea enorm obstacol în calea reformelor, strategia lui Mao a fost simplă: trecutul nu trebuia contestat, ci utilizat. Astfel, i-a plasat pe comuniștii săi radicali într-o avantajoasă asociere de imagine cu unele figuri romantice și eroice din istorie. Reinterpretând povestea războaielor dintre cele trei regate sub forma luptei dintre Statele Unite, Uniunea Sovietică și China, Mao s-a „autodistribuit” în rolul lui