Câteva luni mai târziu, Ludovic avea să îngenuncheze sub ghilotină, unde capul care urma să fie tăiat nu mai păstra nimic din strălucirea și puterea ce împodobiseră coroana Regelui-Soare.

Comentariu

Ludovic al XIV-lea moștenise o țară abia ieșită din războiul civil din anii 1640 și făcuse din ea prima dintre puterile Europei. În fața lui tremurau și generalii cei mai de seamă. Odată, un bucătar a făcut o greșeală în prepararea mâncării și a preferat să se sinucidă decât să înfrunte mânia regelui. Este adevărat că Regele-Soare a avut o mulțime de amante, dar influența lor nu trecea dincolo de pragul dormitorului. A adunat în jurul său mințile cele mai strălucite ale epocii. Simbolul puterii era palatul Versailles. Refuzând să locuiască

în reședința strămoșilor săi, Luvrul, Ludovic al XIV-lea și-a clădit palatul departe de Paris, ca pentru a arăta tuturor că odată cu el se instaura o ordine absolut nouă, care nu accepta să recunoască

precedența oricărei alta. A făcut din Versailles piatra unghiulară a domniei, un palat invidiat de toți monarhii Europei și pe care cei aleși îl vizitau copleșiți de admirație. În esență, Ludovic al XIV-lea a găsit un stat slăbit și în plină decădere, i-a insuflat propria sa forță

iradiantă și i-a transferat propriile sale simboluri.

Ludovic al XV-lea este el însuși un simbol – simbolul destinului tuturor celor striviți de o moștenire prea bogată sau de o precedență

ilustră. Ar putea părea ușor pentru un fiu ori un succesor să

construiască mai departe pe temeliile așezate de cel dinaintea sa, totuși atunci când este vorba despre putere, lucrurile stau exact pe

dos. Fiul răsfățat aproape întotdeauna risipește moștenirea pentru că, spre deosebire de tatăl său, el nu are de umplut un gol de putere.

După cum afirmă Machiavelli, necesitatea este aceea care îi împinge pe oameni la acțiune și, odată ce această necesitate nu există, nu mai rămâne decât decăderea. Neavând nevoie să-și sporească „rezerva”

de putere, Ludovic al XV-lea a cedat inerției. Sub domnia lui, Versailles-ul, simbolul autorității Regelui-Soare, a devenit un palat al plăcerilor mai degrabă banal, un fel de Las Vegas al monarhiei Bourbonilor și a ajuns să reprezinte chintesența urii unui popor lipsit de libertate și sărăcit, care în timpul Revoluției nu și-a refuzat satisfacția de a-l jefui.

Ludovic al XV-lea avea o singură scăpare din capcana ce îl aștepta pe succesorul unui rege ca bunicul său: să încerce ca, din punct de vedere psihologic, să pornească de la zero, să denigreze până la a „desființa” trecutul cu moștenirea sa și să înainteze într-o direcție complet diferită, creându-şi propria sa lume. Presupunând că ai posibilitatea să alegi, este mai bine să eviți cu totul o asemenea situație, adică să te plasezi acolo unde există un gol de putere, unde poți modela haosul transformându-l în ființă și în ordine, în sfârșit, acolo unde steaua ta nu trebuie să facă față concurenței altor stele.

Puterea depinde de capacitatea ta de a părea mai „mare” decât ceilalți, iar atunci când te pierzi în umbra unui tată, rege, predecesor ilustru, nu îți poți proiecta o astfel de imagine.

Dar atunci când s-au apucat să facă suveranitatea ereditară, copiii nuau întârziat să decadă în comparație cu tații lor și, fiind departe de aîncerca să egaleze virtuțile acestora, au considerat că un principe nu arealtceva de făcut decât să-i întreacă pe toți ceilalți în lenevie, desfrâu și totfelul de alte desfătări.

Niccolò Machiavelli, 1469–1527

VIAȚA LUI PERICLE

În tinerețe, Pericle se temea să apară în fața poporului, pentru că

semăna la chip cu tiranul Pisistrate, iar cei mai bătrâni cetățeniremarcaseră că vocea sa blândă și ușurința cu care se exprima îi făceau să-și amintească de el. Pentru că era bogat și se născuse într-una dintre celemai nobile familii din cetate, cum prietenii săi erau oamenii cei maiputernici și se temea să nu fie supus pedepsei ostracizării, la început nu s-

a amestecat în niciun fel în treburile guvernării, iar în război s-a arătatviteaz și plin de abnegație.

Cu toate acestea, după ce Aristide a murit, Themistocle a fost exilat,iar Cimon era mult timp plecat departe de Grecia, cu armata, Pericle s-ahotărât să se ocupe de treburile cetății și s-a alăturat partiduluipopularilor, ca să ia partea celor mulți și săraci, iar nu a celor puțini șibogați, împotriva propriei sale firi și origini aristocratice, iar pentru aevita bănuiala că ar urmări răsturnarea tiraniei și întrucât vedea că

Cimon susținea partidul nobililor, de care era foarte apreciat, el a preferatsă se arunce în brațele mulțimii, în parte ca să-și pună la adăpost viața, înparte că prin sprijinul acesteia să poată lupta cu rivalul său.

Astfel a început să ducă un alt fel de viață și nu a mai putut fi văzutumblând prin oraș decât ca să se ducă fie în piața publică, fie la senat.

Viața lui Pericle, Plutarh, circa 46–120 d. Hr.

RESPECTAREA LEGII

Adolescența lui Alexandru cel Mare a fost dominată de relațiile proaste pe care le avea cu tatăl său, regele Filip al Macedoniei.

Tânărul detesta stilul de guvernare viclean și prudent al părintelui său, discursurile lui bombastice, excesele lui bahice și erotice, pasiunea lui pentru întrecerile de lupte și pentru celelalte distracții cu care își pierdea timpul. Știa că trebuie să-și construiască o personalitate cu totul diferită: s-a străduit să devină îndrăzneț până

la nesocotință, zgârcit la vorbă și hotărât să nu își irosească vremea în desfătări lipsite de glorie. Îl ținea de rău pe rege și pentru că

acesta ocupase aproape întreaga Grecie: „Tatăl meu continuă să

cucerească [teritorii], iar mie nu îmi va mai rămâne nimic măreț de înfăptuit”, s-a plâns el odată. Dacă fiii altor oameni puternici se mulțumesc cu moștenirea lăsată de aceștia și cu un trai fără griji, Alexandru dorea să-și întreacă părintele și să-i șteargă numele din istorie depășindu-i realizările și punându-le în umbră prin ale sale.

Ardea de nerăbdare să le arate tuturor că îi era superior lui Filip. Odată s-a întâmplat să vină un neguțător de cai din Thessalia, care voia să-i vândă regelui un armăsar de soi numit Bucefal.

Niciunul dintre oamenii de la grajduri nu s-a putut apropia de acest cal, atât era de sălbatic, iar Filip l-a dojenit aspru pe thessalian pentru că i-a adus o fiară fără folos. Fiind de față, Alexandru s-a

încruntat cu mânie și a spus: „Ce minunăție de cal se pierde din pricină că nu are nimeni nici priceperea, nici curajul de a-l stăpâni!”

După ce a repetat de câteva ori aceste cuvinte în auzul regelui, acesta s-a supărat și i-a aruncat fiului său provocarea de a lua el armăsarul dacă îi place așa de mult. L-a rechemat pe neguțător, sperând în taină că Alexandru se va alege cu o căzătură urâtă și se va învăța minte. Atâta doar că lecția pe care voia să i-o dea tânărului a fost silit s-o primească el însuși: nu numai că Alexandru a reușit să-l încalece pe Bucefal, ci s-a dovedit în stare și să-l mâne în galop, îmblânzind astfel calul care avea să-l poarte mai târziu până în India. Curtenii au izbucnit în aplauze și strigăte de admirație, deși Filip fierbea de mânie – în Alexandru nu îl mai vedea pe fiul său, ci pe un rival care îi amenința puterea.

Principele a început să-și sfideze tatăl cu din ce în ce mai multă

îndrăzneală. Într-o zi, cei doi s-au certat aprig în fața întregii curți, iar regele a tras sabia din teacă de parcă ar fi dorit să-și lovească fiul.

Fiind însă prea amețit de băutură, s-a poticnit și a căzut. Alexandru a arătat spre el și a râs batjocoritor: „Priviți, macedoneni, la omul care se pregătește să treacă din Europa în Asia. Nu este în stare să

treacă nici de la o masă la alta fără a se prăbuși!”

Tânărul abia împlinise optsprezece ani, când un curtean nemulțumit i-a omorât tatăl. Îndată ce vestea regicidului s-a răspândit, cetățile grecești s-au ridicat la luptă una după alta, sperând să răstoarne stăpânirea macedoneană. Sfetnicii lui Filip l-au povățuit pe Alexandru, noul lor rege, să acționeze cu prudență, așa cum ar fi făcut părintele său, și să-și învingă dușmanii prin manevre perfide. Dar Alexandru era hotărât să procedeze în stilul lui: a pornit în marș până la fruntariile regatului, înăbușind rebeliunea și restabilind unitatea țării cu o eficiență nelipsită de brutalitate.

Pe măsură ce tânărul altădată rebel înaintează în vârstă, adeseori și lupta sa împotriva tatălui se mai domolește, iar el ajunge să semene tocmai cu acela pe care ținuse să-l sfideze. Dar ura lui Alexandru nu a murit odată cu Filip. După ce și-a consolidat stăpânirea asupra Greciei, noul rege și-a îndreptat privirea asupra Persiei – obiectivul neatins de părintele său, care visase să

cucerească Asia. Dacă izbutea să-i biruie pe perși, Alexandru avea să

demonstreze, în sfârșit, că își întrecuse în merit și faimă

predecesorul. A traversat marea în Asia cu o armată de treizeci și cinci de mii de oameni ca să înfrunte cei peste un milion de soldați Î

ai regelui perșilor. Înainte de a da bătălia, a trecut pe lângă templul lui Zeus din Frigia. În templu se afla un car cu care intrase în cetate plugarul Gordius, devenit ulterior rege. Jugul carului era legat de oiște cu un nod atât de meșteșugit făcut încât nu se puteau descoperi capetele funiei din fibră de sânger. Un oracol prevestise că cine va izbuti să desfacă nodul (numit mai târziu „gordian”) va fi stăpânul Asiei. Mulți se străduiseră să-i dea de rost, însă nimeni nu reușise. Alexandru a încercat și el – o dată, a doua oară, a treia oară.

Văzând că așa, cu mâinile goale, nu rezolvă nimic, și-a scos sabia și, dintr-o simplă lovitură, a tăiat nodul. Gestul era simbolic: el trebuia să arate lumii întregi că tânărul cuceritor nu avea de gând să calce pe urmele nimănui și că ținea să-și croiască drumul său, în felul său și numai al său.

În ciuda șanselor destul de reduse, i-a învins pe perși. Cei mai mulți credeau că se va opri – obținuse o mare victorie, în stare să-i asigure gloria veșnică. Dar Alexandru nutrea față de propriile sale fapte exact aceleași sentimente pe care le nutrise altădată față de tatăl său: cucerirea Persiei deja reprezenta trecutul și lui nu-i plăcea deloc să zăbovească asupra triumfurilor apuse și nici să îngăduie acestui trecut să pună în umbră prezentul. Singurul lucru care l-a împiedicat să-și continue campania a fost nemulțumirea soldaților săi obosiți.

VIAȚA LUI PIETRO PERUGINO, PICTOR, circa 1450–1523

Pictorul la care tatăl său îl dăduse ucenic îi spunea mereu lui Pietrocât câștig și câtă cinste poate să-i aducă pictura celui ce se îndeletniceștecu ea așa cum se cuvine și cât de binefăcătoare poate să fie sărăcia pentruoamenii de talent, pe care îi îmboldește să-și șlefuiască meșteșugul în totceea ce se hotărăsc să întreprindă. Cum dorea să-și folosească darul ca să-șifacă o situație vrednică de respect, după ce lăsase în urmă cumplitelenenorociri încercate în Perugia, a venit la Florența, unde a trăit în sărăcievreme de multe luni, dormind într-un cufăr, căci nu avea pat. A făcut dinnoapte zi și cu un zel neobosit, a continuat să-și aprofundeze meseria.

După ce pictura i-a devenit o a doua natură, singura sa bucurie era să-istudieze tainele și să picteze mereu și mereu. Și cum avea tot timpul înfața ochilor năluca sărăciei, ca să câștige bani a făcut lucruri pe care nu s-ar fi ostenit să le facă dacă nu ar fi fost silit să-și asigure traiul. Poate că

bogăția le-ar fi închis lui și talentului său calea spre desăvârșire, tot așa