– cu alte cuvinte, ca să-i distrugă viața.

Totuși acest gen de sadism se plătește cumplit de scump. Palatul care ar fi putut fi construit în zece ani, a fost terminat în douăzeci.

Ducesa și-a stricat relațiile cu mulți oameni și a fost îndepărtată de la curte. Tot din această cauză, ducele a suferit profund – nu dorea decât să trăiască liniștit în palatul său. În plus, s-au declanșat procese nesfârșite, care i-au mâncat lui Vanbrugh ani din viață. În fine, ultimul cuvânt îi aparține posterității: arhitectul rămâne în istorie ca un creator genial, în timp ce de ducesă, la periferia istoriei, oamenii nu își vor mai aminti decât în legătură cu meschinăria ei învederată.

Cine este cu adevărat puternic, este și generos: nu își poate permite să dea dovadă de zgârcenie. Atât generozitatea, cât și zgârcenia se manifestă cel mai clar atunci când este vorba despre bani. Prin urmare, este preferabil să cheltuiești cu larghețe și să-ți faci reputația de om generos. Este o investiție care nu va întârzia să

aducă dividende substanțiale. Să nu lași niciodată detaliile de natură financiară să te împiedice să-ți dai seama de imaginea pe care o au ceilalți despre tine. Resentimentele lor te vor costa mai mult în viitor. Dacă vrei să-ți atragi o parte din gloria creatorilor pe care îi angajezi, măcar plătește-i. Supunerea le-o cumperi mai bine cu bani decât prin demonstrațiile tale de putere.

RESPECTAREA LEGII

Varianta I

Pietro Aretino, fiul unui cizmar umil, s-a catapultat pe culmile faimei scriind satire mușcătoare. Ca toți ceilalți artiști din Renaștere, avea și el nevoie de un patron care să-i asigure un trai confortabil fără să se amestece în creația sa. În 1528, Aretino a decis să adopte o nouă strategie în jocul obținerii protecției. Părăsind Roma, s-a stabilit la Veneția, unde puțină lume auzise de el. Avea ceva bani puși deoparte, dar încolo, mai nimic. Cu toate acestea, curând după

ce s-a instalat în noua sa reședință, a început să ofere banchete și distracții, la care invita și pe bogați, și pe săraci. S-a împrietenit cu absolut fiecare gondolier și le-a dat bani tuturor cerșetorilor, orfanilor și spălătoreselor. Printre venețienii de rând, s-a răspândit repede zvonul că Aretino nu era numai un mare scriitor, ci și un om puternic – un fel de senior.

Casa lui a început să fie frecventată de artiști și de personalități influente. În câțiva ani, Aretino a devenit o celebritate.

Generozitatea îi epuizase aproape toate economiile, dar îi asigurase un bun renume și îl făcuse, la rândul său, influent – ceea ce reprezintă elemente esențiale ale puterii. Cum în Italia Renașterii, ca pretutindeni de altfel, larghețea era un privilegiu al celor bogați, aristocrații și-au închipuit că Aretino dispunea de suficientă

influență pentru a merita să fie cumpărat, deci scriitorul a început să primească tot felul de daruri în obiecte și bani. Duci și ducese, negustori bogați, papi și principi se întreceau să-i câștige bunăvoința și să-l copleșească cu cadouri.

Bineînțeles, risipa lui Aretino fusese o strategie – o strategie care a dat roade. Însă pentru a-și asigura un trai confortabil și stabil, avea nevoie de buzunarele adânci ale unui patron puternic. Trecând

în revistă toate variantele posibile, în cele din urmă a pus ochii pe extrem de bogatul duce de Mantova și a scris un poem epic pe care i l-a dedicat. Era o practică larg răspândită printre scriitorii aflați în căutarea unui protector: în schimbul dedicației, li se vărsa câte un mic stipendiu, care să-i hrănească până când compuneau poemul următor, astfel încât trăiau într-o servitute permanentă. Dar Aretino voia nu numai stipendii, ci și putere. Îi închinase ducelui un poem, însă i l-a oferit ca pe un dar, gestul său subliniind faptul că el nu era un slujitor care să aștepte o simbrie modestă, ci un egal.

Dărnicia lui Aretino nu s-a oprit aici: cum devenise un prieten apropiat a doi dintre cei mai mari artiști venețieni, sculptorul Jacopo Sansovino și pictorul Tițian, i-a convins și pe aceștia să ia parte la generozitatea sa tactică. Înainte de a-l aborda pe duce, Aretino îl studiase atent și îi știa pe de rost gusturile. Era deci în măsură să-i sfătuiască pe Sansovino și pe Tițian asupra subiectelor care îi erau pe plac. Ca urmare, atunci când i-a trimis o sculptură de Sansovino și o pictură de Tițian ca dar din partea sa și a lor, ducele nu a mai putut de bucurie.

În cursul următoarelor câteva luni, Aretino i-a făcut și alte cadouri – spade, șei, cristaluri (specialitate venețiană) – lucruri despre care știa că ducele le aprecia în mod deosebit. Curând, cei trei (el, Tițian și Sansovino) au început să primească și ei daruri din partea ducelui. Strategia a continuat. Când ginerele unuia dintre prietenii lui Aretino a fost trimis la închisoarea din Mantova, scriitorul a uzat de influența sa pe lângă duce și i-a obținut eliberarea. Prietenul său, un negustor bogat, era o personalitate în societatea aleasă a Veneției. Folosind bunăvoința deja câștigată a ducelui, acum și-l îndatorase pe un om important, care, la rândul său, nu avea să pregete să-l ajute la nevoie. Cercul relațiilor influente se lărgea din ce în ce mai mult. Iar și iar, Aretino a profitat de enorma putere politică a ducelui, care, în plus, îl mai sprijinea și în numeroasele sale idile de la curte.

Până la urmă, însă, relația scriitorului cu patronul său a devenit încordată, căci Aretino a ajuns la concluzia că ducele ar fi putut să-i răsplătească mai bine generozitatea. Totuși nu s-a înjosit să

cerșească sau să se plângă: cum schimbul de daruri îi plasase pe un plan de egalitate, nu părea potrivit să aducă în discuție problema banilor. Aretino pur și simplu s-a retras din cercul ducelui și a pornit în căutarea altei prăzi bogate, oprindu-se, pe rând, asupra

regelui Francisc al Franței, familiei Medici, ducelui de Urbino, împăratului Carol Quintul și încă altor câțiva. În ultimă instanță, având mai mulți protectori, nu era obligat să se arate supus nici unuia, iar puterea sa a început să semene cu aceea a unui senior egal cu ei.

Comentariu

Aretino a înțeles două caracteristici fundamentale ale banului: întâi, că, pentru a-ți aduce putere, trebuie lăsat să circule. Cu banii nu trebuie să cumperi obiecte fără viață, ci influență asupra oamenilor. Făcându-i să treacă mereu de la unul la altul, Aretino și-a lărgit permanent cercul de prieteni importanți, fapt care, până la urmă, s-a dovedit că justifica pe deplin cheltuielile. În al doilea rând, Aretino cunoștea valoarea cheie a darului. A oferi un cadou înseamnă a sugera că cel care dă se află pe același plan cu cel care primește sau chiar îi este superior acestuia. Darul implică și crearea unei obligații. Dacă prietenii îți dau ceva pe degeaba, poți să fii sigur că așteaptă să le faci un serviciu și încearcă să te determine să li te simți îndatorat. (Mecanismul comportamental poate fi sau nu conștient, dar aceasta este funcționarea lui.)

Aretino evita să-și lase libertatea stânjenită de asemenea piedici. În loc să se poarte ca un om servil, care să aștepte de la cei puternici să-i asigure subzistența, el a răsturnat dinamica acestor relații: nu el le era îndatorat, ci ei îi deveniseră obligați lui. Iată

scopul strategiei cadourilor – o strategie care l-a ridicat pe cele mai înalte trepte ale piramidei sociale. Înainte de a muri, ajunsese scriitorul cel mai celebru din Europa.

Trebuie să înțelegi: banul poate determina relațiile cu puterea, dar acestea nu depind neapărat de cât ești de bogat, ci de felul în care îți folosești bogăția. Oamenii puternici dăruiesc cu ușurință

cumpărând nu obiecte, ci popularitate. Dacă te resemnezi să accepți o poziție socială inferioară numai pentru că deocamdată nu ai bani, riști să rămâi în această situație până la sfârșit. Uzează de metoda pe care a aplicat-o Aretino aristocraților italieni: imaginează-ți că ești egalul lor. Fă pe marele senior fără nicio reținere, oferă daruri generoase, ține casă deschisă, fă banii să circule și creează-ți o fațadă

de putere prin acel procedeu alchimic ce transformă bancnotele în

influență.

ISTORIA LUI MOISE ȘI A FARAONULUI

Stă scris în istoria profeților că Moise a fost trimis la faraon cu belșugde minuni, lucruri nemaivăzute și slavă. În fiecare zi, pentru masafaraonului erau tăiate patru mii de oi, patru sute de vaci, două sute decămile și cât păsăret, pește, băutură, carne friptă, dulciuri și alte lucrurimai trebuiau. Tot poporul din Egipt și toată armata mânca la masafaraonului, în fiecare zi. Vreme de patru sute de ani, faraonul îșiproclamase divinitatea și nu încetase niciodată să dăruiască această hrană.

Când Moise s-a rugat zicând: „O Doamne, pierde-l pe faraon”, Dumnezeua răspuns la rugăciunea lui și i-a spus: „Îl voi pierde cu apă și voi dăruitoate bogățiile lui și ale soldaților lui ție și popoarelor tale”.

Au trecut mai mulți ani de la această făgăduință și faraonul sortitpierzării continua să trăiască în toată strălucirea sa. Moise nu mai răbdasă aștepte ca Domnul să-l piardă pe faraon. Astfel, a ajunat patruzeci dezile și apoi s-a urcat pe muntele Sinai și vorbind cu Dumnezeu, a zis: „O

Doamne, mi-ai făgăduit că îl vei pierde pe faraon, iar el încă nu s-a lepădatde niciuna din blasfemiile lui. Când oare îl vei da pierzării?”

Un glas mare s-a ridicat din Adevăr spunând: „O Moise, tu vrei să-ldau pierzării pe faraon cât mai repede cu putință, dar de o mie de ori o miedintre slujitorii Mei mă roagă să nu fac aceasta niciodată, căci seîmpărtășesc din traiul bun și se bucură de pace sub stăpânirea lui. Jur peînsăși puterea mea că atâta vreme cât le dă hrană și alinare făpturilorMele, Eu nu îl voi da pierzării.” Și Moise a spus: „Atunci când, Doamne,îți vei îndeplini făgăduiala?” Și Dumnezeu a spus: „Făgăduiala Mea va fiîndeplinită atunci când el nu va mai avea grijă de făpturile Mele. Dacă

vreodată va începe să-și împuțineze bunătatea, să știi că ceasul lui seapropie.”

Așa s-a făcut într-o zi că faraonul i-a spus lui Haman: „Moise i-aadunat în jurul său pe fiii lui Israel și ne aduce nemulțumire. Nu știmcum se vor sfârși acestea pentru noi. Trebuie să ne umplem hambarele casă nu rămânem nicicând fără provizii. Astfel vom înjumătăți porțiazilnică și vom păstra hrana.” A poruncit să se taie două mii de oi, două

sute de vaci și o sută de cămile și la fel, la tot două sau trei zile, să seînjumătățească hrana. Atunci Moise a știut că făgăduiala Adevărului eraaproape de îndeplinire, căci micșorarea aspră a porțiilor vestea sfârșitul și

era semn rău. Știutorii cei vechi spun că în ziua în care faraonul s-aînecat, în bucătăriile palatului se tăiaseră numai doi miei.

Nimic nu prețuiește cât dărnicia. […] Dacă un om are bogății și,chiar dacă nu este rege, vrea să se poarte ca un domnitor, dacă vrea caoamenii să se închine înaintea lui, să-l slăvească și să-l numească stăpânulși conducătorul lor, atunci spune-i să le întindă masă mare, în fiecare zi.

Toți cei care și-au dobândit un nume pe lumea aceasta și l-au făcut mai cuseamă prin dărnicia ospeției, căci cei zgârciți și hapsâni nu sunt plăcuținici pe lumea aceasta, nici pe cealaltă.

Cartea domniei sau legile regilor, Nizam al-Mulk, secolul al XI-lea Varianta a II-a

Curând după ce a făcut avere în Parisul din preajma anului 1820, baronul James Rothschild s-a văzut confruntat cu cea mai grea problemă din câte întâlnise: cum putea un evreu – și încă un evreu german – un intrus în societatea franceză, să-și câștige respectul claselor superioare xenofobe din această țară? Rothschild știa cum funcționează mecanismul puterii. Își dădea seama că averea îi conferă statut social, dar că în condițiile în care nu este acceptat de această societate, nici statutul, nici bogăția nu vor fi de durată. Prin urmare, a privit în jurul său și s-a întrebat ce anume ar putea cuceri inimile acestor oameni.

Actele de caritate? Prea puțin le păsa francezilor de ele.

Influența politică? Deja o avea și dacă ea le stârnea vreo reacție, aceea era mai degrabă una de suspiciune. A ajuns la concluzia că

punctul nevralgic al societății îl constituia blazarea. În epoca Restaurației Bourbonilor, nobilimea franceză se plictisea. Prin urmare, Rothschild a pus la bătaie sume uriașe de bani ca s-o distreze. A angajat pe cei mai buni arhitecți din Franța ca să-i proiecteze grădini și o sală de bal; și-a asigurat serviciile lui Marie-Antoine Carême, cel mai celebru dintre bucătarii francezi, pentru dineurile cele mai copioase și mai rafinate din câte se văzuseră

vreodată la Paris. Nimeni nu a putut să-i reziste, chiar dacă

petrecerile erau oferite de un evreu german. Seratele săptămânale ale lui Rothschild au început să atragă din ce în ce mai multă lume.

În următorii câțiva ani, bancherul a obținut acel unic lucru care poate să consolideze puterea unui intrus: acceptarea socială.

Comentariu

Generozitatea strategică constituie întotdeauna o armă

puternică în cucerirea susținerii sociale, mai ales pentru cineva străin. Dar baronul Rothschild era inteligent: știa că tocmai averea crease o barieră între el și francezi și îl făcea să pară nesuferit și nedemn de încredere. Calea cea mai bună de a le schimba această