Temele exotice se pot învârti, desigur, și în jurul sexualității, fără a fi prea directe, însă, pentru că excesul de concretețe diminuează puterea imaginației. Exoticul se vede, seduce, dar, curând, se banalizează – iată soarta celor mai multe dintre curtezane. Farmecele trupești ale amantei nu fac decât să-i
p
stârnească „posesorului” ei gustul pentru plăceri și mai mari, și mai deosebite, pentru o nouă frumusețe pe care să o adore. Ca să
confere putere, fantezia trebuie să rămână întrucâtva neîmplinită, adică literalmente ireală. De pildă, Mata Hari, dansatoarea ajunsă în culmea popularității în Parisul dinaintea primul război mondial, era, ca aspect, destul de oarecare. Forța ei consta în faptul că își crease o aură de fantezie exotică și stranie, aparent indescifrabilă.
Tabuul pe care îl exploata ea nu avea de-a face atât cu sexul, cât cu încălcarea codurilor societății.
O altă formă a fanteziei exotice o reprezintă simpla speranță de a alunga plictiseala. Escrocilor le place la nebunie să profite de cenușiul sufocant al vieții ritmate de obligativitatea muncii și lipsite de fiorul aventurii. Escrocheriile implică, deci, spre exemplu, recuperarea unei comori spaniole pierdute, aducând în scenă pe câte o seducătoare senorita mexicană, aflată în legătură cu președintele unei țări din America de Sud – orice, numai să se iasă
din cotidianul banal și fără perspectivă.
Realitatea: Societatea este divizată și profund conflictuală.
Fantezia: Oamenii pot să se unească într-o comuniune mistică asufletelor.
În anii de după 1920, un escroc, Oscar Har ell, s-a îmbogățit rapid prin vechiul truc cu Sir Francis Drake – în esență, promițând tuturor fraierilor al căror nume se întâmpla să fie „Drake” o parte substanțială din demult pierduta „comoară a lui Drake”, aflată, chipurile, la îndemâna lui. Mii de oameni din regiunile centrale și de vest ale Statelor Unite au căzut în capcană, iar Har ell, abil, i-a înregimentat într-o cruciadă împotriva guvernului și a oricui încerca să împiedice averea Drake să ajungă în mâinile moștenitorilor ei de drept. De aici s-a născut un fel de frăție mistică
a tuturor acestor oameni, care organizau întruniri și demonstrații cu mare încărcătură emoțională. Promite și tu o asemenea „comuniune sufletească” și vei căpăta destulă putere, deși este vorba despre o putere periculoasă, întrucât se poate întoarce oricând contra ta. Este o fantezie potrivită pentru demagogi.
Realitatea: Moartea. Cei morți nu se mai întorc, iar trecutul nu mai
poate fi schimbat.
Fantezia: O bruscă răsturnare a acestei intolerabile stări de lucruri.
Această escrocherie are numeroase variante, dar necesită mare abilitate și subtilitate.
Frumusețea și însemnătatea artei lui Vermeer au fost recunoscute demult, dar tablourile maestrului sunt puține și constituie rarități deosebit de prețuite. Prin jurul anului 1930, pe piața de artă au început să apară pânze semnate de acest mare artist. Experții chemați să le verifice le-au confirmat autenticitatea.
O asemenea lucrare reprezenta piesa de rezistență a oricărei colecții și încununarea carierei oricărui colecționar de seamă. Era ca și reînvierea lui Lazăr; în mod cu totul straniu, Vermeer fusese readus la viață. Trecutul fusese schimbat.
Abia mai târziu s-a aflat că noile tablouri „de Vermeer” erau, în realitate, opera unui falsificator olandez între două vârste, pe numele său Han van Meergeren. Îl alesese pe Vermeer pentru că
înțelesese mecanismul fanteziei: picturile vor fi luate drept veritabile tocmai fiindcă atât publicul, cât și experții doreau cu înfrigurare să creadă în autenticitatea lor.
Nu uita: cheia fanteziei este distanța. Ceea ce e îndepărtat atrage și pare plin de promisiuni, simplu și realizabil. Prin urmare, trebuie să oferi ceva de neatins. Nu lăsa niciodată ca acest ceva să
devină familiar și banal, ci fascinant, ca orice miraj, el trebuie să
rămână departe, oricât ar încerca fraierii să-l atingă. Nu fi nicicând prea explicit în descrierea fanteziei. Las-o să plutească în nebulos.
Ca falsificator de fantezii, îngăduie-i victimei să se apropie doar atât cât să fie sedusă, dar ține-o la o distanță suficient de mare pentru a putea continua să viseze și să dorească.
Imagine: Luna. De neatins, mereu schimbându-și chipul, dispărând pentru a reapărea. O privim, visăm la ea, ne punem întrebări despre ea și ne uscăm de dorul ei – nu ni se pare nicicând banală, ci continuă să ne facă să visăm. Nu oferi lucruri evidente.
Promite luna de pe cer.
Ultimul cuvânt: O minciună este o ispită, o invenție care poate fi înfrumusețată până la a deveni o fantezie. Poate fi înveșmântată
în straiul unei nașteri mistice. Adevărul este un fapt rece și sec, nu
atât de plăcut de acceptat. Minciuna este mai ușor de suportat.
Persoana cea mai detestată din lume este aceea care spune întotdeauna numai adevărul, fără să-și dea niciodată frâu liber imaginației. Mi se pare cu mult mai interesant și mai profitabil să
inventezi decât să spui adevărul. (Joseph Weil, zis și „The Yellow Kid”, 1875–1976)
CONTRAARGUMENT
Dacă exploatarea fanteziilor maselor îți poate aduce putere, ea poate, în același timp, să te pună în pericol. De obicei, fantezia cuprinde un anumit aspect ludic, de aderare la o convenție tacită: publicul își dă întrucâtva seama că este înșelat, dar preferă să
întrețină mirajul, să savureze distracția ca pe o ieșire temporară din prozaismul cotidian. Nu „încărca” scena. Nu te apropia prea tare de locul unde te aștepți cu adevărat să înregistrezi rezultate. Un asemenea loc poate fi extrem de primejdios.
După ce Bragadino s-a stabilit la München, a descoperit că
bavarezii cei cu mintea limpede erau cu mult mai puțin dispuși să
creadă în alchimie decât capetele înfierbântate ale venețienilor. De fapt, nu credea decât ducele, pentru că dorea cu disperare să iasă
din situația jalnică în care se afla. Bragadino a început să-și facă
obișnuitul său joc de așteptare, acceptând cadouri și pretinzând răbdare, însă oamenii deveneau din ce în ce mai furioși. Banii se duceau și nu se vedea niciun rezultat concret. În 1592, bavarezii au cerut să li se facă dreptate, astfel încât, până la urmă, Bragadino a sfârșit-o în ștreang. Ca și până atunci, făcuse promisiuni pe care nu avea cum să le onoreze, numai că, de data aceasta, supraestimase îngăduința gazdelor, iar incapacitatea sa de a le împlini fantezia s-a dovedit a-i fi fatală.
Încă ceva: să nu comiți greșeala de a-ți închipui că fanteziile ar fi întotdeauna… fantastice.
În mod cert, ele vin în contradicție cu realitatea, însă și realitatea este uneori atât de teatrală și de complicată, încât devine o fantezie chiar aspirația către lucrurile simple. De exemplu, tocmai imaginea sa de avocat modest, bărbos, de la țară a fost aceea care a făcut din Abraham Lincoln președintele americanului de rând.
