cum sărăcia le-o deschisese, dar nevoia îi dădea ghes, căci dorea să se ridicedin mizerie dacă nu pe culmile supreme ale măiestriei, măcar până la unpunct care să-l ferească de grija zilei de mâine. De aceea nu a ținut seamanici de frig, foame și împrejurări potrivnice, nici de trudă și umilință lagândul că într-o zi avea să trăiască o viață mai ușoară și mai liniștită. Șiobișnuia să spună întotdeauna, ca și cum ar fi repetat un proverb, că după

vremea rea, vine numaidecât și vreme bună și că pe vreme bună trebuiezidite casele ce vor sluji drept adăpost când te lovesc necazurile.

Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, Giorgio Vasari, 1511–

1574

Comentariu

Alexandru reprezintă o excepție: cazul atipic al fiului unui om realizat și celebru, care reușește să-și depășească tatăl în glorie și putere. Atipic pentru simplul motiv că, de regulă, tatăl acumulează

avere, faimă, tron tocmai fiindcă a pornit de la prea puțin sau chiar de la zero. Spre succes îl mână un impuls disperat – nu are nimic de pierdut nici dacă se arată perfid, nici dacă dă dovadă de impetuozitate; în plus, nu trăiește în umbra unui părinte celebru cu care să fie nevoie să se ia la întrecere. Un astfel de om crede în propria sa valoare și în metodele sale, pentru că, la urma urmei, la el au dat rezultat. Când i se naște un fiu, devine dominator și încearcă

să-i impună tânărului propriile sale idei, concluzii și stil comportamental, deși acesta își începe viața în împrejurări complet diferite de cele în care și-a făcut el primii pași. În loc să-i îngăduie să

se dezvolte liber și să se îndrepte într-o nouă direcție, tatăl tiranic se străduiește a-l determina să-i calce pe urme, uneori poate cu speranța mai mult sau mai puțin conștientă de a-l vedea dând greș, așa cum Filip nădăjduise să-l vadă pe Alexandru azvârlit din șaua lui Bucefal. Tații invidiază tinerețea și vigoarea fiilor – ca și dorința acestora de a le „uzurpa” puterea. Fiii unor asemenea bărbați puternici tind să devină temători și excesiv de prudenți, pentru că

ideea de a pierde ceea ce părinții lor au câștigat îi paralizează.

Fiul nu iese din umbra tatălui decât dacă adoptă strategia necruțătoare a lui Alexandru: denigrarea trecutului, crearea unui nou statut de putere și stabilirea unei comparații care să-l dezavantajeze pe predecesor, pentru ca nu cumva acesta să-l plaseze

în inferioritate.

Dacă nu poți porni de la zero – și ar fi o adevărată nebunie să

renunți la moștenirea ce ți se cuvine – poți în schimb să-ți fixezi un nivel de plecare zero din punct de vedere psihologic: aruncă peste bord balastul trecutului și explorează un domeniu complet nou.

Alexandru și-a dat seama instinctiv că privilegiul originii regești constituie un impediment în lupta pentru putere. Fii nemilos cu trecutul – nu numai în ceea ce privește părinții și părinții părinților tăi, ci și față de propriile tale realizări. Numai oamenii slabi se culcă

pe laurii victoriei și se întorc să savureze bucuria triumfurilor vechi.

În lupta pentru putere nu ți se permite să te odihnești.

CHEILE PUTERII

În multe regate din epoca antică (de pildă, Bengal sau Sumatra) exista o tradiție conform căreia, după un număr de ani de domnie, supușii își executau regele. Această practică reprezenta, în parte, un ritual al reînnoirii, în parte, o măsură de precauție împotriva alunecării spre tiranie, căci regele încerca să-și permanentizeze regimul, ceea ce priva de putere atât celelalte familii, cât și pe propriii săi fii. În loc să-și apere tribul și să-l conducă la vreme de război, regele ar fi fost tentat să-l domine. Astfel, era ucis fie în bătaie, fie în cursul unui ritual complicat. Apoi, odată ce nu mai exista niciun risc de a se lăsa îmbătat de putere, putea fi ridicat la rangul de zeu. Între timp, se făcuse loc pentru instaurarea unei ordini noi, a tinereții.

Atitudinea ambivalentă sau chiar ostilă față de un rege sau o altă figură de tip patern își găsește expresia și în legendele despre eroii care nu își cunosc tatăl. Moise, arhetipul conducătorului de oameni, a fost un copil găsit; neavând un părinte cu care să intre în competiție sau de tirania căruia să se lase îngrădit, a fost liber să

evolueze spre culmea puterii. Nici Hercule nu a avut un tată

pământean. Era fiul lui Jupiter. La un moment dat, și Alexandru a căutat să răspândească legenda că ar fi fost zămislit de Zeus-Ammon, și nu de Filip. Acest gen de ascendență mistică elimină

tatăl muritor tocmai întrucât el simbolizează forța distructivă a trecutului.

Trecutul îl împiedică pe tânărul erou să-și creeze universul său

nou și îl condamnă să repete faptele părintelui chiar după ce acesta este mort sau înlăturat de la putere. Eroul trebuie să se plece în fața predecesorului și a tradiției instaurate de acesta: ceea ce dăduse rezultat în trecut se cere continuat în prezent, în ciuda faptului că

întreg contextul este diferit. În plus, trecutul ține eroul pe loc pentru că, intimidându-l, îi induce frica de a pierde cuceririle deja obținute și îl face șovăielnic ori lipsit de curaj.

Puterea depinde de capacitatea de a umple un gol, de a ocupa un teren curățat de reminiscențe caduce. Nu vei reuși să beneficiezi de spațiul necesar creării noii tale ordini decât după ce vei elimina total imaginea paternă. Există, în acest sens, mai multe soluții strategice – toate reprezentând variațiuni pe tema executării regelui, dar astfel înveșmântate încât să mascheze violența intenției și s-o canalizeze spre forme acceptabile din punct de vedere social.

Poate că cea mai simplă cale de a scăpa de umbra trecutului este să-l discreditezi, mizând pe eternul antagonism dintre generații și ațâțându-i pe tineri împotriva bătrânilor. În acest caz ai nevoie de cineva care să reprezinte figura paternă ce trebuie pusă la stâlpul infamiei. Având de luptat cu o cultură profund refractară

schimbării, Mao Tse-tung a stimulat resentimentul generat de impunătoarea

omniprezență

în

spiritualitatea

chineză

a

venerabilului Confucius. Și John F. Kennedy și-a dat seama de pericolul trecutului: s-a delimitat radical de mesajul politic al predecesorului său, generalul Dwight D. Eisenhower și de întregul deceniu (al anilor ’50) pe care acesta ajunsese să-l întruchipeze. De exemplu, refuza categoric să joace golf – un sport plictisitor, asociat în mintea americanilor cu vârsta retragerii din activitate și cu viața societății alese – jocul preferat al lui Eisenhower. În loc de golf, Kennedy a ales fotbalul american practicat la vedere, pe peluza din fața Casei Albe. Administrația sa trebuia să reprezinte, sub toate aspectele, vigoarea și tinerețea, prin contrast cu greoiul regim Eisenhower. Kennedy a redescoperit un adevăr străvechi: tineretul poate fi lesne instigat împotriva bătrânilor, pentru că arde de dorința de a-și face loc în lume și de a se elibera de umbra tutelară a părinților.

Adeseori, ca să-ți subliniezi mai clar delimitarea de predecesorul tău, ai nevoie de un simbol, de o modalitate eficientă

de a-ți populariza opțiunea înnoitoare. Ludovic al XIV-lea, de pildă, a respins ideea de a locui în Luvru, reședința tradițională a regilor

Franței, și a construit palatul Versailles, pe care l-a transformat în simbolul domniei noi. Înaintea sa, Filip al II-lea al Spaniei procedase la fel, clădind centrul său de putere departe de capitală –

palatul El Escorial. Regele-Soare nu s-a mulțumit însă numai cu atât. A refuzat să semene celorlalți regi care îl precedaseră: nu voia să poarte nici coroană, nici sceptru și nu îi plăcea să-și ocupe locul în sala tronului; Ludovic ținea să impună o altă imagine a autorității, instituind simboluri și ceremonii specifice doar lui. Pe cele ale strămoșilor le-a exilat, ironic, în uitare. Urmează-i exemplul: nu te lăsa surprins călcând pe urmele înaintașilor tăi.

Dacă o faci, nu vei reuși niciodată să-i depășești. Trebuie să-ți demonstrezi fizic delimitarea de trecut, definindu-ți un stil și o simbolistică proprie.

Împăratul roman Octavian August, urmașul lui Iulius Cezar, era foarte conștient de acest lucru. Cezar fusese un mare general, un om politic priceput în a-și crea „personajul” și a oferi poporului dornic de spectacol distracțiile râvnite, un bărbat seducător, sedus, la rândul său, de farmecul Cleopatrei – cu alte cuvinte, o personalitate de dimensiuni impresionante, cu care greu se putea măsura cineva.

Ca atare, August, deși predispus el însuși la gesturi teatrale, a preferat să facă față competiției implicite nu încercând să-l întreacă

pe Cezar în domeniile unde acesta excelase, ci subliniindu-și calitățile care îl deosebeau de ilustrul său înaintaș: susținând, adică, reîntoarcerea la simplitatea tradițională a traiului romanilor din vechime. Imaginea sa a fost asociată cu ideea de austeritate și puritate morală – atât în stil, cât și în substanță. Prin contrast cu personalitatea strălucitoare a lui Cezar, August oferea lumii chipul liniștit și demn al conducătorului chibzuit, dar plin de bărbăție.

Din păcate, predecesorii atât de carismatici umplu tot spațiul (real sau/și psihologic) cu simbolistica lor – adică a trecutului. Ție nu îți mai rămâne loc să-ți creezi un nume. În această situație, trebuie să cauți cu atenție ariile lăsate libere, unde poți să devii și să te afirmi ca figura cea mai de seamă, cea mai strălucitoare.

PROBLEMA LUI PAUL MORPHY

Chiar și cea mai superficială apropiere de șah arată că este vorbadespre un substitut ludic al artei războiului și, într-adevăr, jocul acesta afost distracția favorită a unora dintre cei mai mari conducători de oști, de

la Wilhelm Cuceritorul până la Napoleon.

În confruntarea dintre cele două armate inamice, se regăsesc aceleașiprincipii atât de strategie, cât și de tactică din războaiele adevărate, suntnecesare aceeași clarviziune, aceiași talent de a calcula și aceeași capacitatede a ghici planurile dușmanului, iar aceeași rigoare în punerea în aplicarea deciziilor devine, dacă așa ceva e cu putință, încă și mai inflexibilă. Maimult decât atât – este evident că motivația inconștientă care îiimpulsionează pe jucători nu este simpla plăcere a manifestăriicombativității, cum este cazul în toate jocurile bazate pe competiție, ciplăcerea obscură a paricidului.

Este adevărat că s-a renunțat la obiectivul inițial al capturării regelui,dar din punctul de vedere al motivației, lăsând deoparte brutalitatea, până

acum nu s-au operat schimbări importante, căci scopul rămâne castrareaacestuia prin reducerea sa la imobilitate. […]