De obicei, mânioșii sfârșesc prin a se face ridicoli, pentru că

reacția lor pare disproporționată față de ceea ce o generează. Iau lucrurile prea în serios și exagerează din cale afară nedreptatea sau insulta ce le va fi fost făcută. Sunt atât de sensibili la orice desconsiderare, încât este de-a dreptul caraghios cum interpretează

totul ca pe o ofensă personală. Încă și mai caraghioasă devine convingerea lor că izbucnirile de mânie pe care și le permit le demonstrează

puterea.

Adevărul

este

tocmai

contrariul:

irascibilitatea nu este semnul forței, ci al slăbiciunii. Pentru moment, oamenii se pot lăsa intimidați de ieșirile tale furtunoase, dar, cu timpul, vor înceta să te mai respecte. Mai mult: vor ajunge să-și dea seama cât de ușor ar putea să destabilizeze o persoană cu atât de puțin autocontrol.

MARELE PREOT ȘANȚ

Kin’yo, un funcționar de rangul al doilea, avea un frate, Marele preotRyogaku – om tare iute la mânie. Nu departe de mănăstirea sa, creștea otufă de urzici cât un copac de mare, iar din pricina ei, oamenii îlporecliseră „Marele preot Urzică”.

„Numele acesta este o ocară”, s-a înfuriat el și a tăiat tufa. Cum mairămăsese un ciot, oamenii au început să-l poreclească „Marele preot Ciot”.

Mai furios ca oricând, Ryogaku a pus să se sape un șanț, ca să fie scoasă

tufa cu tot cu rădăcină și a aruncat-o departe, numai că în locul ei, arămas șanțul. Astfel oamenii au prins să-i spună „Marele preot Șanț”.

Eseuri despre lene, Kenko, Japonia, secolul al XIV-lea Soluția nu este totuși să ne reprimăm supărarea și să ne refulăm impulsurile emoționale. Înăbușirea lor ne secătuiește energia și ne provoacă reacții comportamentale bizare. Trebuie, în schimb, să ne modificăm optica. Este necesar să înțelegem că, pe planul societății și al jocului puterii, absolut nimic nu este „personal”.

Toți sunt prinși în angrenajul evenimentelor – un angrenaj pus în mișcare cu mult înainte de momentul prezent. Adeseori, mânia noastră pornește din incidente vechi, petrecute în copilărie, din problemele părinților (care și acestea își au rădăcina în propria lor copilărie) și așa mai departe. Mânia mai poate izvorî și din numeroasele noastre interacțiuni cu ceilalți, din deziluziile și suferințele acumulate. Se întâmplă să ni se pară că există cineva anume care ne-a stârnit furia, dar lucrurile sunt mult mai complicate și depășesc contextul imediat sau răul pe care această

persoană ni-l va fi făcut. Dacă ți-ai atras explozia de mânie a altuia (și reacția sa este total disproporționată), adu-ți aminte că această

izbucnire nu ți se datorează și nu ți se adresează ție exclusiv – ar însemna să-i dai o prea mare importanță. Cauza este mai vastă, mai veche și mai profundă; ea implică zeci de jigniri sau supărări deja stocate, pe care, în fond, nici nu merită să cauți să le înțelegi. În loc s-o iei drept o ofensă personală, privește-o ca pe o manevră de putere deghizată, o tentativă de a te ține sub control sau de a te pedepsi, camuflată sub masca sentimentelor vexate sau a mâniei.

Schimbarea opticii te va ajuta să-ți urmărești propriul tău joc de putere cu și mai multă claritate și energie. În loc să reacționezi exagerat și să te lași atras în vâltoarea emoțiilor celorlalți, te vei folosi de ele în avantajul tău – adică, în vreme ce ei își pierd cumpătul, tu ți-l păstrezi.

Într-una dintre bătăliile importante din perioada Războiului celor trei regate, în secolul al III-lea d. Hr., sfetnicii comandantului Ts’ao Ts’ao au descoperit niște documente din care reieșea că unii din generalii săi conspiraseră cu dușmanii și l-au îndemnat să-i aresteze și să-i execute. În loc de aceasta, el a poruncit ca documentele să fie arse și faptele, date uitării. Într-un asemenea moment critic al bătăliei, și mânia, și hotărârea de a cere să se facă

dreptate s-ar fi întors contra sa: o izbucnire de furie ar fi atras atenția generalilor neloiali, ceea ce ar fi distrus moralul trupelor.

Justiția putea aștepta – de trădători avea să se ocupe mai târziu.

Ts’ao Ts’ao nu și-a ieșit din fire și a luat decizia corectă.

Să o comparăm cu reacția lui Napoleon față de Talleyrand: în loc să fi luat conspirația ca pe o ofensă personală, împăratul ar fi trebuit să fi făcut jocul lui Ts’ao Ts’ao, cântărind cu grijă consecințele fiecărei variante de acțiune. Cu adevărat puternic s-ar fi arătat dacă

l-ar fi ignorat pe ministrul său ori dacă l-ar fi recâștigat treptat, de

partea sa, rezervându-și dreptul de a-l pedepsi mai târziu.

Mânia îți limitează câmpul de acțiune – oamenii puternici nu își pot permite luxul acesta. Odată ce înveți să nu mai iei lucrurile ca pe atacuri la adresa ta și să-ți stăpânești reacțiile emoționale, vei ajunge să dispui de o putere colosală: vei fi capabil să manipulezi reacțiile emoționale ale celorlalți. Împinge-i la acțiune pe cei nesiguri provocându-i să-și dovedească bărbăția și momindu-i cu perspectiva unei victorii ușoare. Fă ca Houdini atunci când a acceptat sfidarea mai puțin celebrului escapist Kleppini: manifestă-ți o slăbiciune aparentă (Houdini l-a lăsat pe rivalul său să fure secretul încuietorii unei perechi de cătușe) ca să-ți determini adversarul să treacă la fapte. Apoi îl vei înfrânge cu ușurință. La fel, prefă-te slab și față de cei aroganți – îi vei sili să acționeze pripit și pe nepregătite.

Sun Pin, comandantul armatelor regatului Ch’i, discipol fidel al lui Sun- u, își conducea odată soldații împotriva trupelor de două

ori mai numeroase ale regatului Wei. „Să aprindem o sută de mii de focuri atunci când intrăm în regatul Wei”, a propus Sun Pin,

„cincizeci de mii în ziua următoare și numai treizeci de mii în a treia zi.” În această a treia zi, generalul din Wei a exclamat: „Știam eu că soldații din Ch’i sunt lași – după numai trei zile au dezertat deja peste o jumătate dintre ei!” Așadar, lăsându-și în urmă greoaia sa infanterie, generalul s-a hotărât să profite de ocazie și să dea un atac rapid asupra taberei celor din Ch’i, cu o trupă mai redusă

numeric și mai mobilă: armata lui Sun Pin s-a retras, atrăgându-și inamicul într-o trecătoare îngustă, unde, plasată în ambuscadă, l-a nimicit. După ce generalul din Wei a căzut pe câmpul de luptă, iar trupele sale au fost decimate, Sun Pin a învins lesne restul oastei dușmanilor.

Atunci când te confrunți cu un adversar necugetat, reacția cea mai bună este absența oricărei reacții. Aplică tactica lui Talleyrand: nimic nu este mai enervant decât un om care își păstrează calmul atunci când toți ceilalți și-l pierd. Dacă îți convine să-i destabilizezi, fă pe aristocratul, adoptă o atitudine vag plictisită, nearătându-te nici batjocoritor, nici triumfător – pur și simplu, indiferent. Acest lucru îi va scoate din minți. Se vor face de râs cu istericalele lor, iar tu vei obține mai multe victorii deodată, una dintre ele constând în faptul că îți vei fi demonstrat stăpânirea de sine și demnitatea în fața izbucnirilor lor infantile.

Imagine: Lacul cu pești: Apele sunt liniștite și limpezi, iar peștii stau ascunși în adânc. Tulbură apa și vor ieși la iveală. Stârnește-o și mai mult – se vor mânia și vor veni la suprafață, apucând orice momeală găsesc – inclusiv pe aceea din cârligul undiței tale.

Ultimul cuvânt: Dacă dușmanul tău este iute din fire, încearcă

să-l iriți. Dacă este arogant, încurajează-l în egotismul său. […] Cine se pricepe să-și facă dușmanul să se miște izbutește creând o situație în funcție de care acesta să acționeze; îl ademenește cu o momeală

pe care este sigur că o va apuca. Îl ține pe dușman în mișcare arătându-i momeala și apoi îl atacă cu trupe de elită. (Sun- u, secolul al IV-lea î. Hr.)

CONTRAARGUMENT

Atunci când te joci cu emoțiile oamenilor, trebuie să ai mare grijă. Studiază-ți dușmanul din vreme: există unii pești pe care este mai bine să-i lași să dormiteze pe fundul apei.

Mai marii cetății Tyr, capitala vechii Fenicii, erau convinși că îi vor putea ține piept lui Alexandru cel Mare, care cucerise Orientul, dar nu le atacase orașul, bine apărat dinspre mare. Fenicienii au trimis la Alexandru emisari care să-i transmită că, deși îl recunoșteau drept împărat, nu aveau să le îngăduie lui și soldaților săi să pătrundă în cetate. O asemenea solie l-a mâniat, desigur, pe marele cuceritor, care a și început asediul Tyrului. Orașul a rezistat vreme de patru luni și, în cele din urmă, Alexandru a socotit că nu merita atâta luptă și a acceptat să se împace cu tyrienii. Aceștia, însă, crezând că deja îl amăgiseră și că scăpaseră nepedepsiți, simțindu-se, în plus, convinși că îi vor ține piept și pe mai departe, i-au refuzat oferta de negociere – de fapt, au ucis solii trimiși de el.

Aceasta l-a înfuriat peste măsură pe Alexandru. Acum nu mai conta cât de lung avea să fie asediul sau cât de mare armata care urma să fie angajată în conflict. Dispunea de resurse suficiente și voia să-și atingă scopul cu orice preț. A reînceput atacul cu atâta îndârjire, încât a cucerit cetatea în doar câteva zile, a ars-o din temelii și pe locuitorii ei i-a vândut ca sclavi.

Poți să-i momești pe cei puternici ca să-i determini să-și

divizeze forțele, așa cum a procedat Sun Pin, dar mai întâi sondează

terenul. Găsește punctul vulnerabil și dacă nu există niciunul, dacă

sunt, într-adevăr, inatacabili, înseamnă că nu ai nimic de câștigat dacă îi provoci – dimpotrivă, ai totul de pierdut. Alege cu atenție ce pești momești și lasă rechinii în pace.

În sfârșit, există împrejurări în care o bine regizată izbucnire de mânie te poate ajuta cu condiția ca ea să fie jucată și să nu îți scape de sub control. Astfel, stabilești asupra cui vei dezlănțui furtuna și în ce fel. Nu declanșa niciodată reacții care, pe termen lung, s-ar putea întoarce împotriva ta. Și încă ceva: nu recurge la tunetele și fulgerele acestea decât rar, tocmai ca să te asiguri că par și mai înfricoșătoare, și mai semnificative. Indiferent că sunt regizate sau ba, crizele de furie prea frecvente ajung să-și piardă puterea.

LEGEA 40

NU TE ÎNCREDE ÎN CEEA CE

PRIMEȘTI GRATIS

ARGUMENT

Ceea ce ți se oferă gratuit ajunge, de obicei, să te coste mai scumpdecât dacă ai fi plătit: darurile ascund fie o șmecherie, fie o obligație pentruviitor. Lucrurile pe care merită să le dorești, merită și să le achiți integral.