Într-adevăr, florentinii au decis să trimită o delegație la Roma, ca să

înceapă negocierile de pace. După cum era de așteptat, la conducerea delegației l-au pus pe Dante.

Au fost unii care l-au prevenit pe poet că acest papă perfid îl atrăgea într-o capcană, ca să-l îndepărteze din oraș, dar nu era nimic de făcut – Dante a pornit spre Roma și a ajuns acolo tocmai pe când trupele franceze sosiseră, la rândul lor, sub zidurile Florenței.

Era convins că elocința și temeiul rațional al argumentelor lui îl vor îndupleca pe papă și vor salva orașul. Numai că la primirea delegaților florentini, pontiful a avut grijă să înceapă prin a-i intimida, așa cum proceda cu cei mai mulți: „În genunchi! În fața mea să îngenuncheați!”, a urlat el. „Supuneți-vă mie! Adevărat vă

spun că în inima mea nu este decât dorința de a vă dărui pacea!”

Prezența lui plină de forță i-a copleșit pe delegați, care au stat și l-au ascultat promițându-le că va avea grijă de interesele lor. Apoi papa i-a sfătuit să se întoarcă acasă, dar să lase, totuși, la Roma pe unul dintre ei, pentru continuarea discuțiilor, și el însuși a hotărât ca acela să fie Dante. S-a exprimat cu o politețe ireproșabilă, dar sugestia sa fusese de fapt un ordin.

Și așa, Dante a rămas la Roma. În vreme ce papa și cu el își

„continuau discuțiile”, Florența s-a prăbușit. Nemaiexistând nimeni care să-i strângă laolaltă pe Albi și cum Carol de Valois folosea banii papei ca să-i mituiască pe unii și să semene zâzanie în rândul altora, facțiunea aceasta s-a dezintegrat, sfâșiată între cei care susțineau ideea negocierilor și cei care treceau dintr-o tabără într-alta.

Întrucât adversarii lor erau divizați și în plină derută, Negrii i-au

învins în numai câteva săptămâni, dedându-se la represalii sângeroase. Papa nu i-a îngăduit lui Dante sa plece din Roma decât după ce facțiunea Negrilor și-a consolidat puterea.

Aceștia i-au ordonat poetului să răspundă pentru acuzațiile ce i se aduceau și să se înfățișeze la judecată. În urma refuzului său, Negrii l-au condamnat: dacă avea să mai vină vreodată în Florența, urma să fie ars pe rug. Astfel și-a început poetul nefericita sa existență de exilat, rătăcind prin Italia, proscris în orașul pe care îl iubea și în care nu s-a mai putut întoarce niciodată.

Comentariu

Papa Bonifaciu își dăduse seama că nu-i trebuia decât pretextul în stare să-l convingă pe Dante să părăsească Florența și aceasta avea să-i cadă în gheară. A recurs la unul dintre trucurile cele mai vechi din lume: pe de o parte amenințarea, pe de altă parte, momeala tratativelor de pace, iar poetul l-a crezut. Odată ajuns la Roma, papa l-a reținut acolo atâta cât a vrut. Căci Bonifaciu cunoștea bine unul dintre principalele precepte ale puterii: o singură persoană hotărâtă, un singur spirit recalcitrant, dar ferm poate transforma niște oi temătoare în lei neînfricați. Trebuia, așadar, să-l izoleze pe recalcitrant. Lipsită de elementul ei agregant, turma avea să se împrăștie cu repeziciune.

VIAȚA LUI THEMISTOCLE

Concetățenii [lui Themistocle] ajunseseră să-l invidieze atât de tare,încât erau dispuși să creadă orice calomnie ce se răspândea pe seama sa,astfel încât [el] a fost obligat să le reamintească de înfăptuirile sale până

când nu au mai suportat să-l asculte. Odată le-a spus celor care îi aduceaucritici: „De ce vă săturați de binefacerile primite atât de des, din parteaacelorași oameni?” În afară de asta, a jignit poporul atunci când aconstruit templul zeiței Artemis, căci nu numai că a numit-o ArtemisAristoboule sau Artemis cea mai înțeleaptă în sfaturi – făcând aluzie lafaptul că el fusese acela care dăduse atenienilor și tuturor grecilor sfaturilecele mai înțelepte – ci alesese pentru templu un loc aflat în apropiereacasei sale de la Melite. […] Astfel încât, în cele din urmă, atenienii l-auexilat. S-au folosit de ostracizare ca să-i submineze marele renume șiautoritatea, după cum aveau într-adevăr obiceiul să procedeze cu orice om

puternic pe care îl considerau tiranic sau care se ridicase la un statut deeminență socotit de ei ca nepotrivit cu egalitatea dintr-o democrație.

Viața lui Themistocle, Plutarh, circa 46–120 d. Hr.

Însușește-ți bine această lecție: nu îți irosi timpul lovind la întâmplare în ceea ce ți se pare a fi un balaur cu mai multe capete.

Găsește singurul cap care contează – acel dușman înzestrat cu forță

de caracter, sau cu inteligență, sau, și mai important, cu carismă.

Trebuie cu orice preț să-l îndepărtezi, pentru că dacă este absent, influența lui dispare. Îl poți izola fizic (exilul sau o misiune undeva, departe) sau din punct de vedere psihologic (îl desparți de grup răspândind pe seama lui calomnii și insinuări). Tumora canceroasă

începe cu o singură celulă – extirpă celula înainte ca boala să se întindă și să devină inoperabilă.

CHEILE PUTERII

În trecut, popoare întregi erau conduse de câte un rege și o mână de miniștri. Putere nu avea decât elita. De-a lungul secolelor, puterea s-a dispersat treptat, iar societatea s-a democratizat.

Această evoluție a lucrurilor a generat însă impresia eronată, dar larg răspândită că au dispărut centrii de putere ai grupurilor, că

puterea s-a dizolvat. În realitate, puterea a suferit o schimbare de natură cantitativă, nu calitativă. Esența ei este aceeași. Există mai puțini tirani cu drept de viață și de moarte asupra unor milioane de oameni, dar rămân mii de mici despoți locali stăpâni peste „regate”

mai modeste și care își impun voința prin jocuri de putere indirecte, carismă și așa mai departe. În fiecare grup, puterea se concentrează

în mâinile a una-două persoane, pentru că măcar în această

privință, firea omenească nu se va schimba niciodată: semenii noștri se strâng în jurul unei singure personalități de forță asemenea planetelor care gravitează în jurul soarelui.

A trăi cu iluzia că acești centri de putere nu mai există

înseamnă a-ți asuma riscul de a comite o serie infinită de greșeli, de a irosi energie și timp, fără a izbuti vreodată să-ți atingi ținta.

Oamenii puternici nu stau să-și piardă vremea. Or fi creând ei impresia că se pretează jocului, pretinzând că împart puterea cu mai mulți alții, însă poți fi sigur că nu îi scapă din ochi pe nelipsiții

(puțini la număr) din grup în mâinile cărora se află cărțile. Asupra acestora se concentrează eforturile lor. Atunci când se ivesc necazurile, caută cauza lor profundă, adică pe acel om cu tărie de caracter care a declanșat incidentul și a cărui izolare și îndepărtare vor atrage revenirea la normal.

În cursul practicii sale de terapie familială, doctorul Milton H.

Erickson a descoperit că ori de câte ori dinamica familiei era perturbată sau disfuncțională, exista, în mod inevitabil, o persoană

care declanșa starea de tensiune. O izola simbolic de grup, ca pe un măr stricat care ar putea să le strice și pe celelalte: o așeza separat chiar dacă la numai câteva zeci de centimetri de restul familiei, încetul cu încetul, ceilalți ajungeau să-și dea seama că individul izolat fizic constituia sursa dificultăților tuturor. Odată ce factorul perturbator a fost identificat, trebuie să li-l arăți și celorlalți. Este esențial să se stabilească cine controlează dinamica grupului. Nu uita: elementele perturbatoare au succes pentru că se ascund printre membrii acestuia, mascându-și acțiunile cu reacțiile celor din jur.

Dacă le dai pe față faptele, își vor pierde puterea de a face rău.

În jocurile strategice, un punct determinant îl reprezintă

izolarea forțelor inamice. La șah, trebuie să încerci să-l încolțești pe rege. În jocul chinezesc numit go, să încerci să izolezi adversarul, reducându-l la imobilitate și ineficacitate. Adeseori, este mai înțelept așa decât să-l distrugi – pari mai puțin brutal. Rezultatul este însă același, întrucât, dacă este vorba despre putere, izolarea echivalează cu moartea.

Cea mai eficientă formă de izolare o reprezintă separarea, întrun fel sau altul, a victimelor tale de baza puterii lor. Când Mao Tse-tung dorea să scape de un adversar din elita comunistă, nu îl ataca niciodată în mod direct; discret, dar tenace, se străduia să-l izoleze, să-i divizeze aliații, să-i îndepărteze de el, diminuându-i susținerea politică. Curând, omul dispărea de la sine.

În jocul puterii, prezența are o mare importanță. Ca să seduci, mai ales la începutul idilei, este necesar să fii mereu prezent sau să

creezi impresia că ai fi prezent, pentru că absențele frecvente estompează forța vrăjii. Primul-ministru al reginei Elisabeta I a Angliei, Sir Robert Cecil, avea doi rivali: favoritul momentului, contele de Essex și fostul favorit, Sir Walter Raleigh. A izbutit să-i îndepărteze pe amândoi, trimițându-i într-o campanie împotriva Spaniei. Odată plecați de la curte rivalii, Sir Robert Cecil a devenit

consilierul ei cel mai ascultat și a reușit să-i slăbească afecțiunea pentru aceștia. Lecția ce trebuie însușită aici este dublă: întâi, că ar fi foarte periculos să lipsești de la curte și că nu trebuie niciodată să

părăsești scena într-o perioadă de neliniște sau criză, întrucât absența ta poate, în aceeași măsură, simboliza și cauza pierderii puterii; în al doilea rând, că a-ți îndepărta de la curte rivalii tocmai în momentele critice constituie o manevră excelentă.

Izolarea are și alte utilizări strategice. Atunci când încerci să-i seduci, este mai înțelept să-i scoți pe oameni din ambianța lor socială obișnuită. Astfel izolați de contextul cunoscut, vor fi mai vulnerabili, iar prezența ta li se va părea amplificată. Și escrocii caută să-și izoleze victimele de mediul lor normal, atrăgându-le în locuri unde să nu se mai simtă în largul lor, ci slabe, neajutorate și mai dispuse să se lase înșelate. Așadar, izolarea se poate dovedi o metodă eficace de a-i aduce pe oameni în puterea ta ca să-i seduci sau să-i escrochezi.

Vei întâlni adesea și oameni puternici care au preferat să se îndepărteze de grup. Poate că puterea li s-a suit la cap și se consideră superiori celorlalți sau poate că și-au pierdut capacitatea de a comunica, mai ales cu cei de rând. Ține minte: izolarea îi face vulnerabili. Oricât ar fi ei de puternici, acești oameni pot să devină

uneltele tale – te poți folosi de ei.

Rasputin a izbutit să aibă o atât de mare putere asupra țarului Nicolae al II-lea și țarinei Alexandra a Rusiei tocmai din cauza uriașei izolări în care trăia familia imperială rusă. În plus, Alexandra era străină și, practic, avea relații extrem de reduse cu poporul rus. Rasputin s-a insinuat în anturajul ei tocmai servindu-se de originea sa țărănească și de faptul că țarina își dorea intens să

comunice cu supușii ei.