p
p
p
g
ș g
Părea absolut cu neputință ca prada să-i scape, căci, în fața lor, vânător șivânat tocmai au zărit o prăpastie adâncă, de-a curmezișul cărării. Darcămila cea sprintenă, adunându-și puterile, a zburat ca săgeata din arcpeste hău și a ajuns liniștită pe stânca de pe malul celălalt.
Leul nostru abia de a avut vreme să se oprească. În clipa aceea, unprieten de-al său a trecut, din întâmplare, pe acolo. Acel prieten eravulpoiul.
„Dar ce văd?”, a zis el, „cu puterea și cu sprinteneala ta, se poate,oare, să te dai bătut în fața unei prăpădite de cămile? Nu ai decât să-țiîncordezi voința și vei fi în stare să săvârșești minuni. O fi prăpastiaadâncă, dar dacă îți pui în gând să sari, sunt sigur că vei sări. Nici nuîncape vorbă că poți să ai încredere în prietenia mea dezinteresată. Doarnu ți-aș pune viața în primejdie dacă nu ți-aș cunoaște așa de bine putereași dexteritatea.
Leului a început să-i clocotească sângele în vine. S-a azvârlit cu toată
forța în gol. Însă nu a putut ajunge pe malul celălalt al prăpastiei, așa că
s-a prăbușit cu capul înainte și, din căzătură, a murit. Și ce a făcut atunciiubitul său prieten? A coborât cu grijă până în fundul prăpastiei și acolo,în toată libertatea, văzând că leul, nu-i mai pretindea nici complimente,nici supunere, s-a pus pe treabă ca să îndeplinească tristele datini de peurmă pentru dragul său prieten și, într-o lună, a izbutit să-i lase oaselecurate.
Fabule, Ivan Krâlov, 1768–1844
Umple golul. Cele două principale asemenea „goluri” de umplut sunt insecuritatea și nefericirea. Cei nesiguri de ei înșiși sunt însetați de orice formă de acceptare socială, iar în ceea ce îi privește pe cei cu nefericire cronică, încearcă să descoperi sursa durerii lor. Oamenii suferind de insecuritate și nefericire sunt cei mai puțin capabili să-și mascheze punctele vulnerabile. Capacitatea de a răspunde acestor nevoi îți furnizează un mare potențial de autoritate, care, în plus, poate fi exploatat la infinit.
Mizează pe emoțiile imposibil de controlat. Emoția imposibil de controlat poate fi o teamă paranoică – adică, disproporționată în raport cu situația reală – sau orice impuls inavuabil, cum ar fi libidoul, lăcomia, orgoliul sau ura. Oamenii căzuți pradă acestui gen de stări emoționale nu mai sunt în măsură să se controleze, dar,
prin ele, poți să îi controlezi tu.
RESPECTAREA LEGII
Varianta I
În 1615, pe când nu avea decât treizeci de ani, episcopul de Luçon, devenit ulterior cardinal de Richelieu, a ținut un discurs în fața reprezentanților celor trei Stări generale ale Franței – clerul, aristocrația și poporul. Fusese desemnat purtător de cuvânt al clericilor, responsabilitate enormă pentru un tânăr mai degrabă
necunoscut. În toate punctele importante puse în dezbatere, discursul urma linia bisericii, dar, către sfârșit, Richelieu a făcut un lucru care nu avea întru nimic de-a face cu biserica, deși a contat foarte mult pentru cariera sa: s-a întors către tronul ocupat de regele Ludovic al XIII-lea, care abia de împlinise cincisprezece ani, și către cel alăturat al reginei-mame, Maria de Médicis, în calitatea acesteia de regentă a Franței până la majoratul tânărului monarh.
Toată lumea se aștepta ca vorbitorul să-i adreseze regelui formulele obișnuite de politețe. În loc să procedeze astfel, Richelieu și-a îndreptat privirea exclusiv asupra reginei-mame. Într-adevăr, discursul se încheia cu o lungă și cuprinzătoare înșiruire de laude aduse Mariei de Médicis, unele dintre ele atât de elocvente, încât i-au ofensat pe câțiva din înalții prelați prezenți. Însă zâmbetul de pe chipul reginei, care sorbea ca însetată complimentele, era ceva ce nu se putea uita.
Un an mai târziu, regina-mamă l-a numit pe Richelieu secretar de stat însărcinat cu afacerile externe, o „promovare” incredibilă
pentru un tânăr episcop. Odată pătruns în sferele înalte ale puterii, Richelieu a început să studieze cu atenție funcționarea „mașinăriei”
vieții de curte așa cum ar fi studiat mecanismul unui ceasornic.
Favoritul sau, mai degrabă, amantul reginei-mame era un italian, Concino Concini, pe care acest rol îl făcuse să devină, poate, omul cel mai puternic din Franța. Concini era un filfizon încrezut, iar Richelieu l-a jucat pe degete – înainte de orice, tratându-l de parcă
el ar fi fost regele țării. În răstimpul a câteva luni, ajunsese să se numere printre favoriții lui Concini. Dar, în 1617, s-a întâmplat ceva care a răsturnat total situația: tânărul rege, care, până atunci, nu
pierduse niciun prilej de a se arăta idiot, a pus să fie omorât Concini, iar cei mai de seamă dintre complicii acestuia, întemnițați.
Astfel, Ludovic a trecut, dintr-o lovitură, la cârma regatului scăpând, totodată, și de tutela reginei-mame.
Comisese Richelieu vreo eroare de calcul? Fusese foarte apropiat și de italian și de Maria de Médicis, ai cărei consilieri și miniștri căzuseră toți în dizgrație, iar unii erau chiar arestați.
Regina-mamă însăși fusese reținută la Luvru, practic, în stare de arest. Richelieu nu a pierdut timpul. Chiar dacă ceilalți o părăseau, el avea de gând să-i rămână credincios Mariei de Médicis. Știa că
regele nu putea s-o alunge – era încă prea tânăr și fusese întotdeauna un fiu deosebit de afectuos. Ca unic prieten al acesteia, Richelieu a preluat funcția importantă de om de legătură între ea și Ludovic, în schimb, beneficia de protecția reginei-mame și, datorită
ei, a reușit nu numai să supraviețuiască acestei lovituri de palat, ci chiar să-și sporească puterea. De-a lungul anilor următori, Maria de Médicis s-a deprins să conteze din ce în ce mai mult pe sprijinul său, iar în 1622, i-a răsplătit loialitatea: prin intermediul relațiilor sale de la Roma, Richelieu a fost înălțat la rangul de cardinal.
În 1623, regele a dat de necazuri. Nu avea pe nimeni de încredere în preajma sa și, cu toate că nu mai era un băiețandru, rămăsese întrucâtva copilăros, iar treburile statului i se păreau împovărătoare și dificile. Acum că devenise major, Maria încetase să
mai fie regentă și, teoretic, nu mai deținea niciun fel de putere, însă
Ludovic asculta de sfaturile ei, iar ea nu contenea să-i spună că
singurul în stare să salveze situația era cardinalul Richelieu. La început, regele nici nu voia să audă. Îl detesta cu înverșunare și nu îi îngăduia prezența la curte decât din iubire pentru mama sa. Mai apoi, însă, văzându-se izolat și dezavantajat de propria sa nehotărâre, a cedat și l-a numit pe Richelieu întâi prim-consilier și, ulterior, prim-ministru.
Acum cardinalul nu mai avea nevoie de Maria de Médicis. A încetat s-o mai viziteze și s-o mai răsfețe cu complimente, nu a mai ținut seama de opiniile ei, ba chiar, adeseori, fără teamă de un conflict deschis, s-a opus ferm cererilor ei. Venise vremea să se concentreze asupra regelui și să se facă indispensabil noului său stăpân. Toți foștii prim-miniștri, cunoscând felul de a fi copilăros al regelui, încercaseră să-l ferească de griji. Iscusitul Richelieu, însă, a adoptat o altă strategie, implicându-l pe Ludovic, în mod deliberat,
într-un proiect grandios după altul, de pildă, campania împotriva hughenoților și, în sfârșit, războiul total împotriva Spaniei.
Vastitatea acestor proiecte l-a făcut pe rege din ce în ce mai dependent de puternicul său șef de guvern, care și-a consolidat imaginea de om de neînlocuit, singurul în stare să mențină ordinea în țară. Astfel, în următorii optsprezece ani, profitând de punctele slabe ale lui Ludovic al XIII-lea, Richelieu a guvernat și a modelat Franța conform propriei sale viziuni, unificând-o și transformând-o în marea putere europeană care a dominat scena politică mondială
vreme de alte câteva secole.
IRVING LAZAR
