Conducătorul rebelilor mexicani, Pancho Villa, a început prin a fi șeful unei bande de tâlhari, dar după izbucnirea revoluției, în 1910, a devenit un soi de erou popular: prăda trenurile și împărțea banii săracilor, făcea incursiuni îndrăznețe și cucerea femeile în nu puține escapade amoroase. Isprăvile lui fascinau. În ochii americanilor, părea un om aparținând altei epoci, un fel de aliaj între Robin Hood și Don Juan. După câțiva ani de lupte sângeroase, însă, generalul Carranza a ieșit învingător. Înfrânte, trupele lui Pancho Villa s-au întors acasă, în părțile de nord ale statului Chihuahua. Armata s-a risipit, iar conducătorul ei a revenit la vechea sa ocupație de bandit, pierzându-și mult din popularitate. În cele din urmă, poate din disperare, Villa a început să-i dușmănească
pe americani, pe „gringos”, învinuindu-i de toate năpastele ce
dăduseră peste el.
În martie 1916, a atacat orașul Columbus, din statul New Mexico. Dând năvală pe străzi, ca niște bezmetici, el și bandiții săi au ucis șaptesprezece soldați și civili americani. Asemenea altor cetățeni ai Statelor Unite, președintele Woodrow Wilson îl admirase pe acest om. Oricum, însă, tâlharul trebuia pedepsit.
Consilierii lui Wilson l-au îndemnat să trimită trupe în Mexic și să-l captureze. Dacă o țară atât de puternică precum Statele Unite nu riposta atunci când teritoriul îi fusese invadat de o armată străină, susțineau ei, faptul ar fi putut crea o impresie foarte proastă. Mai mult decât atât, argumentau ei în continuare, mulți americani îl considerau pe președinte pacifist, iar opinia publică se îndoia de valoarea pacifismului ca reacție în fața violenței. Wilson trebuia, așadar, să facă dovada „stofei” și bărbăției sale și să dispună
folosirea forței.
VULPEA ȘI STRUGURII
O vulpe hămesită […] a văzut un ciorchine de struguri ce păreau să
strălucească, zemoși și purpurii, cum atârnau deasupra ei pe spalier.
Grozav i-ar mai fi plăcut să-și încropească prânzul cu ei, dar când aîncercat în zadar să ajungă să-i ia, fiindcă erau prea sus, și-a zis:
„Ei, oricum cred că sunt prea acri, buni numai pentru proștii care nuștiu să aleagă!”
Și nu a fost oare vulpea mai înțeleaptă când și-a spus că struguriierau necopți decât să se fi pus pe jeluit că nu-i putea culege?
Fabule, Jean de La Fontaine, 1621–1695
Asupra lui Wilson se exercitau presiuni intense și înainte de a trece o lună de la incident, cu acordul guvernului Carranza, a deplasat în Mexic o armată de zece mii de soldați cu misiunea de a-l captura pe Villa. Operațiunea a primit numele de „Expediție de pedepsire”, iar la comanda ei a fost desemnat generalul John J.
Pershing, care învinsese gherilele din Filipine și „pieile roșii” din părțile de sud-vest ale Statelor Unite. Nu încăpea îndoială că
Pershing avea să-l găsească pe bandit și să-l biruiască.
Expediția de pedepsire a devenit capul de afiș al actualității și, pe lângă armată, s-au îngrămădit zeci și zeci de reporteri.
Campania, consemnau ei, urma să fie un test al puterii Statelor
Unite. Soldații erau dotați cu armamentul cel mai modern din lume, comunicau prin radio și aveau asigurate misiunile de recunoaștere de către aviație.
În cursul primelor câteva luni, trupele s-au împărțit în unități mici care să caute cu atenție prin zonele sălbatice din nordul Mexicului. Americanii anunțaseră că oferă o recompensă de cincizeci de mii de dolari pentru orice informație care ar avea ca rezultat capturarea lui Villa. Dar mexicanii, după ce se simțiseră
dezamăgiți atunci când acesta își reluase activitatea banditească, acum reîncepuseră să-l idolatrizeze pentru că îi ținea piept puternicei armate americane. S-au apucat să-i dea lui Pershing tot felul de indicii și informații false; că Villa fusese văzut în cutare sat sau că era în cutare ascunzătoare din munți – avioanele erau trimise imediat să cerceteze regiunea, soldații porneau la drum în aceeași direcție. Degeaba. Banditul cel șiret părea întotdeauna cu un pas înaintea militarilor americani.
Până în vară, expediția ajunsese să-și ridice efectivele la o sută
douăzeci și trei de mii de oameni. Sufereau din cauza căldurii ucigătoare, a țânțarilor, a sălbăticiei terenului. Târâindu-și picioarele prin praful unei țări în care deja se simțeau detestați, aceștia și-au atras atât furia localnicilor, cât și pe aceea a guvernului mexican. La un moment dat, Pancho Villa s-a ascuns într-o peșteră
din munți, că să aștepte să i se vindece rana de glonț cu care se alesese dintr-o ciocnire cu armata mexicană. Privind de sus, din cuibul său de vultur, putea să-l vadă pe Pershing în fruntea trupelor sale epuizate, trecând de la un munte la altul în căutarea sa, fără a reuși să se apropie de țintă.
Odată, când G. K. Chesterton și-a văzut opiniile economice criticatesarcastic într-un articol semnat de George Bernard Shaw, prietenii săi auașteptat în zadar să-i citească replica. Istoricul Hilaire Belloc i-a șireproșat lipsa de reacție. „Dragul meu Belloc, i-a spus Chesterton, dar dejai-am răspuns. Pentru un om cu spiritul lui Shaw, tăcerea este unicareplică de nesuportat.”
Cărțulia de doi bani a anecdotelor, Clifton Fadiman, ed., 1985
Până în mijlocul iernii, banditul a continuat să se joace de-a pisica și șoarecele cu americanii, care începuseră să privească
„afacerea Villa” ca pe un fel de farsă de bâlci – de fapt, ajunseseră
din nou să-l admire pe cel pe care trebuiau să-l vâneze, respectându-l pentru ingeniozitatea lui în a evita și măcina prin uzură o forță militară superioară. În ianuarie 1917, Wilson a sfârșit prin a-i ordona lui Pershing să se retragă. Pe când trupele parcurgeau drumul spre granița Statelor Unite, grupurile rebele le urmăreau, obligându-i pe americani să-și folosească aviația pentru a proteja ariergarda. Expediția de pedepsire se pedepsise singură, eșuând într-o retragere dintre cele mai umilitoare cu putință.
Comentariu
Woodrow Wilson a organizat acțiunea ca pe o demonstrație de forță, intenționând să-i dea lui Pancho Villa o lecție dură și, totodată, să arate lumii întregi că nimeni, oricât de însemnat sau de neînsemnat, nu putea ataca puternicele State Unite fără a avea de suportat consecințele. Planul fusese ca această campanie să dureze câteva săptămâni, după care Villa și bandiții lui urmau să fie uitați.
Numai că socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă. Cu cât trecea timpul, cu atât ieșeau mai tare în evidență incompetența americanilor și istețimea lui Villa. Curând, ceea ce lumea a dat uitării a fost nu banditul, ci incursiunea care a declanșat întreaga tevatură. Cum un incident minor constituise cauza unei conjuncturi internaționale jenante și pe măsură ce, furioși, americanii trimiteau alte și alte trupe, disproporția dintre urmăritor și urmărit (care, în plus, mai și reușea să nu fie prins) a împins lucrurile în ridicol. Și, colac peste pupăză, această acumulare uriașă de personal și material militar fusese silită să părăsească împleticit Mexicul, umilită.
Expediția de pedepsire avusese efectul opus celui scontat: Villa nu numai că a rămas liber, dar a devenit mai popular ca oricând.
MĂGARUL ȘI GRĂDINARUL
Cândva, prin cine știe ce întâmplare, un măgar și-a pierdut coada,lucru care îl făcea să sufere cumplit. A căutat-o peste tot, închipuindu-și,prostul de el, că și-ar fi putut-o pune la loc. A străbătut pajiștea și a intratîntr-o grădină. Văzându-l și nefiind în stare să stea cu mâinile în sân șisă-l lase să-i strice florile, grădinarul s-a înfuriat la culme și, fără să maițină seama deloc de pedeapsa cu stâlpul infamiei, s-a repezit la măgar, i-a
retezat amândouă urechile și l-a mânat cu biciul afară din grădină. Astfel,după ce că își jelea pierderea cozii, măgarul s-a trezit cu un necaz încă șimai mare, rămânând și fără urechi.
Fabule, Pilpay, India, secolul al IV-lea
Cum altfel ar fi trebuit Wilson să acționeze? Ar fi putut face presiuni asupra guvernului Carranza, determinându-l să-l prindă
pe Villa prin forțe proprii. Sau, întrucât numeroși mexicani se săturaseră deja de bandit înainte de declanșarea operațiunii armate a americanilor, ar fi putut să se pună de acord cu ei, pe tăcute, și să
le câștige sprijinul pentru o incursiune de mult mai mică amploare, la capătul căreia să-l captureze. O altă soluție ar fi reprezentat-o organizarea unei capcane de partea americană a graniței cu Mexicul, în așteptarea următorului raid al lui Villa. Ori, în sfârșit, ar fi putut, pur și simplu, să ignore, pentru moment, întregul incident și să-i lase pe mexicani să rezolve problema Villa așa cum doreau ei.
