vândă: nu se simțea bine să-i ia prietenului său atâția bani. Totuși, în cele din urmă, a acceptat. În fond, a adăugat el, „presupun că nu mai contează cât îmi plătești. Îți vei recupera pierderea în câteva zile, copiind propriile tale bancnote.” După ce l-a pus pe Loller să
jure că nu va vorbi niciodată, cu nimeni, despre mașina de făcut bani, Lustig a luat suma și, în cursul aceleiași zile, a părăsit hotelul.
Un an mai târziu, la capătul a nenumărate tentative inutile de a copia bancnote, Loller s-a dus la poliție și a povestit cum îl înșelase contele Lustig cu doi dolari, ceva substanțe chimice și o cutie de mahon cu care nu avea ce face.
Comentariu
Contele Lustig avea ochiul format – depista fără greș
slăbiciunile oamenilor. Le ghicea din cele mai neînsemnate gesturi.
Loller, de pildă, dădea chelnerilor bacșișuri prea generoase, părea
încordat atunci când discuta cu recepționerul și vorbea în gura mare despre afacerea lui cu motoare. Lustig și-a dat seama imediat de punctul vulnerabil al omului: nevoia de afirmare, de cucerire a unui statut social și de acel respect public la care, credea el, îl îndreptățea averea sa. În plus, era în mod vizibil și cronic nesigur de sine.
Contele venise la Palm Beach în căutarea unei „prăzi”. Cu flerul său impecabil, l-a „mirosit” în Loller pe fraierul ideal, adică insul ale cărui „goluri psihice” avea să le umple.
LUCRURILE MICI SUNT CELE CARE CONTEAZĂ
Cu vremea, am început să caut micile slăbiciuni. […] Lucrurile micisunt cele care contează. Într-o anumită împrejurare, l-am „dus” pepreședintele unei mari bănci din Omaha. Afacerea [falsă] priveacumpărarea sistemului de transport electric urban, inclusiv un pod pestefluviul Mississippi. Șefii mei erau, chipurile, germani, și trebuia să ducnegocieri cu Berlinul. Pe când așteptam răspunsul lor, am introduspropunerea mea referitoare la niște așa-zise acțiuni miniere. Cum acest omera bogat, m-am hotărât să joc în stil mare. […] Între timp, eu șibancherul jucam golf, îi făceam vizite acasă, mergeam la teatru cu el și cunevastă-sa. Deși arătase un oarecare interes pentru acțiunile miniere, încă
nu părea convins. Am construit treaba de așa manieră încât să se vadă că
era nevoie de o investiție de un milion două sute cincizeci de mii de dolari.
Eu ar fi urmat să pun nouă sute de mii, iar bancherul, trei sute cincizeci demii. Totuși, continua să ezite.
Într-o seară, când m-am dus la el la cină, m-am dat cu puțin parfum –
„Violete de aprilie” de la Coty. Pe atunci, un bărbat nu era consideratefeminat dacă se parfuma cu discreție. Soției bancherului i-a plăcut foartemult parfumul.
„De unde îl ai?”
„E o combinație rară”, i-am răspuns, „preparată special pentru mine,de către un specialist francez. Îți place într-adevăr?”
„Îl ador, nu altceva”, a spus ea.
A doua zi, mi-am scotocit prin lucruri și am găsit două sticluțe goale.
Amândouă veneau din Franța, dar cu ce să le umplu? M-am dus la unmagazin universal din centru și de la parfumeria de acolo am cumpăratvreo două sute cincizeci de grame de „Violete de aprilie” Coty. Am turnatparfumul în cele două sticluțe franțuzești, le-am închis și sigilat cu grijă
și le-am învelit în hârtie fină de mătase. Seara, am dat o fugă pe la bancheracasă și i-am oferit soției sale parfumul. „Tocmai le primisem, princomandă specială, la Köln”, i-am spus.
În dimineața următoare, bancherul mi-a telefonat la hotel. Soția sa eraîndrăgostită de parfum, care i se părea cel mai minunat, cel mai exoticdintre toate câte folosise vreodată. Nu i-am spus că putea să și-l cumperedupă pofta inimii chiar acolo, în Omaha.
„Mi-a spus”, a mai adăugat el, „că sunt norocos să am drept asociatun om ca dumneata.”
Din clipa aceea, și-a schimbat atitudinea, pentru că avea o încredereoarbă în judecata nevestei. […] S-a despărțit de trei sute cincizeci de miide dolari. În treacăt fie zis, aceasta a fost lovitura cea mai tare din carieramea [de escroc].
Weil zis și „Yellow Kid”, 1875–1976
Oferindu-i prietenia sa, Lustig își dădea seama că îi oferea respectul instantaneu al celorlalți oaspeți ai hotelului. Ca nobil, contele îi deschidea acestui recent-îmbogățit accesul la lumea elegantă și rafinată a averilor vechi. Și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai părea să aibă și o mașinărie care l-ar fi putut scăpa pe Loller de orice grijă. Ar fi fost pe picior de egalitate cu Lustig, care se folosise și el de mașina de făcut bani ca să-și păstreze stilul de viață potrivit rangului. Nici nu e de mirare că fraierul a mușcat momeala.
Ține minte: Când umbli după victime, caută-i pe cei nemulțumiți, nefericiți și nesiguri de ei înșiși. Asemenea oameni sunt plini de puncte vulnerabile și au insatisfacții pe care le poți exploata. Nevoia lor este fisura – o lărgești și spargi zidul de apărare când vrei.
Varianta a III-a
În anul 1559, Henric al II-lea, regele Franței, a murit în timpul unui turnir. A venit la tron fiul său cel mai mare, Francisc, al doilea cu acest nume în istoria regatului, dar în spatele monarhului se afla văduva florentină a lui Henric, regina-mamă Caterina de Médicis, o femeie ce se dovedise dintotdeauna capabilă să cârmuiască țara.
Când, în anul următor, a murit și Francisc, Caterina a devenit
regentă până la majoratul celui de-al doilea dintre fiii ei, acela care avea să domnească sub numele de Carol al IX-lea, dar care pe atunci nu împlinise decât zece ani.
Puterea reginei era amenințată în primul rând de Antoine de Bourbon, regele Navarei și de fratele acestuia, redutabilul prinț de Condé. Amândoi ridicau pretenții la rangul de regent, cu atât mai mult cu cât Caterina era, în fond, italiancă, adică o străină. Ea s-a grăbit să-l numească pe Antoine în funcția de locotenent-general al regatului, titlu care părea să-i satisfacă ambiția. În plus, astfel îl avea sub ochii ei, la curte, și îi putea supraveghea orice mișcare. Pasul următor al reginei a fost încă și mai inteligent: Antoine, o știa toată
lumea, avea o mare slăbiciune față de femeile tinere, drept care Caterina a ales-o pe una dintre cele mai atrăgătoare domnișoare de onoare din suita ei, Louise de Rouet, și a pus-o să-l seducă. Aflată în intimitatea regelui Navarei, tânăra femeie îi raporta totul reginei-mame. Manevra a dat rezultate atât de strălucite, încât aceasta i-a
„plasat” o altă domnișoară de onoare și prințului de Condé – așa a luat naștere escadronul volant de tinere prin intermediul cărora Caterina îi spiona și îi ținea sub control pe nobilii de la curte, fără ca aceștia să știe ce se întâmplă.
În 1572, regina-mamă și-a măritat fiica, Margareta de Valois, cu Henric, fiul lui Antoine, regele Navarei. A aduce atât de aproape de putere o familie care îi contestase mereu autoritatea reprezenta o mișcare periculoasă și, ca să se asigure de loialitatea noului ginere, Caterina l-a dat în primirea celei mai frumoase dintre membrele
„escadronului său volant”, Charlo e de Beaune Semblançay, baroană de Sauves, deși Henric era acum soțul propriei ei fete.
Câteva săptămâni mai târziu, Margareta nota în jurnalul său:
„Doamna de Sauves l-a vrăjit atât de tare pe soțul meu, încât nu mai dormim împreună și nici măcar nu mai stăm de vorbă.”
Și dacă tot suntem la acest subiect, mai este încă un fapt care merită
