din autoritățile cele mai importante ale țării, iar această comisie s-a reunit pentru a alege un succesor. Omul asupra căruia s-au oprit a fost Ludovic-Filip, ducele de Orléans.
Încă din capul locului, lucrurile erau clare: Ludovic-Filip avea să
fie un cu totul alt soi de rege, nu numai din cauză că provenea dintr-o altă ramură a familiei regale sau că nu moștenise coroana, ci o primise din partea unei comisii, aspect ce îi punea sub semnul îndoielii legitimitatea. Era vorba mai degrabă de faptul că nu putea suferi ceremoniile și protocolul pompos ale curții. Număra mai mulți prieteni în rândul bancherilor decât al aristocraților, iar stilul său nu avea să creeze o nouă domnie, cum făcuse Napoleon, ci să
diminueze prestigiul monarhiei, pentru a-l apropia de oamenii de afaceri și de restul clasei de mijloc care îl chemaseră pe tron. Așa se face că simbolurile asociate cu numele lui Ludovic-Filip nu sunt sceptrul, nici coroana, ci pălăria cenușie și umbrela cu care se
plimba foarte mândru, pe străzile Parisului, de parcă ar fi fost un burghez oarecare, ieșit să ia aer. Când l-a invitat la palat pe James Rothschild, cel mai mare bancher al Franței, regele l-a tratat ca pe un egal și, spre deosebire de oricare dintre înaintașii săi, nu numai că a discutat cu el despre afaceri, dar nu a discutat despre nimic altceva, fiindcă banii îi plăceau, îl interesau și își adunase deja o avere uriașă.
Să nu îți pierzi niciodată respectul de sine și nici să nu fii preafamiliar cu tine însuți atunci când ești singur. Fă-ți din însăși integritateata unica măsură a rectitudinii și fii mai îndatorat severității propriei talejudecăți despre tine însuți decât tuturor preceptelor din afară. Renunță lapurtarea necuviincioasă mai degrabă din respect față de propria ta virtutedecât față de asprimea unei autorități exterioare. Străduiește-te să-ținutrești respect și admirație, și nu vei avea nevoie de acel mentorimaginar de care vorbea Seneca.
Baltasar Gracián, 1601–1658
Pe măsură ce continua să domnească, „regele-burghez” a ajuns să-și atragă disprețul poporului. Aristocrației îi venea greu să
suporte un monarh atât de puțin regesc și, după câțiva ani, i-a devenit ostilă. Între timp, din ce în ce mai numeroasa categorie a săracilor, inclusiv radicalii care îl alungaseră pe Carol al X-lea, nu găseau nicio satisfacție în a avea un conducător care nici nu se comporta ca un rege, nici nu guverna ca un om din popor.
Bancherii, față de care Ludovic-Filip era cel mai apropiat, nu au întârziat să-și dea seama că ei, și nu el, domneau asupra țării și au început să-l trateze, la rândul lor, cu un dispreț crescând. Într-o zi, la plecarea într-o excursie cu trenul organizată pentru familia regală, James Rothschild l-a mustrat cu asprime, în public, din cauză
că întârziase. Cândva, regele făcuse senzație purtându-se cu bancherul de parca i-ar fi fost un egal – acum bancherul se purta cu regele de parcă acesta i-ar fi fost inferior.
Până la urmă, revoltele lucrătorilor care îl înlăturaseră pe predecesorul lui Ludovic-Filip au reizbucnit, iar regele le-a reprimat în forță. Dar ce anume apăra el, oare, cu atâta brutalitate? Nu instituțiile monarhiei, pe care le disprețuia; nici democrația republicană, a cărei instaurare o împiedica tocmai prezența sa. Se
pare că își apăra propria avere și averile bancherilor – fapt ce nu era deloc de natură să le inspire cetățenilor loialitate.
Pe la începutul anului 1848, francezii din toate clasele sociale au început să umple străzile, demonstrând pentru obținerea reformei electorale, care trebuia să asigure democratizarea reală a țării. În cursul lunii februarie, manifestațiile au luat un caracter violent. Ca să potolească gloata, Ludovic-Filip l-a demis pe primul-ministru și l-a numit în locul acestuia pe un liberal. Efectul a fost exact contrariul celui scontat: poporul simțise că poate exercita presiuni asupra regelui. Revoltele s-au transformat într-o revoluție în toată puterea cuvântului, cu focuri de armă și străzi blocate cu baricade.
În noaptea de 23 februarie, mulțimea de parizieni a înconjurat palatul. Cu o grabă ce a cuprins pe toată lumea, Ludovic-Filip a abdicat în aceeași seară și a fugit în Anglia. Nu lăsase niciun succesor și nici măcar nu recomanda pe vreunul – „guvernarea” sa și-a făcut bagajele și a dispărut ca un circ care își strânge cortul și pleacă din oraș, iar în dimineața următoare nu se mai vede decât un loc viran.
Comentariu
Ludovic-Filip a risipit în mod conștient aura cvasimagică ce îi înconjoară firesc pe regi și pe ceilalți lideri. Bătându-și joc de simbolismul măreției, credea că pregătește zorii unei lumi noi, în care conducătorii ar trebui să se comporte și să trăiască la fel ca cetățenii obișnuiți. Avea dreptate – acea nouă lume lipsită de regi și de regine stătea, într-adevăr, să se nască, dar se și înșela anticipând o schimbare în dinamica puterii.
La început, pălăria și umbrela regelui burghez i-au amuzat pe francezi, însă, curând, au devenit enervante. Poporul știa că, în realitate, Ludovic-Filip nu semăna deloc cu oamenii de rând, că
pălăria și umbrela erau simple șmecherii menite să-i încurajeze în fantezia că, brusc, țara evolua spre egalitarism. În ciuda acestui fapt, deosebirile dintre bogați și săraci nu fuseseră niciodată mai profunde. Francezii așteptau din partea conducătorului lor să joace un pic de teatru, să fie întrucâtva un personaj. Chiar un radical ca Robespierre, care s-a aflat pentru scurt timp la putere, în vremea Revoluției franceze, cu cincizeci de ani înainte, înțelesese aceasta,
iar Napoleon, cel ce transformase republica revoluționară în regim imperial, avea în sânge certitudinea nevoii psihologice de spectacol a supușilor săi. Într-adevăr, îndată ce Ludovic-Filip a ieșit din scenă, francezii și-au dat pe față dorința de care erau animați: l-au ales președinte pe strănepotul lui Napoleon. Omul era, practic, un necunoscut, dar ei sperau că avea să re-creeze aura de putere a marelui împărat, ștergând amintirea penibilă a „regelui burghez”.
Oamenii puternici simt uneori tentația de a trece drept inși obișnuiți, încercând să întrețină iluzia că între ei și supușii sau subalternii lor nu există niciun fel de diferență. Numai că cei pe care asemenea gesturi false sunt menite să-i impresioneze își dau repede seama despre ce este vorba. Înțeleg bine că nu li se acordă
mai multă putere, ci se construiește doar aparența că ei ar deveni părtași la destinul celor puternici. Singurul fel de a fi „popular” care a dat rezultatele dorite a fost acela adoptat de Franklin D.
Roosevelt: președintele împărtășea valorile și idealurile cetățenilor de rând, rămânând totuși, în inima sa, un patrician. Roosevelt nu a încercat niciodată să estompeze distanțele.
Liderii care cedează tentației de a o face și uzează de false atitudini amicale își pierd treptat capacitatea de a inspira loialitate, teamă sau iubire. În locul acestora, nu trezesc decât dispreț. Ca și Ludovic-Filip, se dovedesc nedemni până și de a sfârși sub cuțitul ghilotinei – tot ceea ce le mai stă în putere să facă este să dispară, pur și simplu, în întunericul nopții, ca și cum nu ar fi existat vreodată
RESPECTAREA LEGII
Pe când Cristofor Columb se străduia să găsească banii necesari finanțării legendarelor sale călătorii, mulți din anturajul său îl credeau provenit din aristocrația italiană. Această impresie și-a croit drum spre posteritate printr-o biografie scrisă după moartea exploratorului de fiul acestuia, care l-a descris drept descendentul unui conte Colombo, de la Castel-Cuccaro, din Montferrat. Acest Colombo era, zice-se, urmașul legendarului general roman Colonius, iar doi dintre verii săi primari se trăgeau în linie directă
dintr-un împărat bizantin. Într-adevăr, un arbore genealogic remarcabil. Numai că totul era o strălucitoare fantezie. Columb
fusese fiul lui Domenico Colombo, un umil țesător care, mai târziu, a ajuns să-și câștige pâinea vânzând brânză.
Însuși exploratorul a creat mitul originii sale nobile, întrucât simțise de timpuriu că era un ales al destinului, născut pentru fapte mari și că această chemare îi conferea un fel de sânge regesc. Ca urmare, se purta ca un senior de seamă. După o carieră liniștită de negustor pe o corabie comercială, Columb a părăsit Genova natală și s-a stabilit la Lisabona. Aici, dându-se drept descendent al unor aristocrați, a intrat, prin căsătorie, într-o familie cu adevărat nobilă, care era în relații apropiate cu casa regală portugheză.
Prin mijlocirea socrilor, a reușit să pătrundă până la regele João al II-lea, căruia i-a înmânat o petiție prin care cerea să i se acorde fonduri pentru finanțarea unei expediții spre vest, în căutarea unei rute mai scurte către Asia. În schimbul promisiunii că orice eventuală descoperire avea să fie făcută în numele regelui, pretindea să i se recunoască anumite drepturi: titlul de „Mare Amiral al Mării Oceanice”, funcția de vicerege al teritoriilor descoperite și zece la sută din comerțul viitor cu acele teritorii.
Toate drepturile urmau să fie ereditare și eterne. Columb ridicase aceste pretenții cu toate că mai înainte nu fusese decât un simplu negustor, că nu știa mai nimic despre navigație, nu avea idee despre orientarea pe mare și nu condusese niciodată, nici măcar un grup restrâns de oameni. Pe scurt, nu dispunea în niciun fel de competența necesară pentru a realiza ceea ce își propunea să
realizeze. Mai mult, petiția nu cuprindea nicio precizare referitoare la modul concret de înfăptuire a acestui plan – totul se rezuma la promisiuni vagi.
Când Columb și-a terminat perorația, João al II-lea a zâmbit și a declinat, politicos, oferta, lăsând totuși ceva loc pentru speranță. În acest moment, genovezul trebuie să fi sesizat un lucru pe care nu avea să-l mai uite niciodată: deși regele îi refuzase cererile, îl tratase ca și cum avusese tot dreptul să le emită. Nici nu râsese de el, nici nu-i pusese la îndoială originea și statutul social. De fapt, monarhul fusese impresionat de îndrăzneala acestor pretenții și, după toate aparențele, compania unui om care acționa cu atâta încredere în sine îl făcuse să se simtă bine. Audiența trebuie să-l fi convins pe Columb că instinctul său nu se înșela: pretinzând luna de pe cer își ridicase propria valoare, întrucât regele trebuie să se fi gândit că, în afară de cazul când nu era în toate mințile, ceea ce nu părea a fi
adevărat, acest om pesemne că merita cele cerute.
Câțiva ani mai târziu, Columb s-a mutat în Spania. Folosindu-se de relațiile din Portugalia, a pătruns și aici în cercurile înalte de la curte, obținând subsidii de la bancheri iluștri și stând la masă alături de prinți și de duci. Le-a repetat tuturor cererea de a-i finanța expediția către vest și de a i se garanta privilegiile pe care i le pretinsese și lui João al II-lea. Unii, cum ar fi influentul duce de Medina, doreau într-adevăr să-l ajute, dar nu erau în măsură să-i acorde titlurile și drepturile solicitate. Columb, însă, nu s-a dat bătut. Curând, și-a dat seama că singura persoană în stare să i le satisfacă era regina Isabella. În 1478, a reușit, în sfârșit, să fie primit în audiență și, deși nu a putut s-o convingă să-i sprijine financiar călătoria, i-a cucerit simpatia și a devenit un oaspete frecvent al palatului.
În 1492, spaniolii au izbutit, în cele din urmă, să-i alunge pe invadatorii mauri, care cu câteva secole înainte se înstăpâniseră
peste anumite zone ale țării. Odată ce vistieria nu mai era apăsată
de costisitoarea povară a războiului, Isabella a fost în măsură să-l ajute pe prietenul său, exploratorul, și a hotărât să plătească pentru trei corăbii, cu tot cu materialul, simbria echipajelor și o alocație modestă destinată lui Columb însuși. Mai mult decât atât, a pus să
se întocmească un contract prin care îi garanta genovezului toate titlurile și drepturile cerute. Singurul refuzat și numai într-o notă
scrisă cu litere mici a fost acela vizând cele zece procente din veniturile care aveau să fie ridicate din teritoriile descoperite – o cerere absurdă, din moment ce Columb nu fixa niciun termen-limită. (În condițiile în care clauza aceasta ar fi fost acceptată, Columb și urmașii săi ar fi devenit familia cea mai bogată de pe pământ, dar el nu a citit și nota cu pricina.)
