Satisfăcut că i se aprobaseră cererile, Columb a pornit la drum în cursul aceluiași an, cu gândul că va găsi Asia – își angajase cel mai bun navigator pe care putuse pune mâna, ca să fie sigur că va ajunge acolo unde voia. Misiunea a eșuat în încercarea de a localiza un punct de trecere către continentul asiatic, iar Columb a formulat o altă petiție, solicitându-i reginei să finanțeze un proiect încă și mai ambițios, în anul următor, ceea ce aceasta a și făcut. Deja ajunsese să
vadă în Columb pe omul destinat să realizeze lucruri mari.
Comentariu
Ca explorator, Columb era, în cel mai bun caz, mediocru.
Cunoștințele sale despre mare nu se ridicau nici măcar la nivelul celor ale unui matelot de rând, nu a fost niciodată în stare să
stabilească latitudinea și longitudinea descoperirilor sale, încurca mereu insulele, luându-le drept continente întinse și se purta rău cu echipajul. Într-un singur domeniu dădea dovadă de geniu: atunci când trebuia să se „vândă”, să-și pledeze cauza și să-și atragă
sprijinul oamenilor puternici. Altminteri cum s-ar putea explica faptul că fiul unui mărunt negustor de brânză, el însuși negustor mărunt pe mare, a reușit să se introducă în cercul intimilor celor mai de seamă familii regale?!
Avea o extraordinară putere de seducție asupra nobilimii. Totul ținea de felul său de a fi. Omul radia o încredere în sine ce nu avea absolut nicio legătură cu disponibilitățile sale reale. Totuși această
siguranță era lipsită de agresivitatea urâtă și necruțătoare a unui parvenit – era vorba de calma, netulburata certitudine a omului care se știe valoros, aceeași conștiință a superiorității tipică
aristocraților de modă veche, care nu simțeau nevoia să-și demonstreze meritele, fiind nobili prin naștere, considerau că li se cuvenea tot ce era mai bun și nu se sfiau să își ceară drepturile firești. Iată, deci, de unde provenea afinitatea spontană dintre ei și Columb, care se comporta asemenea lor, creând tuturor impresia că
se plasa deasupra mulțimii și că era destinat unor înfăptuiri grandioase.
Trebuie să înțelegi că îți stă în putere să-ți fixezi singur valoarea.
Felul cum te prezinți reflectă părerea pe care o ai despre tine însuți.
Dacă ceri puțin, dacă îți îndoi genunchii și îți pleci capul, oamenii vor presupune că acest lucru îți descrie meritele. Acest fel de a fi nu reprezintă ceea ce ești, ci imaginea pe care le-o dai celorlalți despre propria ta persoană. Și atunci, de ce să nu arăți, după exemplul lui Columb, o fațadă de bună dispoziție, încredere în tine însuți și certitudine că ești născut ca să porți coroana?
Un lucru este vrednic de a fi remarcat la toți marii înșelători, șianume că în clipa înșelătoriei, sunt cuprinși de credința în ei înșiși –
aceasta este cea care îi supune în chip atât de miraculos și de irezistibil pe
cei din jurul lor.
Friedrich Nie sche, 1844–1900
CHEILE PUTERII
Copii fiind, ne începem viața plini de exuberanță, așteptând și primind totul din partea lumii. În general, această stare ne însoțește cei dintâi pași între oameni, până la momentul debutului în carieră.
Dar, pe măsură ce ne maturizăm, printre adversități și eșecuri, ne lovim de îngrădiri care, cu timpul, devin din ce în ce mai dure.
Pretinzând lumii mereu mai puțin, ne acceptăm limitările pe care, în realitate, ni le creăm singuri. Ajungem să facem plecăciuni și să
ne tot cerem scuze pentru fiecare lucru pe care îl solicităm. Soluția împotriva acestei restrângeri a orizonturilor este să ne forțăm în mod deliberat, să ne îndreptăm în direcția opusă – să minimalizăm eșecurile, să ignorăm obstacolele limitative și să ne silim să cerem și să așteptăm tot atât de mult de la viață ca un copil. Să o numim
„strategia coroanei”.
Strategia coroanei se bazează pe o simplă înlănțuire cauză-efect: dacă nutrim convingerea că suntem destinați unor realizări mari, aceasta se va transmite în exterior, la fel cum coroana creează o aură
cvasimagică în jurul unui rege. O asemenea „radiație” va fi percepută de oamenii din preajma noastră, care vor crede că avem motive serioase să ne simțim atât de siguri de noi înșine. Persoanele ce poartă coroană par să nu recunoască limite în ceea ce doresc, pretind și izbutesc să înfăptuiască. Și această certitudine interioară
se transmite în afară. Limitările și îngrădirile dispar. Utilizează
strategia coroanei și vei fi surprins cât de des obții rezultatele dorite.
Ia exemplu de la acei copii fericiți care cer ceea ce vor și li se dă.
Farmecul lor irezistibil constă în faptul că se așteaptă să capete satisfacție. Adulților le face plăcere să le îndeplinească dorințele, exact așa cum regina Isabella s-a bucurat să-i acorde sprijin lui Columb.
În cursul istoriei, numeroși oameni de origine modestă – toate Teodorele Bizanțului, toți Columbii, Beethovenii și Disraelii din lume – au aplicat cu succes strategia coroanei, crezând cu tărie în propria lor valoare, astfel încât evoluția lor seamănă cu o profeție care se îndeplinește de la sine. Trucul e simplu: fii plin de încredere
în tine însuți. Chiar dacă știi că, într-o oarecare măsură, te amăgești singur, poartă-te regește. Este foarte probabil că vei fi tratat tot regește.
Coroana te poate scoate din mulțime, dar numai de tine depinde să transformi evidențierea ta într-o ascensiune reală: trebuie să te comporți altfel, ca să te distingi de rest. Una dintre metodele de a-ți sublinia statutul aparte este să fii întotdeauna plin de demnitate, indiferent de împrejurări. Ludovic-Filip nu crea impresia că s-ar deosebi de oamenii obișnuiți – era regele-bancher.
În clipa în care supușii au devenit amenințători, a cedat. Lumea i-a simțit slăbiciunea și s-a năpustit asupra lui. Lipsit de demnitatea regală și de fermitatea țelurilor sale, Ludovic-Filip părea un impostor, iar coroana i s-a rostogolit de pe cap.
HIPPOCLEIDES LA SICYON
Cu generația ce a urmat, familia a devenit mult mai celebră caînainte, datorită distincției aduse de Cleisthenes, stăpânul Sicyonului.
Cleisthenes […] avea o fiică, Agarista, pe care ținea să o mărite cu omulcel mai bun din întreaga Grecie. Astfel, în timpul Jocurilor olimpice, lacare câștigase el însuși întrecerea carelor, a anunțat în fața tuturor că
orice grec ce se socotea demn să devină ginerele lui Cleisthenes trebuia să
vină la Sicyon în răstimp de șaizeci de zile – sau mai înainte, dacă dorea –
căci el plănuia ca, într-un an de la cea de-a șaizecea zi, să-și logodească
