Viața lui Sertorius, Plutarh, circa 46–120 d. Hr.
A urmat restaurarea monarhiei Bourbonilor, iar la tron a venit Ludovic al XVIII-lea, fratele lui Ludovic al XVI-lea, regele ghilotinat. Ca întotdeauna la pândă să simtă direcția vântului, Fouché și-a dat seama că domnia aceasta nu avea să dureze prea mult. Ludovic nu era înzestrat cu flerul lui Napoleon, drept care ducele de Otranto și-a reluat jocul de așteptare, ținându-se departe de centrul scenei. În februarie 1815, Napoleon a evadat din insula Elba, unde era exilat. Ludovic al XVIII-lea a intrat în panică: politica dusă de el îl îndepărtase de popor, care saluta cu urale reîntoarcerea Î
p
p p
împăratului. În această situație, s-a adresat unicului om în stare, poate, să-l salveze – lui Fouché, fostul radical regicid, care, după ce îi trimisese fratele la ghilotină, acum ajunsese unul dintre politicienii cei mai populari și mai admirați din Franța. Numai că
Fouché nu dorea să mizeze pe un perdant. A refuzat cererea de ajutor a regelui, pretinzând că sprijinul său nu era necesar, întrucât Napoleon nu avea să mai revină niciodată pe tron (deși era convins de contrariul celor afirmate). Evident, nu după mult timp, în fruntea noii sale armate, acesta a intrat în Paris.
Văzând că regimul său stă să se prăbușească și intuind trădarea lui Fouché, pe care nu dorea să-l vadă trecut cu armele și bagajele forței și abilității sale în tabăra lui Napoleon, regele a ordonat ca ministrul poliței să fie arestat și executat. În ziua de 16 martie 1815, polițiștii au înconjurat trăsura lui Fouché pe unul dintre bulevardele Parisului. Să fi sosit ceasul sfârșitului? Poate, dar nu imediat: Fouché le-a spus zbirilor că un fost membru în guvern nu putea fi arestat în plină stradă. L-au crezut și i-au lăsat să se întoarcă acasă. Au venit să-l caute ceva mai târziu, în cursul aceleiași zile și, încă o dată, l-au declarat în stare de arest. Fouché a dat din cap – dar, oare, domnii ofițeri nu vor avea amabilitatea de a-i permite să se spele și să-și schimbe hainele înainte de a-și părăsi casa definitiv? Bineînțeles că
i-au dat permisiunea. Fouché a ieșit din cameră și apoi minutele au început să curgă încet. „Arestatul” nu s-a mai întors. În cele din urmă, polițiștii au pătruns în încăperea alăturată și au văzut că sub fereastra deschisă se afla, proptită de perete, o scară.
Până seara și toată ziua următoare, l-au căutat prin tot Parisul, dar tunurile armatei lui Napoleon începuseră să se facă auzite în apropierea capitalei, iar regele și oamenii săi au fugit din țară în grabă. Îndată ce împăratul și-a făcut intrarea în Paris, Fouché a ieșit din ascunzătoare. Izbutise din nou să-i joace un renghi călăului.
Napoleon l-a întâmpinat cu bucurie și l-a reinstalat în vechea sa funcție. În timpul celor o sută de zile câta durat a doua domnie a corsicanului, până în momentul bătăliei de la Waterloo, cel care a guvernat Franța a fost de fapt Fouché.
După căderea definitivă a lui Napoleon, Ludovic al XVIII-lea s-a întors pe tron și, ca o adevărată pisică având nu una, ci nouă vieți, Fouché a rămas pe loc și pe post, ca să slujească unui nou vechi stăpân – puterea și influența sa atinseseră cote atât de impresionante, încât nici regele nu mai cuteza să-l înfrunte.
Comentariu
Joseph Fouché a reușit să prospere și să avanseze într-o perioadă zguduită de tulburări fără precedent, numai datorită
măiestriei sale în exploatarea momentului potrivit. Din cariera sa avem de tras câteva învățăminte esențiale.
În primul rând, că este de o importanță capitală să înțelegi spiritul vremii. Fouché calcula întotdeauna cu două mutări înainte, găsea valul care să-l poarte către putere și se suia călare pe el.
Trebuie să simți în permanență încotro se îndreaptă lucrurile, să
anticipezi schimbările de direcție și de opinie, să nu pierzi niciodată
vreo ocazie. Uneori, spiritul epocii nu este ușor de sesizat. Ca să-l recunoști, nu te lua după ceea ce se aude mai tare sau se vede mai bine; caută ideile aflate în stare latentă, care zac îngropate și hibernează în mintea oamenilor. Pregătește-te să-i întâmpini pe Napoleonii viitorului, în loc să te cramponezi de vestigiile trecutului.
În al doilea rând, identificarea curentelor dominante de opinie nu presupune în mod necesar ralierea la ele. Orice mișcare socială
puternică provoacă o contramișcare la fel de puternică și este înțelept să prevezi care ar fi această reacție, așa cum a procedat Fouché după executarea lui Robespierre. Decât să încaleci un val care se sparge de prima stâncă, mai bine așteaptă fluxul ce te va readuce la limanul puterii. În asemenea împrejurări, mizează pe reacția care stă să izbucnească și așează-te în avangarda ei.
În sfârșit, trebuie subliniat faptul că Fouché avea remarcabil de multă răbdare. Fără răbdarea aceasta ca sabie, dar și ca scut, nu vei reuși să te sincronizezi cu evenimentele și, în mod inevitabil, te vei trezi un ratat. Atunci când vremurile îi erau vitrege, Fouché nu încerca să le răstoarne cursul, să se mânie sau să se arunce, orbește, în luptă. Își păstra calmul, se retrăgea în planul din spate, țesând, răbdător, rețeaua de alianțe ce avea să-i servească drept bastion pentru următoarea ascensiune spre putere. Ori de câte ori s-a văzut într-o situație nefavorabilă, a mizat pe timp, despre care știa că va fi întotdeauna un aliat de nădejde, cu condiția să aibă răbdare.
Așadar, recunoaște atât momentul când e cazul să dispari din centrul atenției, să te ascunzi în iarbă sau să te strecori sub o piatră, cât și momentul când trebuie să-ți arăți colții și să treci la atac.
Spațiul îl putem recupera, timpul, niciodată.
Napoleon Bonaparte, 1769–1821
Domnul Shih avea doi fii: unul iubea învățătura, celălalt, războiul.
Primul și-a expus principiile de morală în fața curții cuprinse deadmirație a regatului Ch’i și a fost numit profesor, în vreme ce al doileale-a vorbit despre strategie războinicilor curteni din regatul Ch’u și a fostfăcut general. Domnul Meng cel sărac, auzind de aceste succese, i-a trimisși el pe cei doi fii ai săi să meargă pe urmele băieților Shih. Primul și-aexpus principiile de morală la curtea din Ch’i, dar regele a spus: „Înprezent, țările se înfruntă cu violență și fiecare conducător se străduieștesă-și înarmeze până în dinți trupele. Dacă aș sta să mă uit la palavreleacestui pedant îngâmfat, curând s-ar alege praful de regatul nostru”.
Apoi, a pus ca tânărul să fie castrat. Între timp, fratele acestuia s-a dus să-și etaleze priceperea militară la curtea regatului Wei. Însă regele de acolo aspus: „Țara mea nu este o putere militară. Dacă ar fi să contez pe forță șinu pe diplomație, într-o clipă am fi făcuți una cu pământul. Dacă, pe dealtă parte, l-aș lăsa să plece pe acest bătăuș țanțoș, el și-ar oferi serviciilealtei țări și am da de necazuri”. Astfel, a pus ca tânărului să-i fie retezatepicioarele. Amândouă familiile făcuseră exact același lucru, numai că unaprinsese momentul potrivit, iar cealaltă acționase într-unul nepotrivit.
Iată, așadar, că succesul depinde nu de calcul logic, ci de ritmul
[evenimentelor].
Lieh Tzu, citat din Oglinda chinezească, Dennis Bloodworth, 1967
CHEILE PUTERII
Timpul este un concept artificial pe care oamenii l-au creat pentru a face mai suportabile și mai accesibile înțelegerii umane eternitatea și infinitatea universului. Din moment ce noi am elaborat conceptul de timp, suntem în măsură să-l și modelăm întrucâtva, ba să ne și jucăm cu el. Timpul copilului este lung și lent, ca o succesiune de întinderi vaste. Timpul omului matur zboară cu o viteză înspăimântătoare. Iată, deci, că totul depinde de percepția noastră, care, după cum bine știm, poate fi modificată în mod conștient. Acesta este elementul esențial în înțelegerea și
practicarea artei sincronizării cu evenimentele. Dacă tulburarea lăuntrică generată de emoționalitate face timpul să se accelereze, concluzia logică este că, o dată ce ne controlăm reacțiile emoționale față de faptele exterioare, timpul își va încetini înaintarea. Această
metodă modificată de a privi lucrurile tinde să „alungească”
percepția viitorului, deschizând posibilitatea calmării temerilor sau furiei și predispunându-ne la răbdarea care este condiția principală
a stăpânirii artei de a exploata momentul potrivit.
Sultanul [Persiei] condamnase la moarte doi oameni. Unul dintre ei,știind cât ține sultanul la armăsarul său, s-a oferit ca, în schimbul vieții șiîn răstimp de un an, să învețe calul să zboare. Închipuindu-și cât de binear fi să călărească singurul armăsar zburător din lume, sultanul s-a învoit.
Celălalt condamnat s-a uitat la prietenul său, nevenindu-i să-și creadă
ochilor: „Păi, știi prea bine, caii nu zboară. Ce ți-a venit să umbli cuaiureli dintr-astea? Nu faci decât să amâni inevitabilul.”
„Ba nu”, a zis cel dintâi. „De fapt, mi-am oferit patru șanse lalibertate. Prima, ca în acest an, sultanul să moară. A doua, să mor eu. Atreia, să moară calul. „Și a patra… să-l învăț într-adevăr să zboare.”
