ÎNCĂLCAREA LEGII
În jurul anului 478 î. Hr., Sparta a trimis în Persia o armată la comanda căreia a fost pus tânărul aristocrat Pausanias. Cetățile-state grecești rezistaseră, nu cu mult timp în urmă, unei nimicitoare invazii a perșilor, iar acum Pausanias, împreună cu flota aliată a Atenei, primise misiunea de a-i pedepsi pe cotropitori și de a recâștiga insulele și cetățile de pe coastă ocupate de dușmani. Atât atenienii, cât și spartanii îi purtau un adânc respect lui Pausanias –
se dovedise a fi un războinic neînfricat și avea un fler special pentru spectaculos.
Navigând cu o viteză uimitoare, grecii au cucerit Ciprul și apoi au debarcat în Asia Mică (Hellespont), unde au cucerit cetatea ce mai târziu avea să poarte numele de Bizanț (astăzi, Istambul). După
ce s-a văzut stăpân pe o parte din teritoriul imperiului persan, Pausanias a început să se comporte într-un fel care depășea chiar și stilul său teatral obișnuit; apărea în public cu părul pomădat, îmbrăcat în veșminte persane largi și însoțit de o escortă alcătuită
din soldați egipteni. Dădea banchete bogate, în timpul cărora
adopta o poză de rege persan și, asemenea unui monarh, cerea să fie distrat. A încetat să-și mai întâlnească vechii prieteni, a luat legătura cu regele perșilor, Xerxes și, în toate cele, se vedea că își însușise comportamentul unui dictator asiatic.
Era limpede că puterea și gloria i se urcaseră la cap. Soldații săi, spartani și atenieni deopotrivă, au crezut că Pausanias are o toană
trecătoare – fusese dintotdeauna puțin cam bizar. Dar atunci când le-a aruncat în față cât dispreț îi inspira felul de viață simplu al grecilor și l-a jignit pe ostașul de rând, au început să simtă că
mersese prea departe. Deși nu exista nicio dovadă în acest sens, se răspândiseră zvonuri cum că își uitase de sine și visa să devină un fel de Xerxes grec. Ca să evite riscul unei rebeliuni a armatei, Sparta l-a revocat de la comandă și l-a rechemat în cetate.
Cu toate acestea, Pausanias continua să se îmbrace după moda persană, chiar și acasă, în Sparta. După câteva luni, a închiriat pe cheltuială proprie o triremă și s-a întors în Hellespont, după ce le spusese compatrioților săi că avea de gând să lupte mai departe împotriva perșilor. În realitate, planurile sale erau cu totul altele –
Pausanias își pusese în minte să devină conducătorul întregii Grecii și, în vederea atingerii acestui scop, să-și câștige sprijinul lui Xerxes însuși. Spartanii l-au declarat dușman al cetății și au trimis o corabie să-l captureze. S-a predat, convins că se va dezvinovăți ușor de acuzația de trădare. În timpul procesului, a reieșit că, în calitate de comandant, și-a jignit în repetate rânduri compatrioții, între altele, ridicând monumente spre glorificarea propriului său nume și nu al numelor acelor cetăți ale căror trupe luptau alături de el, așa după
cum o cerea tradiția. Totuși calculase corect: în ciuda dovezilor că
avusese contacte numeroase cu inamicul, spartanii au refuzat să
azvârle în temniță un atât de ilustru aristocrat și i-au dat drumul.
GÂNDEȘTE CA ELITELE, DAR VORBEȘTE CA MULȚIMEA
Este ușor să te expui primejdiei încercând să înoți împotrivacurentului. Doar un Socrate și-ar putea îngădui aceasta. Dezacordul estesocotit ofensiv întrucât presupune o condamnare a părerilor celorlalți;numărul nemulțumiților crește fie din pricina vreunei chestiuni ce aconstituit obiectul oprobriului, fie a vreunei persoane care a lăudat-o.
Adevărul este pentru cei puțini, eroarea este pe cât de obișnuită, pe atât devulgară. Și nici nu se va recunoaște omul înțelept după ceea ce spune în
mijlocul vulgului, căci acolo nu cu glasul său vorbește, ci cu acela aldeșertăciunii universale, oricât i-ar condamna spusele, convingerile salecele mai intime: înțeleptul ocolește împrejurările în care ar fi contrazis cutot atâta silință cu câtă le ocolește pe acelea în care el însuși ar contrazicepe alții; dezaprobarea publică este astfel îndepărtată de ceea ce ar stârni-oprea lesne. Gândul este liber; el nu poate și nu trebuie să fie supusconstrângerii; retrage-te în sanctuarul tăcerii tale și dacă uneori îțiîngădui să rupi tăcerea, fă-o numai în fața celor puțini care sunt vrednicide încrederea ta.
Baltasar Gracián, 1601–1658
Considerându-se de acum invulnerabil, Pausanias a tocmit un emisar și l-a trimis cu o scrisoare la Xerxes, dar solul a dus mesajul autorităților spartane. Acestea doreau să afle amănunte în plus, drept care l-au pus pe emisar să stabilească o întâlnire de taină cu generalul într-un templu unde să se poată ascunde ca să asculte discuția de după un paravan. Ceea ce l-au auzit spunând le-a creat un adevărat șoc – nu își închipuiseră niciodată că un spartan nutrea atâta dispreț și vorbea cu atâta neobrăzare despre felul lor de viață.
Au dat dispoziții pentru arestarea imediată a lui Pausanias.
Pe drum spre casă, acesta a prins de veste despre ceea ce tocmai se întâmplase. A dat fuga la un alt templu ca să se ascundă, dar a fost urmărit și templul înconjurat de soldați. Pausanias a refuzat să
se predea. Nedorind să facă uz de violență într-un asemenea lăcaș, autoritățile cetății nu au mai insistat și l-au ținut acolo, izolat, până
când a murit de inaniție.
Bene vixit qui bene latuit – „Trăiește bine cine se ascunde bine.”
Ovidiu, circa 43 î. Hr.–18 d. Hr.
Comentariu
La prima vedere, s-ar spune că Pausanias se îndrăgostise de o altă civilizație decât cea căreia îi aparținea, un fenomen vechi de când lumea. Nesimțindu-se în largul său în mijlocul ascetismului spartan, s-a lăsat sedus de dragostea perșilor pentru lux și desfătări senzuale. A adoptat moda veșmintelor și parfumurilor orientale ca pe o eliberare din chingile disciplinei și simplității grecești.
Aceasta pare să se întâmple atunci când oamenii aleg o cultură
diferită față de cea în care au fost crescuți. Adeseori, însă, este vorba de altceva: îndrăgostindu-se de această nouă cultură, își manifestă
disprețul pentru a lor. Se folosesc de aparența de exotism ca să se detașeze de vulgul care, fără a le pune vreodată în discuție, respectă
tradițiile și legile ținutului de baștină – adică pentru a-și arăta superioritatea. Altfel ar acționa cu ceva mai multă demnitate și i-ar respecta pe cei care nu le împărtășesc aspirațiile. Dar nevoia lor de a-și sublinia unicitatea în mod atât de teatral le atrage dezaprobarea celor ale căror convingeri le contestă, este adevărat, indirect și poate, subtil, dar nu mai puțin agresiv.
Înțelepții [ar trebui să fie] asemenea cuferelor cu fund dublu în care,deschise fiind, cei ce se uită, să nu vadă toate lucrurile care se găsescînăuntru.
Sir Walter Raleigh, 1554–1618
După cum scria Tucidide despre Pausanias, „prin disprețul său față de legi și prin imitarea unui fel de viață străin, i-a făcut pe foarte mulți să-l bănuiască de faptul că nu dorea să se supună
regulilor obișnuite.” Culturile au norme ce reflectă secole întregi de convingeri și idealuri împărtășite. Nu te poți aștepta să sfidezi toate acestea și să scapi nepedepsit. Într-un fel sau altul, pedeapsa tot vine, fie și numai prin izolarea în care te trezești – o situație în care ești cu totul fără putere.
Mulți dintre noi, asemenea lui Pausanias, auzim ademenitoarea cântare de sirenă a exotismului, a atracției elementului străin.
Temperează-ți această dorință. Etalarea preferinței pentru alte feluri de a gândi și de a trăi decât ale culturii tale va evidenția intenția ta de a-ți demonstra superioritatea asupra alor tăi.
RESPECTAREA LEGII
