Odată, [superimpresarul hollywoodian] Irving Paul Lazar țineamorțiș să-i vândă marelui [„mogul” al cinematografiei] Jack L. Warner opiesă de teatru. Într-o discuție [cu scenaristul Garson Kanin], Lazarexplica: „Am stat mult de vorbă cu el astăzi, dar nu i-am pomenit desprepiesă; nici nu am atins acest subiect.”
„Și de ce nu?”, l-am întrebat.
„Pentru că am de gând să aștept până de sâmbătă în două săptămâni,când mă duc la Palm Springs”.
„Nu înțeleg.”
„Nu înțelegi? Mă duc la Palm Springs în fiecare weekend, dar Warnernu vine sâmbăta asta. Are o avanpremieră sau ceva de genul ăsta, așa că n-o să fie acolo decât sâmbăta cealaltă și, deci, atunci o să atac și eu problemapiesei.”
„Irving, sunt din ce în ce mai nelămurit.”
„Uite ce”, a spus Irving nerăbdător, „știu eu ce fac și știu cum să-ivând ceva lui Warner. Ăsta e genul de materiale care îl cam pun înîncurcătură, așa că trebuie să-l iau tare și pe nepregătite ca să-i smulg unO.K.”
„Bine, dar de ce la Palm Springs?”
„Pentru că la Palm Springs se duce în fiecare zi să facă băi de abur șichiar acolo o să fiu și eu. Uite cum stă treaba cu Jack: are op eci de ani, epeste poate de vanitos și nu-i place să-l vadă cineva gol-pușcă. Așa că, mă
duc la el la saună, gol, adică el e gol, în fine, gol o să fiu și eu, dar miepuțin îmi pasă de cine mă vede. Lui, însă, îi pasă. Bun, mă duc la el, gol, șiîncep să-i vorbesc despre piesă, și el o să se simtă teribil de jenat și o să
vrea să scape de mine și, ca să scape de mine, cel mai ușor e să-mi spună
p
ș
p
ș
p
«Da», fiindcă știe că dacă îmi spune «Nu», o să mă țin de capul lui, și o să
insist, și n-o să mă dau bătut cu una, cu două. Așa că, probabil, ca să-mifacă vânt de acolo, o să-mi spună «Da» „.
Două săptămâni mai târziu, am citit în ziar că studioul WarnerBrothers achiziționase drepturile asupra piesei, i-am telefonat lui Lazar șil-am întrebat cum procedase.
„Păi tu ce crezi?”, mi-a răspuns el. „Mișcarea cu pielea goală, exactașa cum îți spusesem că o să țină… și a ținut”.
Hollywood, Garson Kanin, 1974
Comentariu
Richelieu concepea totul în termenii unei campanii militare și, pentru el, nu exista manevră strategică mai importantă ca identificarea și exploatarea punctelor slabe ale inamicului. Încă de la discursul său din 1615, a căutat veriga vulnerabilă din lanțul puterii și a găsit-o: regina-mamă. Nu pentru că Maria de Médicis ar fi fost o ființă slabă – în fond, își ținea sub stăpânirea ei și regatul, și fiul – însă Richelieu a înțeles că avea de-a face cu o femeie nesigură
de sine, care simțea nevoia de a se bucura tot timpul de atenția unei prezențe masculine încurajatoare. A copleșit-o cu devotamentul său afectuos și plin de respect, mergând chiar până la a-i linguși favoritul, pe Concini. Știa că avea să vină ziua când Ludovic va prelua puterea, dar mai știa și că regele își iubea mama și că, față de ea, nu avea să fie niciodată decât un copil neștiutor. Ca să
dobândească influență asupra regelui, calea cea mai bună nu era aceea de a-i intra în grații lui, mai ales că situația de favorit s-ar fi putut schimba de la o zi la alta, ci de a-și consolida poziția pe lângă
regina-mamă, întrucât iubirea acestuia pentru ea reprezenta o certitudine.
Odată ce Richelieu a cucerit funcția râvnită – aceea de prim-ministru – a dat-o deoparte pe Maria de Médicis, îndreptându-se spre următoarea verigă slabă a lanțului: regele și personalitatea sa fragilă. Firea lui Ludovic avea să poarte întotdeauna amprenta copilului neajutorat, care și-a pierdut pretimpuriu tatăl și resimțea necesitatea unei autorități superioare. Tocmai pe această slăbiciune și-a construit cardinalul puterea și gloria.
Amintește-ți mereu: când ajungi la curte, găsește veriga
vulnerabilă. Adeseori, omul cel mai puternic nu este regele sau regina, ci o persoană din culise – favoritul, soțul (sau soția), ba, se mai întâmplă, bufonul curții. Această persoană poate avea mai multe puncte slabe decât regele însuși, pentru că puterea sa depinde de tot felul de factori imprevizibili, pe care nu are cum să-i controleze.
În sfârșit, dacă ai de-a face cu „copii” neajutorați, incapabili să
ia o hotărâre, exploatează-le vulnerabilitatea și împinge-i spre proiecte aventuroase. Vor deveni și mai dependenți de tine, pentru că, în ochii lor, vei reprezenta imaginea adultului în stare să-i scape din necaz și să le ofere siguranța dorită.
Varianta a II-a
În decembrie 1925, oaspeții celui mai elegant hotel din Palm Beach, Florida, urmăreau plini de interes sosirea unui personaj misterios, descins dintr-un Rolls-Royce condus de un șofer japonez.
În următoarele zile, l-au tot studiat pe acest bărbat frumos, care purta un baston cochet, primea telegrame peste telegrame la orele cele mai diferite și nu se angaja în conversație cu nimeni decât preț
de câteva minute. Auziseră că era conte – contele Victor Lustig – și că provenea dintr-una dintre cele mai bogate familii aristocratice ale Europei, dar mai mult decât atât, nu aflaseră.
Ne putem închipui, așadar, cât de mare le-a fost mirarea când, într-o zi, Lustig s-a îndreptat către un anume domn Herman Loller, care nu făcea parte din elita oaspeților hotelului (nefiind decât proprietarul unei companii producătoare de mașinării mecanice) și a intrat în vorbă cu el. Loller se îmbogățise de puțină vreme și pentru el era foarte important să-și facă relații în lumea bună. S-a simțit onorat și oarecum intimidat de acest domn subțire, care vorbea o engleză fără cusur, poate doar cu un vag accent străin.
Curând, s-au împrietenit.
Bineînțeles, conversația o ducea mai ales Loller și, într-o seară, acesta a mărturisit că afacerile nu-i mergeau prea bine și că era de așteptat ca situația să se înrăutățească și mai tare. Confidență pentru confidență, Lustig i-a spus noului său prieten că avea dificultăți financiare serioase – comuniștii îi luaseră averea și proprietățile. Era prea bătrân ca să învețe vreo meserie și să se apuce să muncească.
Din fericire, descoperise soluția: „o mașină de făcut bani”. „Tu, falsificator?!”, a murmurat, șocat, Loller. A, nu, l-a liniștit contele, explicându-i că printr-un proces chimic secret, această mașinărie putea copia orice bancnotă, cu cea mai mare exactitate. Introduci un dolar și, după șase ore, ai doi, în bancnote perfecte. A început să-i povestească despre aducerea din Europa, prin contrabandă, a mașinăriei, despre cum nemții o inventaseră ca să submineze economia britanică, despre modul în care el însuși trăise din exploatarea ei în ultimii ani și câte și mai câte. Când Loller a insistat să i se facă o demonstrație, cei doi au urcat în camera lui Lustig, unde acesta a scos la iveală o superbă cutie de mahon, prevăzuta cu găuri, manete și cadrane, Loller l-a urmărit pe conte introducând în cutie o bancnotă de un dolar. Bineînțeles că a doua zi dimineața, l-a văzut scoțând două bancnote, încă umede din cauza substanțelor chimice care intraseră în reacție.
Lustig i-a dat bancnotele lui Loller, care le-a dus numaidecât la o bancă, unde au și fost acceptate ca autentice. Acum, omul de afaceri îl implora înfrigurat pe conte să-i vândă și lui o asemenea mașinărie. Acesta i-a explicat că nu exista decât una singură, astfel încât Loller i-a făcut o ofertă generoasă: douăzeci și cinci de mii de dolari (pe atunci o sumă considerabilă, ce ar echivala cu circa patru sute de mii de dolari actuali). Chiar și așa, Lustig nu părea dispus să
