impresie era aceea de a risipi enorme sume de bani, gest menit să

dovedească faptul că punea cultura și societatea franceză mai presus de avere. Aceasta semăna cu faimoasele petreceri „potlatch”

din nord-vestul Statelor Unite, unde, distrugându-și periodic toate bunurile în mijlocul unor serbări gigantice, cu ospețe și focuri mari, indienii voiau să-și demonstreze puterea asupra altor triburi. La baza puterii nu stăteau banii, ci capacitatea acestor oameni de a-i cheltui și încrederea în superioritatea talentelor lor care, valorificate, le vor aduce cel puțin tot atâtea bogății câte distrugeau ei în acest ceremonial.

În ultimă instanță, seratele reflectau dorința baronului de a se integra nu numai în lumea afacerilor, ci și în societatea „elegantă” a Franței. Cheltuind bani cu aceste petreceri-potlatch, spera să

dovedească tuturor că puterea sa depășea domeniul financiar, pătrunzând în cel mult mai valoros al culturii. Rothschild și-a căpătat acceptarea socială adunând bani, dar baza de susținere dorită nu putea fi cumpărată cu ei. Ca să-și asigure averea, trebuia s-o „risipească”. Aceasta este generozitatea strategică în esența ei –

capacitatea de a fi flexibil față de bogăția ta, de a o pune la lucru nu ca să achiziționezi obiecte, ci ca să câștigi inimile oamenilor.

Varianta a III-a

Familia Medici din Florența Renașterii și-a clădit puterea sa colosală pe averea rezultată din afaceri bancare. Dar în această

republică veche de secole, ideea că banul cumpără puterea venea în contradicție cu nobilele valori democratice. Cosimo de’ Medici, primul din familie care a dobândit mare faimă, prefera să nu facă

zarvă în legătură cu aceste lucruri. Nu și-a etalat averea niciodată.

Totuși, pe vremea când nepotul său Lorenzo a ajuns la vârsta maturității, în anii de după 1470, bogăția familiei devenise prea

mare, iar influența ei prea vizibilă ca să mai poată fi mascate.

Lorenzo a rezolvat problema în felul lui, aplicând o strategie diversionistă care, de atunci încoace, a slujit multor oameni bogați: s-a transformat în cel mai ilustru patron și ocrotitor al artelor din câți existaseră vreodată. Nu numai că plătea regește tablourile cumpărate, ci a creat și cele mai bune școli pentru tineri artiști din Italia. Tocmai într-una dintre aceste școli l-a remarcat pe Michelangelo și l-a invitat să vină să locuiască în palatul său. Cu aceeași generozitate s-a purtat Lorenzo și cu Leonardo da Vinci.

Odată luați sub aripa sa proteguitoare, atât Michelangelo, cât și Leonardo i-au răsplătit dărnicia prin loialitate.

Ori de câte ori Lorenzo avea de înfruntat un dușman, scotea la iveală arma mecenatului. Atunci când, în 1472, inamicul tradițional al Florenței, Pisa, s-a revoltat împotriva supremației acesteia, Lorenzo i-a împăcat pe pisani dăruind o mulțime de bani universității care, cândva, fusese mândria și bucuria acestui oraș, dar, între timp, își pierduse mult din faima de altădată. Pisanii nu se puteau apăra împotriva unei asemenea manevre insidioase care, pe de o parte, le hrănea dragostea pentru cultură, iar pe de altă parte, le înăbușea dorința de a porni la luptă.

Comentariu

Nu încape îndoială, Lorenzo iubea arta. Mecenatul său nu era totuși lipsit și de un scop practic deliberat. În Florența epocii, activitatea bancară era poate cea mai puțin admirată dintre modalitățile de a face bani și în niciun caz nu reprezenta o sursă de putere respectată. Arta, în schimb, se situa exact la polul opus, bucurându-se de o venerație aproape religioasă. Investind în acest domeniu, Lorenzo dilua impresia generală negativă asupra originii averii de familie a Medicilor, înnobilând-o. Nu există utilizare mai bună a generozității strategice decât diversiunea – atenția publicului este deturnată dinspre realitatea lipsită de poezie, către farmecul magic al artei sau religiei.

Varianta a IV-a

Ludovic al XIV-lea avea un fler deosebit în privința puterii Î

banului. În epoca venirii sale la domnie, aristocrația încă mai reprezenta, așa cum o dovedise recent, un adevărat spin în coasta monarhiei și amenințarea rebeliunii fierbea înăbușit. Prin urmare, regele i-a determinat pe acești nobili puternici să cheltuiască sume imense, până la limita decavării, pentru a ține pasul cu traiul luxos de la curte. Odată aduși în pragul ruinei și depinzând de generozitatea monarhului, au devenit inofensivi. Apoi Ludovic a mai făcut un pas: i-a îngenuncheat tocmai prin această generozitate strategică. Mecanismul era următorul: ori de câte ori remarca un curtean recalcitrant de a cărui influență avea nevoie sau a cărui tendință spre revoltă ținea s-o înăbușe, regele se folosea de marea sa bogăție ca să netezească asperitățile. Începea prin a-și ignora victima, care se lăsa cuprinsă de neliniște. Apoi aceasta constata brusc că fiului său i se acordase o funcție bine plătită, că se alocaseră

fonduri substanțiale pentru ținutul său de baștină sau primea în dar un tablou pe care și-l dorea de multă vreme. Din mâinile lui Ludovic cadourile se revărsau șuvoi. În cele din urmă, după

săptămâni sau luni de zile, monarhul îi cerea serviciul de care avusese nevoie de la început. Omul care odată jurase să facă orice pentru a pune stavilă puterii regale simțea deodată că își pierduse dorința de a lupta. Dacă regele ar fi încercat să-l mituiască în mod deschis, reacția sa ar fi fost una de revoltă. Lucrurile trebuiau făcute cu mult mai mare finețe. Cum avea de cultivat un pământ tare și arid, în care nu putea încolți nicio plantă, Ludovic afâna solul înainte de a trece la semănat.

Comentariu

Ludovic al XIV-lea era conștient de faptul că în atitudinea omului față de bani există un element emoțional adânc înrădăcinat în copilărie. La această vârstă, sistemul nostru complicat de trăiri și sentimente în raport cu părinții are în centrul său darurile – ele reprezintă un semn de dragoste și de aprobare. Chiar ajunse la maturitate, persoanele care primesc daruri (financiare sau de orice alt fel) devin brusc tot atât de vulnerabile pe cât sunt copiii, mai ales atunci când cel care face darul este cineva aflat într-o funcție importantă. Ele nu se pot împiedica să se „deschidă” – voința lor slăbește, se… afânează asemenea solului ce trebuie plantat.

Ca efectul să fie maxim, darul trebuie să sosească pe neașteptate. În plus, trebuie să pară remarcabil ori prin faptul că un astfel de cadou nu s-a mai făcut niciodată, ori pentru că momentul primirii a fost precedat de o atitudine de răceală a dăruitorului. Cu cât mai multe daruri reverși asupra cuiva, cu atât neutralizezi efectul acestei arme. Ori vor lua darurile tale drept ceva de la sine înțeles, devenind niște monștri de ingratitudine, ori se vor simți jigniți de ceea ce li s-ar părea un gest de caritate. În schimb, un singur dar, venit ca din senin, nu riscă să-ți „strice” copiii răsfățându-i; îi va aduce la discreția ta.

Varianta a V-a

Fushimiya, un negustor de antichități din Edo (vechiul nume al orașului Tokyo) care a trăit în secolul al XVII-lea, a poposit odată

într-o ceainărie dintr-un sat. După ce și-a savurat ceaiul, a rămas să

privească îndelung ceașca, pe care de altfel a plătit-o și a luat-o cu el. Un meșteșugar din partea locului a așteptat ca Fushimiya să

plece, apoi s-a apropiat de bătrâna proprietară a ceainăriei și a întrebat-o cine era acest străin. Femeia i-a spus că era colecționarul cel mai renumit din Japonia și negustorul de antichități al seniorului de la Izumo. Meșteșugarul a ieșit în grabă și a alergat după el, l-a ajuns din urmă și l-a rugat insistent să-i vândă lui ceașca, desigur foarte valoroasă de vreme ce ținuse s-o cumpere un om atât de cultivat. Fushimiya a râs din toată inima: „Este o ceașcă

obișnuită din ceramică de Bizen și nu e valoroasă deloc. Motivul pentru care am privit-o era că aburii păreau să plutească în jurul ei, în chip ciudat și m-am gândit că poate are vreo fisură.” (Adepții devotați ai ceremoniei ceaiului manifestă mare interes pentru orice element neobișnuit din frumusețea nealterată a naturii.) Cum meșteșugarul părea în continuare doritor să aibă ceașca, Fushimiya i-a făcut-o cadou.

Meșteșugarul a arătat-o tuturor, încercând să găsească un expert care să-i dea pe ea un preț bun, dar toată lumea îi spunea același lucru – era o ceașcă obișnuită. Curând, omul a început să-și neglijeze atelierul. Nu se mai gândea decât la ceașcă și la averea ce i-ar putea-o aduce ea. În sfârșit, s-a dus la Edo, ca să vorbească

direct cu Fushimiya, la prăvălia acestuia. Negustorul a înțeles că,

fără să vrea, îi făcuse un rău acestui om care ajunsese să creadă că

ceașca avea valoare și i-a oferit o sută de ryo (bani de aur) în schimbul ei, ca gest de amabilitate. Ceașca era într-adevăr banală, dar negustorul voia să-l elibereze de obsesie pe meșteșugar și să-i creeze sentimentul că toată frământarea sa nu fusese chiar zadarnică. Omul i-a mulțumit și și-a văzut de drum.

Curând s-a răspândit zvonul că Fushimiya cumpărase ceașca.

Nu exista negustor de antichități din Japonia care să nu-l roage să i-o vândă lui căci, din moment ce plătise pe ea o sută de ryo, ceașca prețuia, desigur, mai mult. Fushimiya a încercat să le explice confraților săi cum stăteau lucrurile, dar aceștia nu s-au lăsat convinși să renunțe. În cele din urmă, s-a înduplecat și a scos ceașca la vânzare.

MANTIA DE CULOAREA FLĂCĂRII

În timpul campaniei lui Cambyses în Egipt, numeroși greci au vizitataceastă țară, cu un motiv sau altul; unii, după cum era și de așteptat,pentru a face negoț, alții pentru că erau soldați, iar mulți, fără îndoială,din pură curiozitate, ca să vadă ceea ce era de văzut. Printre aceștia dinurmă s-a numărat și fiul lui Aeaces, Syloson, fratele exilat al luiPolycrates din Samos. În Egipt, lui Syloson i-a surâs norocul în chipextraordinar: pe când se plimba pe străzile din Memphis, înveșmântatîntr-o mantie de culoarea flăcării, Darius, care pe atunci făcea parte dinescorta lui Cambyses și nu devenise încă o persoană însemnată, l-aobservat și, cuprins de dorința puternică de a avea mantia, s-a dus laSyloson și s-a oferit să i-o cumpere. Cum nerăbdarea sa de a o obține eraevidentă, Syloson a avut inspirația de a-i spune: „Nu mi-aș vinde mantiapentru toți banii din lume, dar dacă vrei s-o ai, ţi-o dăruiesc”. Auzindaceasta, Darius i-a mulțumit cu căldură și a luat-o. În clipa aceea, Sylosons-a gândit că își pierduse veșmântul din pricina bunătății prostești a firiisale. Apoi au venit moartea lui Cambyses și revolta celor șapte împotrivaMarelui Preot, iar Darius s-a urcat pe tron. Syloson a aflat că omul pecare îl îndatorase în Egipt dăruindu-i mantia de culoarea flăcării deveniseregele Persiei.

S-a grăbit spre Susa, s-a așezat lângă poarta palatului regal și a cerutsă fie trecut pe lista binefăcătorilor regelui. Santinela de la intrare i-avorbit lui Darius despre cererea grecului, iar regele, mirat, a întrebat cineera străinul acela. „Căci desigur, cum am venit la tron de atât de puțină

vreme, nu poate fi niciun grec față de care să fiu îndatorat pentru vreunserviciu. Până acum nu a ajuns la mine nimeni dintre aceștia și nu îmiamintesc să-i datorez ceva vreunuia, dar adu-l aici să aflu pe ce îșiîntemeiază cererea.”

Soldatul din gardă l-a condus pe Syloson înaintea regelui și atuncicând interpreții acestuia l-au întrebat cine este și ce făcuse ca să merite să

se numere printre binefăcători, i-a amintit lui Darius povestea mantiei șii-a spus că el fusese omul care i-o dăruise.

„O, tu ești cel mai generos dintre oameni”, a exclamat Darius, „căcipe când nu eram decât o persoană fără rang și fără putere, mi-ai făcut undar – mic, este adevărat, dar vrednic să fie răsplătit cu tot atâtarecunoștință din partea mea ca și darurile cele mai minunate pe care leprimesc astăzi. Îți voi da în schimb mai mult argint și aur decât poținumăra, ca astfel să nu îți pară rău niciodată că i-ai făcut cândva o bucurielui Darius, fiul lui Hystaspes.”

„Stăpâne”, a răspuns Syloson, „nu îmi dărui argint sau aur, ci maibine dă-mi înapoi insula Samos, unde m-am născut și care, de cândOroetes l-a ucis pe fratele meu Polycrates, se află în mâinile unuia dintreslujitorii noștri. Să fie insula Samos darul ce vrei să mi-l faci – dar nu lăsasă fie ucis niciun om de acolo și nici aruncat în sclavie să nu fie niciunul.”

Darius a încuviințat și a trimis o armată pe care a pus-o sub comandalui Otanes, unul dintre cei șapte, cu poruncă să facă întocmai ce îi ceruseSyloson.

Istorii, Herodot, secolul al V-lea î. Hr.

Banii nu sunt niciodată cheltuiți cu mai mult folos ca atunci când îipierzi prin înșelătorie, căci astfel cumperi cu ei prudența înțeleaptă.

Arthur Schopenhauer, 1788–1860

În timpul licitației, doi cumpărători au oferit deodată câte două